Modele de societate

Pagina 7 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mier Ian 03, 2018 10:04 am

avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Sam Ian 06, 2018 9:01 am

Economia, legislatia si moravurile vor fi marcate fundamental si ireversibil de doua fenomene ivite anul trecut si ridicate de perioada sarbatorilor la rang de furtuna de gradul IV - uber-izarea serviciilor si uzura morala programata (programmed obsolescence).
Uber este numele unei platforme electronice care faciliteaza inchirierea ocazionala, in scop de transport pe trasee scurte sau turistice, a unei masini cu sofer. Nu este o activitate propriu-zisa de taximetrie (desi CJUE, in decembrie 2017, a pus semnul egal intre cele doua activitati), pentru ca soferul nu are licenta de taxi si nu practica acest tip de activitate ca o profesie, ci ca o sursa suplimentara, ocazionala, de venit. Nu este, insa, exclus, ca activitatea soferului, care foloseste masina proprie nesemnalizata ca taxi, sa fie inregistrat ca intreprinzator individual (sau pfa) si chiar ca platitor de tva (daca indeplineste conditia regularitatii activitatii, a independentei si a cifrei minime de afaceri).
Activitatea de tip uber se extinde rapid in nenumarate domenii, cum ar fi inchirierea in scop turistic a apartamentelor sau caselor particularilor (platforma airbnb are peste 2 milioane de abonati in mai mult de 150 de tari ale lumii), consultanta, inclusiv cea de tipul avocaturii, serviciile bancare, tranzactiile pe piata de capital si, mai nou, piata cryptomonedelor. Multe dintre aceste activitati nu sunt permise decat persoanelor specializate, licentiate si care fac parte din organisme profesionale auto-reglementate. Cei care practica traditional aceste activitati sunt profesionsti (nu in sens de adjectiv, ci de substantiv) care avanseaza cheltuieli mari pentru obtinerea si pastrarea licentei, taxe si contributii legate de exclusivitatea exercitiului activitatii, cheltuieli materiale si de personal etc. Airbnb devine un mare adversar al hotelurilor si pensiunilor, permitand simplilor particulari, care nu au nevoie de licente, de autorizatii sanitare, de proceduri complicate de preventie a incendiilor, de taxe si contributii etc., sa faca (mai mult sau mai putin ocazional) ceea ce fac hotelurile si pensiunile, la preturi cu mult mai mici, scutite de cam toate taxele si impozitele (minus impozitul pe casa si pe venit). Imprumuturile de tip peer-to-peer lending vor elimina sau cel putin neutraliza cat de curand intermedierea bancara. Un japonez care se gaseste pe un ponton (virtual) in Nagasaki va putea imprumuta un american care se gaseste pe un ponton (virtual) in San Francisco, fara a mai fi nevoie de o banca la care japonezul sa isi depuna economiile in schimbul unei iluzorii sigurante si al unei dobanzi penibile ca valoare si de o banca de la care americanul sa imprumute economiile japonezului in schimbul unei dobanzi ridicol de mari (de care beneficiaza doar banca) si al ipotecii pe casa sau masina, plus o parte consistenta din salariul pe urmatorii 20 de ani. In imprumutul de tip peer-to-peer (de la ponton la ponton), cei doi actori nici macar nu se cunosc intre ei. Un ocean fizic iu desparte, dar si un ocean virtual - tranzactia este operata pe o platforma care blocheaza orice element de identoficare a celor doi, printr-un lant de algoritmi (blockchain) care patrunde adanc, in abisul deep web - ului, unde motoarele de cautare nu pot ajunge. Intermedierea bancara, banca in sine, nu mai este necesara. Circulatia marfurilor, a serviciilor si a fondurilor nu mai poate fi taxata cu impozite indirecte (tva), intrucat vanzatorul si cumparatorul nu mai pot fi identificati si, in plus, nu se mai pot verfica regularitatea si caracterul sistematic ale activitatilor sau independenta acestora necesara inregistrarii (eventua din oficiu) ca platitor de tva. Nici provenienta, nici destinatia fondurilor nu mai pot fi verificate. Organele fiscale si cele de ancheta penala chiar vor fi nevoite sa puna burta pe carte pentru a mai putea descoperi spalarea de bani si coruptia. Rezistenta si pancartele din strada nu o sa le mai poata scuza inadecvarea.
O sa planga cineva de mila bancilor ca vor disparea? Cu exceptia bancii nationale a bancilor din Romania, nimeni nu o sa caineze bancile. Ele sunt de vina pentru toate rele lumii noastre.
O sa dispara avocatura si consultanta in favoarea unor platforme de facilitare a distributiei de idei si formulare juridice sau a unor algoritmi de genul Siri, setati sa raspunda la toate intrebarile din lume? Probabil ca mult din ceea ce inseamna acum consultanta se va schimba radical, iar inteligenta artificiala va trimite multa lume la sapa. Dar, spre deosebire de banksteri, fara de care putem trai bucurosi, consultantii, mai ales avocatii, notarii, practicienii in insolventa si auditorii, sunt alesi de clienti dupa calitatile personale, umane. Nu va avea nimeni prosta inspiratie sa se lase reprezentat in instanta de un algoritm.

In legatura cu uzura morala programata (programmed obsolescence), deocamdata, doar doua vorbe : aifonul meu nu are inca doi ani si, totusi, a inceput sa intre singur in modul sleep, sa consume accelerat bateria si, uneori, in toiul unei conversatii sau in timp ce scriam acesta interminabila postare, sa se deconecteze automat; practic, apple imi spune, indirect, prin nenumaratele up-grade-uri care se fac mai ales cand nu ai timp sau chef de tehnologie, sa imi schimb naiba telefonul “inteligent”, ca e deja obsolet in raport de ultimul lor racnet care costa o nimica toata - 1000 de dolari; in Franta si in Israel sunt deja procese colective pe rol contra apple si samsung pentru uzura morala programata. Chestie care, de altfel, are efecte nocive contra mediului mai rele decat incalzirea globala - doar 15% din obiectele electronice pe care trebuie sa le aruncam odata la un an - doi pentru ca devin prea repede obsolete se recicleaza. Restul de 85% se regasesc pe camp, in paduri, in oceane sau in gropi de gunoi care demult nu mai pot primi alte deseuri intrucat deja erau prea-pline.
Si daca ar fi vorba doar de smart-phone... Ca sa va alimentez angoasele, va mai dau doar trei exemple : tv, dispozitive de redare a muzicii si a continutului video, masini (inclusiv cele nemtesti, candva renumite pentru calitatea si rezilienta lor).




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  baso la data de Sam Ian 06, 2018 5:41 pm

Dincolo de toate , navigand pur si simplu pe internet, din aproape in aproape, am apreciat-o ca fiind inspirationala pe Lisa A. Romano Laughing
E pur si simplu aiurea sa realizezi, la un moment dat, ca ai ales sa traiesti alaturi de un narcisist sau ca atragi ca un magnet indeosebi astfel de personaje narcisiste, adevarati vampiri energetici care au nevoie de personalitati codependete sau empatice din a caror energie sa se hraneasca pt. a domina si a manipula. 
Am  experimentat recent  doar cateva dintre cele 5 feedback-uri sugerate de Lisa Romano  raset ...si a fost fun laugh Chiar daca doare cat de usor e sa traduci cuvintele rostite de cineva absolut strain de mentalul colectiv al unui popor aiurea de pe pamant, traducere care se potriveste insa la fix intr-un schimb intamplator de replici sub aspectul reactiei obtinute... in linii mari aproape previzibila in orice punct de pe Glob s-ar experimenta cu un narcisist Laughing



Ceea ce este cu adevarat mizerabil in Romania, este faptul ca toata educatia se axeaza pe codependenta fata de narcisisitii conservatori care ne maipuleaza destinul ca natiune. E o problema majora care, la nivel de mental colectiv national, ne tine prizonieri in mentalitatea de evul mediu.


baso
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 16005
Data de inscriere : 04/10/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Dum Ian 07, 2018 10:21 am

baso a scris:Am  experimentat recent  doar cateva dintre cele 5 feedback-uri sugerate de Lisa Romano  raset ...si a fost fun laugh  

Ah, la fostul "loc de munca" ar fi mers ca unse, dar e imposibil sa nu mi se iveasca vreo ocazie si in viitor. laugh bine
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Dum Ian 07, 2018 10:23 am

Un text ceva mai vechi, dar mai actual ca oricand. Laughing

Pachetul UE

Vremea este mohorâtă într-un orăşel din Irlanda. Plouă şi toate străzile sunt goale.
Vremurile nu sunt nici ele mai bune şi lumea trăieşte de pe-o zi pe alta.
În aşa o zi se face că apare un turist german în orăşel, opreşte la un hotel, îi spune proprietarului că ar dori să înnopteze aici dar vrea să vadă mai întâi camerele, iar drept gaj depune o bancnotă de 100 Euro. Proprietarul îi predă câteva din cheile camerelor.
1. Cum a urcat neamtul scările, hotelierul ia bancnota, fuge la măcelar şi-şi plăteşte datoria.
2. Măcelarul ia cei 100 Euro, fuge de-a lungul străzii şi-l plăteşte pe ţăran.
3. Tăranul ia cei 100 şi-şi achită datoria la depozitul asociaţiei ţărăneşti din orăşel.
4. Angajatul ia banii, aleargă la cârciumă si isi achită consumaţiile servite pe credit.
5. Cârciumarul ia cei 100 Euro şi-l dă prostituatei de la bar pentru că şi ea a avut zile grele, după ce a oferit plăceri pe credit.
6. Femeia fuge la hotel şi isi plăteşte datoria la camera cu 100 Euro..
7. Hotelierul aşează bancnota pe tejgheaua de la recepţie, moment în care apare germanul, cere gajul înapoi şi pleacă pentru că nu i-a plăcut nici o cameră din cele la care a avut chei şi părăseşte orăşelul.

ASADAR:
- Nimeni nu a produs nimic.
- Nimeni nu a câştigat nimic.
- Toţi participanţii au scăpat de datorii şi privesc din nou cu optimism spre viitor.

Tocmai aţi aflat cum funcţionează pachetul salvator al U.E.
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Dum Ian 07, 2018 1:26 pm

baso a scris:

Inca n-am gasit prin arhivele personale fragmente din cartea Mai mult de 10%, asa ca pun aici extrasul asta, din alta carte a aceluiasi autor. Laughing

Dumnezeu revizuit. Să-i dăm un nume?



Privesc afară, pe geamul deschis. Tocmai a stat ploaia. Ici-colo se mai aud ceva picături. Pe stradă trece un tip cu un chipiu pe cap şi un sandwich în mână, din care nu muşcă. Una din numeroasele mierle din cartier este la datorie. Cineva mă sună pe mobil, pur şi simplu pentru că vrea să mă audă. După ce mă aude, închide. În depărtare se aude traficul străzii. Frigiderul îşi ia avânt, un avion trece mult pe deasupra.
Ce sunt acestea? Acţiuni, evenimente, ipostaze ale lumii în care trăiesc. Unde este Dumnezeu? E undeva mai sus de avion, măsurând, pe un apometru divin, câtă apă de ploaie a revărsat? E sub nivelul solului, calculând aproximativ acelaşi lucru? Este la un fabulos pupitru de comandă, apăsând tasta “cântec de mierle”? Este ascuns într-un neuron special, să vadă ce mai îmi debitează mintea?
Unde eşti, Doamne? De ce te ascunzi? Şi eu şi alte milioane de oameni nu reuşim decât să ne chinuim încercând să-ţi dăm de urmă, să obţinem o audienţă, să punem puţin mâna pe tine. Aceste întrebări, ca şi alte asemenea lor, m-au bântuit până când, într-un final, am fost fulgerat de următoarea idee. Deoarece fulgerul este însoţit de trăsnete, sunt de acord să o considerăm o idee trăsnită.
DUMNEZEU ESTE PESTE TOT.
“Aha, panteistule!”, vor spune teologii de serviciu. “Îl identifici pe Dumnezeu cu Natura. Nu faci deosebirea dintre Dumnezeu şi creaturile Sale.” Şi gata, am fost clasat. Sunt cel mult un ecologist inflamat, vrăjit de frumuseţea naturii. Şi asta, în cel mai bun caz.
Totuşi, nu sunt un panteist în acest sens. Deşi, recunosc, sunt copleşit uneori de frumuseţea de nespus a naturii. Panteisul veritabil (ca şi amicii teologi) împarte lumea în entităţi şi procese, adică are o viziune separatoare, cel puţin duală, asupra realităţii. Mi se pare că lucrurile stau altfel. Mai bine zis, nu există lucruri care să stea într-un fel sau în altul. Pe scurt, nu există lucruri. Nu există nici fiinţe individuale sau colective, nici fenomene.
Ups? Ce-i asta? Nihilism deghizat în monism vedantin? O specie nouă de scepticism? Cea mai nouă patologie de pe internet?
Hai să fim rezonabili. Nu sunt atât de exccentric încât să susţin că nu există această foaie de hârtie, acest copac din stânga mea, acest scaun pe care stau.
Lucrurile există, însă în minte. Ele sunt creaţii ale minţii, dar nu în sensul că scaunul a fost creat de mintea unui om (ulterior de mâinile altora). Lucrurile, fiinţele, feomenele sunt create în permanenţă. Acest proces creator se derulează, dar la fel de bine se poate opri, adică are ON şi OFF. Culmea este că, dacă procesul este oprit temporar, lumea nu dispare!
Sunt contradictoriu? Nu sunt. Lucrurile sunt “create” în minte şi tot în minte sunt “distruse”. Apoi sunt create din nou. Ceea ce se întâmplă în minte nu afectează în niciun fel realitatea.
Să-ţi explic de ce am folosit ghilimele. Ai decupat vreodată ceva? Poza lui Brad Pitt? Picioarele lui Nicole Kidman (cică asta ar fi o carte despre Dumnezeu!)? Cam aşa creează mintea lucrurile, cu diferenţa că nu poate să le ia pentru a le lipi pe perete. A creea lucruri şi entităţi înseamnă a le decupa din realitate, lăsându-le la locul lor (nu pentru că nu vrei să le muţi, ci pentru că nu poţi; unii încearcă, dar asta e o altă discuţie, cu accente comice).
Este ca şi cum, după un război regional, ai trasa o linie pe pământ, spunând: “la stânga e România, la dreapta e Ungaria.” Ai făcut tu să apară pământ românesc şi pământ unguresc? Ai creat tu pământul? Evident că nu. Tu creezi doar concepte. “Pământ românesc” este un concept.
Pământul nu e românesc, brazilian sau pakistanez. Pământul e pământ.
Acesta este felul în care mintea creează. Mintea trasează linii imaginare în realitate. Ca urmare a acestei şmecherii apar evenimente şi entităţi care nu au, de fapt, o existenţă de sine stătătoare. Ceea ce este “pământ românesc” poate fi peste 300 de ani “pământ norvegian” (dacă se reactivează gena vikingă).
Mintea decupează realitatea tot aşa cum casele par a decupa spaţiul. De ce nu are voie un străin să intre în casa ta, eventual când pleci tu? Deoarece acela este “spaţiu personal” sau “spaţiu privat”. Este spaţiul tău!
Chiar crezi asta? Poţi face orice în el, dar asta nu înseamnă că este al tău personal. Ar fi al tău dacă ai putea face orice cu el. De exemplu, în spaţiul tău personal, să reduci acceleraţia gravitaţională la 5 m/s sau să îl curbezi. Nu poţi face asta. Spaţiul vieţii tale personale este ceva ce tu foloseşti, fără să fie al tău. Doar conceptul de “spaţiu” este al tău.
Posibilităţile minţii de a creea, în acest fel, sunt practic nelimitate. Cum creează mintea? Cum face mintea să apară lucruri, făpturi, lighioane, procese?
CU AJUTORUL CUVÂNTULUI. Ioan, încă de la începutul Noului Testament, ne informează: “La început a fost Cuvântul”.
Însă cuvântul nu creează, cu adevărat, realitatea. Creaţiile mintale, cu ajutorul cuvântului, sunt iluzorii. Câţiva indieni inteligenţi, cu foarte mult timp în urmă, şi-au dat seama de asta, lansând un concept, MAYA (ILUZIA COSMICĂ), ce a făcut carieră în filosofia indiană. Nu mă aventurez să spun câţi l-au înţeles cu adevărat. Eu însumi l-am înţeles anapoda, până când un noroc chior mi-a scos în cale un om, Alan Watts, care m-a luminat definitiv. Acelaşi noroc te-a purtat pe tine către această carte.
Lumea ca ansamblu de obiecte şi fenomene separate nu există decât în plan simbolic, conceptual. Această lume are o realitate de ordinul doi şi în acest sens este iluzorie. Mai întâi există realitatea, apoi cuvintele despre realitate. Cuvintele doar oglindesc realitatea. Mai întâi există realitatea, apoi imaginea din oglindă. Nu poţi avea în oglinda retrovizoare imaginea unei maşini, dacă în spatele tău, pe ditamai autostrada, nu e nicio maşină.
Iar cuvintele ce sunt? Sunete? Cuvântul “câine” nu latră. Cuvântul “pisică” nu miaună. Cuvântul “pelican” nu are un cioc. Cuvintele sunt un fel de indicator. Ele arată spre ceva din realitate, facilitând comunicarea dintre oameni (nu întotdeauna).
Cuvântul te ajută să te orientezi mai bine în realitate. “Acolo este un copac, ocoleşte-l, te rog!”, îi spune instructorul auto noului său învăţăcel. Cu ajutorul cuvintelor îţi faci o imagine despre realitate, mai mult sau mai puţin apropiată. Niciodată, însă, cuvântul nu este realitate.
Nu poţi cunoaşte realitatea prin cuvinte.
Realitatea poate fi cunoscută doar prin experienţă directă. Dacă vrei să ştii ce gust are o nucă de cocos, mănâncă o nucă de cocos (atenţie la coajă). Cuvântul “nucă” nu are gust. Poţi să repeţi 10 ani: nucă, nucă, nucă, nucă, nucă... Cel mult o să simţi gustul propriei tale stupidităţi, ca să fac o figură de stil (ce bine ar fi ca prostia să aibă gust!).
Mai mult decât atât, ceea ce un cuvânt numeşte sau desemnează este o selecţie arbitrară de elemente corelate din realitate. Gândeşte-te la gâtul tău. Unde începe el? Unde se termină? Poţi să spui cu precizie? Oriunde vei trage o linie, este trasă arbitrar.
Replica ta: “Nu e chiar aşa de arbitrar. Gâtul nu se termină în mână sau în picior. Linia se poate trage pe undeva pe la nivelul furcii sternale. În niciun caz nu se trage în zona plexului solar.”
Aşa este. Spune-mi, te rog: dacă îţi detaşez gâtul pentru câteva minute (cu un cuţit, bineînţeles), pe acolo pe unde spui tu (promit să-1 pun la loc), voi ţine în mână un gât?
Nu te aud.
Aşa este, şcoala nu a reuşit să-mi spulbere imaginaţia. Nu mă lua prea tare în serios. E doar un exerciţiu mental. Încerc să-ţi arăt, într-o manieră mai directă, că gâtul, mâna sau piciorul nu sunt decât abstracţii. Sunt decupaje în realitate.
Gâtul pe care l-ai detaşat de organism nu mai este un gât. El nu mai emite sunete, ceea ce, trebuie să recunoşti, este o funcţie esenţială pentru un gât de treabă. Gâtul este gât doar în relaţie cu capul, toracele, mâinile, picioarele etc. Gâtul este gât când aparţine de un organism. Scoate-1 din organism şi ai orice altceva, dar nu un gât. Funcţiile lui nu mai sunt aceleaşi.
Într-un sens cumva barbar, gâtul se termină în degetul mic de la picior. Şi invers. (Oare de aceea se spune despre unele femei că au picioarele până în gât?) Altfel spus (mai academic), gâtul este gât doar în relaţie cu celelalte părţi ale organismului. La fel este stomacul. La fel este orice altceva din organism.
Există un tip de medicină care a înţeles acest principiu. Este medicina holistă. Spre deosebire de medicina alopată, care, dacă te doare gâtul, tratează gâtul, medicina holistă, dacă te doare un organ, tratează tot organismul. Te duci la un homeopat care-ţi pune întrebări fară nicio legătură cu gâtul. După care nu-ţi dă medicamente pentru gât, ca orice medic cumsecade. Te pune să înghiţi nişte chestii simpatice (“remedii”), al căror rol este să echilibreze întregul organism. De ce? Pentru că, dacă te doare gâtul, înseamnă că tu, ca întreg, eşti bolnav. Gâtul este doar acea parte din tine prin care boala se manifestă.
Medicina alopată separă organismul, îl împarte. De aceea şi există O.R.L.-işti, internişti, ortopezi ş.a.m.d. Medicina holistă unifică organismul, îl percepe ca pe un întreg. Sunt mai mult decât convins că aceasta este medicina viitorului (deşi sunt longeviv, nu cred totuşi să apuc această schimbare de paradigmă în lumea medicală).
Şi organismul, unde se termină? Se termină la marginea pielii tale? Nu cred. Ce ar fi organismul tău fară cer? Ce ar fi organismul fară razele soarelui? Fără pământul pe care păşeşte?
Organismul tău nu se termină nicăieri în realitate. El este infinit. Este unit cu mediul de care aparţine. Poate fi separat de mediu doar la modul abstract, adică în minţile noastre. Separat în acest fel, tiparul vibrator din mediu (organismul tău), pentru a fi mai uşor identificat, primeşte un nume. Acest nume este trecut într-un înscris oficial, numit certificat de naştere. Bine ai venit în această lume!
Toată lumea se raportează la tine ca la o fiinţă particulară, individuală. Oamenii sunt fascinaţi de cuvinte şi forme. Sunt prizonierii iluziei. Maya, gigantica putere înşelătoare a minţii.
Din clipa în care te-ai identificat cu corpul eşti în lume. Te-ai separat, în mintea ta, de Univers. Această acţiune nu este fară consecinţe (le voi explica mai târziu).
E ca şi cum un strugure ar crede că există de unul singur, fară viţa de vie. Poate crede, bineînţeles, dar credinţa lui va fi eronată. La fel cred şi oamenii că există separat de natură sau de mediul înconjurător şi la fel de eronate le sunt credinţele. O consecinţă a acestei credinţe prosteşti a fost larg mediatizată în această vară. Mă refer la inundaţii. Oamenii au defrişat pădurile (adică au agresat natura), crezând că asta nu are nicio legătură cu ei. Se pare că are. Cei care nu mai au casă simt această conexiune cel mai intens.
Noi creştem din acest Univers tot aşa cum merele cresc în copac. Ce ai spune despre un măr care ar inventa un dispozitiv prin care să arunce în aer copacul de care aparţine, fară să fie
conştient! Oamenii s-au pregătit să facă ceva asemănător (vezi strania cursă a înarmărilor din timpul războiului rece, precedată de experimentele de la Hiroshima şi Nagasaki). S-au mai potolit în ultima vreme (nu sunt convins, dar încerc să creez aşteptări pozitive).
Partea cea mai frumoasă este că, aşa cum un pom fructifer produce mere, Universul produce inteligenţă. Prin ce miracol? Nu e niciun miracol.
Universul produce inteligenţă, deoarece UNIVERSUL ESTE INTELIGENŢĂ. Aşa cum copacul conţine fructul la nivel de sămânţă şi îl manifestă în timp, universul are o inteligenţă potenţială, pe care o manifestă în timp.
Mie totul mi se pare a fi pătruns de inteligenţă. Iar dovezile sunt uşor de adus. E suficient să te uiţi pe Discovery sau Animal Planet. Iar cea mai inteligentă construcţie, alcătuirea care mă lasă pur şi simplu cu gura căscată, este corpul uman. Mi-e foarte neclar de ce aceia care îl studiază şi uneori îl repară, nu sunt, cu toţii, oameni religioşi. Lucrând zi de zi cu o asemenea minune, cum oare să nu intuieşti inteligenţa infinită a acelui CEVA care a produs-o şi să nu îngenunchezi în faţa ei?
Iată ce am vrut să spun afirmând că DUMNEZEU ESTE PESTE TOT. Că nimic nu este separat, că totul este în relaţie cu orice, că sunetele naturii nu există fară urechile care le percep, că organismul şi mediul nu există decât împreună, că totul este atât de intim interconectat, încât ceea ce se întâmplă într-un punct se propagă în toate celelalte.
Cum să numim această Totalitate? Cum să ne adresăm acestui întreg de neînchipuit? Pentru mine nu prea contează. Mi-e egal dacă îi spun Dumnezeu, Universul, Sinele, Tao, Realitatea ABSOLUTĂ, Brahman, Alaya-Vijnana, Shiva sau alte nume interesante, pe care mi le-aş fi amintit, cu condiţia să fi studiat mai mult religiile comparate.
Îmi vine să îi spun Sinele, deoarece Sinele exprimă cel mai transparent miezul nostru interior, identitatea cea mai adâncă. Din păcate, în cultura occidentală termenul are şi o conotaţie egocentrică (“se gândeşte numai la sine”), ceea ce este un pic hazliu, deoarece nu poate fi imaginat ceva mai nobil şi dezinteresat decât Sinele în sens spiritual.
Sinele îşi iubeşte necondiţionat toate părţile Sale, deoarece ESTE, la propriu, toate părţile Sale. Observă că nu am formulat “ÎN toate părţile Sale”, deoarece, în acest caz, parcă ar mai fi rămas loc pentru distanţă şi separare. Nu, Sinele este peste tot, este pretutindeni şi întotdeauna, este El şi doar El. Sau Ea şi doar Ea, pentru lectori psihasteniei. Sinele şi doar Sinele există, nimic în afara lui - a înţelege şi a simţi reprezintă o experienţă de o dulceaţă copleşitoare, o fericire pe care nimeni nu o poate descrie, deoarece este mereu nouă.
A-l revizui pe Dumnezeu, din această perspectivă, înseamnă a aşeza în vitrina cu amintiri reprezentarea politică a Divinului, atât de clară în tradiţia iudeo-creştină. Având putere absolută, asemenea unui monarh, Dumezeu o putea folosi după bunul plac, pedepsind oamenii, inclusiv cu o porţie nesfaşită de chinuri, în infern. De ce avea Dumnezeu acest comportament absurd era, bineînţeles, o taină de nepătruns.
Biserica a avut avantaje incalculabile de pe urma acestei concepţii, mai ales în timpurile în care mintea umană nu se diferentiase suficient pentru a intui sau deduce interdependenţele din realitate. Astăzi informaţia circulă cu viteze uluitoare (vezi internetul), tot mai mulţi oameni ating nivelul superior al stadiului operaţiilor formale (psihologie pură - vezi Piaget) şi tot mai puţini acceptă idei şi comportamente fără să le filtreze prin propria minte.
Numărul celor care gândesc liber nu mi se pare îngrijorător (bisericile încă pot sta liniştite), dar mă aştept să vină un timp când se va atinge faimosul număr critic, adică pe Pământ să fie un număr suficient de mare de oameni capabili de gândire independentă, fenomen care să ia, ulterior şi ireversibil, proporţii de masă.
Cred că atunci bisericile (indiferent de orientare) vor deveni ceea ce sunt acum ruinele de la Stonehenge. Oamenii vor veni să le vadă şi să facă poze. Modelul mecanicist al Creaţiei va ceda locul viziunii organice, atât de uşor de observat peste tot în natură. Ordinea de tip militarist, impusă din exterior (vezi cele 10 porunci), va fi înlocuită de principiul ordonator lăuntric, mai mult decât perceptibil în ceea ce faci, condus din interior, pentru cineva pe care îl iubeşti.
Universul/ Sinele este fară niciun dubiu o ţesătură infinită de relaţii. E suficient să te gândeşti că tu exişti acum pentru că ai părinţi, care la rândul lor au avut părinţi, aceştia având de asemenea părinţi şi tot aşa, până când realizezi că toţi oamenii de pe glob sunt, de fapt, RUDELE TALE. Această realizare poate da naştere unui sentiment inedit. Să-i spun de fraternitate?
Relaţia cu fratele tău veritabil (pe care îl mai căpăceai când era mic) reia, pe un alt nivel, relaţia cu fratele tău necunoscut, aflat acum în impas existenţial, bolnav sau doar incapabil să se bucure de răcoarea unei dimineţi, apăsat fiind de grijile afacerii sale prospere.
Noi facem parte unii din alţii într-o măsură chiar mai mare decât sunt eu înclinat să admit, deşi experienţele cu o persoană foarte dragă îmi indică în mod constant contrariul. De aceea, ceea ce gândim sau dorim, în forul nostru cel mai intim, nu este deloc lipsit de consecinţe.
Ceea ce eu fac sau simt te afectează şi pe tine, aproapele meu de peste mări şi ţări. Şi eu sunt expus influenţei tale. Mutualitatea relaţiei noastre se reproduce pe toate nivelurile existenţei, îi stimulează sau îi contaminează şi pe alţii, motiv pentru care, dacă am fi ceva mai conştienţi, toată lumea ar avea de câştigat.
Prin natura meseriei mele am ajuns să aflu că în relaţiile în care există un câştigător nu există, de fapt, niciun câştigător. Câştigătorul este, şi el, un învins. Un partener care, în comunicare, şi-a impus astăzi punctul de vedere, înfrângând voinţa celuilalt, creează resentimente, tristeţe sau frustrare. Nu a câştigat cu adevărat nimic, doar a crescut gradul de negativitate al relaţiei. Într-o relaţie sunt sau doi câştigători sau doi învinşi. Câştigătorii sunt aceia care creează armonie. Învinşii crează disonanţă şi tensiune. În armonie totul înfloreşte, se extinde, se diferenţiază, se dezvoltă. În tensiune nu creşte nimic. Îi sfătuiesc în mod public pe părinţii care nu se pot înţelege cu niciun chip, care au ostilităţi pe care nu le pot stăpâni unul unul faţă de celălalt, să nu rămână împreună, ci SĂ SE DESPARTĂ PENTRU BINELE COPILULUI. Copilul se îmbolnăveşte într-o atmosferă tensionantă, confuză, insecurizantă. Dacă nu mă crezi, ia o floare şi pune-o să “asculte” muzică supărată în mod repetat. Se va ofili. Ce ar putea simţi un copil, mult mai sensibil decât o plantă?
Profesia mea se bazează tocmai pe astfel de atitudini nepăsătoare sau iresponsabile şi îmi dau seama, cu durere, că mult mai eficient decât să încerci să repari (uneori pierderile sunt irecuperabile) este să încerci să previi. Pedagogia este o profesie mai încărcată de responsabilităţi decât psihoterapia.
Gândeşte puţin! Cine te-a învăţat să comunici? Cine te-a învăţat să-ţi cunoşti şi să-ţi împlineşti potenţialul? Cine te-a învăţat să iubeşti fără a te agăţa sau a domina? Cine te-a învăţat arta de a fi părinte?
Acesta e momentul în care încep să mă enervez, deoarece mă gândesc la şcoala actuală (prin şcoală înţeleg şi învăţământul superior). Eu, personal, am fost obligat să învăţ în şcoală cele mai nefolositoare lucruri din viaţa mea. Cred că aş fi, acum, o persoană mult mai inteligentă dacă aş reuşi să mi le scot din tărtăcuţă. Aş menţiona şi materiile, dar parcă nu-mi vine să-mi pun profesorii în cap.
Doar cu titlu de exemplu, mă refer la istorie. La ce serveşte să ştiu, pe de rost, bătălii, dinastii, urcări pe tron, abdicări, execuţii şi tot felul de evenimente istorice? Mult mai interesant, de pildă, mi se pare de ştiut că Ştefan cel Mare a avut amante (asta înseamnă că nu mai e sfânt!), decât că a câştigat bătălia de la Podul înalt (1475, eventual?).
Nu am fost maltratat sau schingiuit de profesorii de istorie, ba una mi-a fost cu deosebire simpatică, la vârsta când băieţilor le place să se uite pe sub fustele doamnelor. Cred că istoria are importanţa ei, iar această importanţă nu stă în detalii (decât pentru obsesiv-compulsivi). De exemplu, o învăţătură formidabilă pe care o poţi desprinde din studiul istoriei, la un nivel mai general, este că oamenii nu învaţă din greşelile altora. Nu, domnule, trebuie să le facă şi ei. (Da, atracţia experienţei directe, al cărei predicator sunt şi eu.)
Ce să mai spun de botanică, cu toate clasificările ei diabolice (mono şi dicotiledonat, mai ştii?), sau de franceză, cu puzderia de terminaţii şi conjugări! Sincer îţi mărturisesc, mi se pare că geniul nativ al copiilor este sistematic distrus în şcoală. Îl înţeleg pe Einstein de ce a rămas repetent.
Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi de ajuns, mai este şi metoda, chipurile, pedagogică. Cum poţi sili un copil, care este energie pură, să stea practic nemişcat 50 de minute, ani în şir, în acelaşi mediu (sala de clasă)? Dragii mei colegi de breaslă, ce e cu voi? De ce vă miraţi că nu există participare, că recreaţia şi vacanţele sunt extrem de aşteptate? E foarte uşor să-i responsabilizaţi pe copii, să explicaţi rezultatele şcolare prin lipsa lor de motivaţie şi interes.
Stimate cadru didactic, pune-te în locul lui. Tu ai sta la propria ta oră?
Copiii sunt curioşi prin excelenţă. Acest interes natural trebuie doar orientat. Şi aici intrăm pe tărâmul artei. Un profesor-artist, adică talentat, va face din ora sa ora cea mai aşteptată din săptămână.
Eu, de pildă, care nu sunt doar talentat, ci şi modest pe deasupra, dacă aş preda istoria (că tot am amintii de ea), aş transforma-o într-o succesiune de mici dramatizări. Tu eşti Napoleon, el e ducele de Wellington. Cine e Josephina? Bun. Ia să vedem, care-i treaba? De ce vă bateţi voi? Care e miza? Ce spun consilierii? Dar vecinii germani? Şi tot aşa. Cel care 1-a jucat pe Napoleon va uita probabil data bătăliei de la Waterloo, dar va şti că a pierdut-o şi cum (eventual va învăţa ceva din asta, ca să nu repete în propria lui viaţă). În plus, nu va uita că Napoleon era un bărbat mărunţel, care purta corset şi îşi punea talonete. Mai avea o burtică respectabilă şi o şuviţă pe frunte, ceea ce îl făcea să arate destul de comic. Cu toate acestea, în materie de femei, a fost un cuceritor. Privind cu onestitate la miile de ore petrecute la şcoală, multe din ele îmi par acum timp pierdut. Mă mir că, din punct de vedere fizic, am făcut faţă aşa de bine (nu am avut decât scarlatină şi hepatită). Câte lucruri, spun cu mintea de acum, mi-ar fi plăcut să învăţ! De ce oare nu se predau? De ce, de exemplu, copiii nu învaţă să gătească sau măcar să facă diferenţa între alimentele sănătoase şi cele nocive? Să cunoască efectele consumului de băuturi carbogazoase în comparaţie cu apa de izvor? Cumva asta ar duce, pe termen lung, la falimentul companiei Coca-Cola? Producătorii de hrană sintetică, “Junk food”, ar trebui să se retragă de pe piaţă, zdrobiţi de competiţia neloială cu fructele, nucile şi morcovii autohtoni?
Şcoala este un imens teritoriu de explorat şi schimbat, pentru cei cu adevărat interesaţi de o lume mai bună... Este o altă formă de a-1 revizui pe Dumnezeu, ceva mai concretă decât planul destul de diafan în care am plasat această revoluţie.
Aş putea analiza, ţinând cont de acest principiu al conexiunii şi totalităţii, orice alt domeniu. Îţi las ţie acestă plăcere. Dacă o faci, rogu-te, aplică analiza, mai întâi, pe domeniul tău.
Examinează, observă, caută să anticipezi. Dacă merită, împărtăşeşte. Poate un altul gândeşte la fel sau pe-aproape. Potenţialul Sinelui se activează din aproape în aproape. E ca în noaptea de înviere, când lumina se răspândeşte din aproape în aproape. Lumina înţelegerii, pentru cine vede dincolo de planul material.
Unde va duce asta?
Habar nu am. Nu ştiu nici măcar dacă se va obosi cineva să citească aceste rânduri. Ceea ce ştiu e că Sinele face totul. Am deplină încredere in El, deşi proiectele lui mă depăşesc când îmi sunt revelate şi mă enervează când îmi sunt ascunse. Cu toate astea îi iubesc şi nu ştiu ce m-aş face fără El.



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  baso la data de Dum Ian 07, 2018 7:13 pm

ENKI a scris:
baso a scris:Am  experimentat recent  doar cateva dintre cele 5 feedback-uri sugerate de Lisa Romano  raset ...si a fost fun laugh  

Ah, la fostul "loc de munca" ar fi mers ca unse, dar e imposibil sa nu mi se iveasca vreo ocazie si in viitor. laugh bine

Ha, sa zicem ca eu am un avantaj, putand exersa zilnic oricare dintre cele 5 feedbeack-uri, functie de cum se potrivesc in context. Laughing Imi pare rau doar ca nu mi-au trecut mie prin cap aceste 5 fraze magice, cu mai mult timp in urma.Smile   Nu sunt solutii nici cearta cu scantei si nici tacearea la provocarile unui narcisist, tacere pe care o considera ca o invitatie de a plezni si celalalt obraz, alternativ, pana te saturi si erupi ca un vulcan.
Nu stiu de ce, cu cei apropiati de mine, am preferat sa raman tacuta la provocarile care m-au deranjat, incarcandu-ma astfel cu energia negativa nemeritata , infipta in mine din cauze adeseori absolut straine relatiei directe pe care o aveam cu persoana respectiva.
In schimb, cu strainii, fata de care n-am nici cea mai mica legatura afectiva,pot sa devin extrem de dur improvizanta  in reactii atunci  cand percep ca incearca sa manipuleze.
Cel mult, ma scoate oarecum din pepeni insa ma si amuza ,in acelasi timp , cand vreun frustrat virtualizat incearca sa proiecteze asupra mea imaginarul lui tablou care trebuie scuipat sau cenzurat. Este oarecum straniu pt. mine ca un sir de cuvinte, exprimand o idee, pot genera in mintea unora reactii atat de agresive. N-am tinut contul nici comentariilor mele cenzurate prin virtual de diversi moderatori; doar m-am mirat cat de absurzi si abuzivi deveneau brusc la comentarii critice , deloc agresive, dar care nu se potriveau politicii site-lui si pupincuristilor de serviciu care creau atmosfera pe acolo...Ok. In astfel de cazuri este vorba despre ceva mai  mult decat narcisism , fiind pur si simplu o chestiune vitala de a cenzura orice comentariu apreciat ca fiind demobilizator pt. laudatorii de serviciu al aite-ului, prea putin atenti la ceea ce le-a intrat in reflex sa laude, fara sa citeasca si sa inteleaga cu precizie  ce scriau  benenficiarii  cenzurii pe acolo.

baso
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 16005
Data de inscriere : 04/10/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Lun Ian 08, 2018 10:55 am

De la cibernetică la Littleton: tehnici pentru controlul minții


de Jeffrey Steinberg


Industria jocurilor video din America, cu o valoare de aproximativ 9 mld. $ anual, care a contribuit din răsputeri la carnagiile din Littleton, Paducah și Jonesboro, este mai mult decât exploatarea comercială a tehnicilor și tehnologiilor dezvoltate ca tehnici „legitime” de instruire pentru armată și agențiile legale. Pentru a înțelege rădăcinile acestei noi forme de terorism programat de tipul „Candidatului manciurian”, este necesar să ne întoarcem în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și în cea imediat următoare, când a existat un efort concertat lansat de Școala de la Frankfurt și de către London Tavistock Institute pentru a utiliza marxismul, pervertirea freudiană a psihologiei și a altor științe sociale ca instrumente pentru controlul social al maselor și pentru spălarea creierului. Cei doi stâlpi ai asaltului asupra tradiției intelectuale americane au fost reprezentați de către cibernetică și subcultura drogului.


În acea perioadă, mai multe figuri proeminente ale științelor sociale și-au expus deschis țintele, pentru utilizarea tehnicilor de manipulare în masă verificate în perioada războiului în vederea pervertirii și controlului poporului american. Și, în cele mai multe cazuri, accentul lor a fost pus pe copii, pe necesitatea distrugerii structurii vieții de familie.
Lordul Bertrand Russell, care s-a alăturat Grupului de la Frankfurt în domeniul ingineriei sociale a maselor, a divulgat totul în cartea sa din anul 1951, „Impactul științei asupra societății”(The impact of Science on Society). El scria:

   „Fiziologia și psihologia deschid câmpuri pentru tehnici științifice care încă așteaptă dezvoltarea. Doi mari oameni, Pavlov și Freud, au clădit fundația. Nu voi accepta viziunea că cei doi se află într-un conflict fundamental, însă structura care se va construi pe fundația cercetărilor lor este încă incertă. Cred că subiectul care va fi de cea mai mare importanță politică este psihologia maselor... Importanța sa a crescut enorm prin înmulțirea metodelor moderne de propagandă. Dintre acestea, cea mai influentă este cea numită „educație”. Religia jocă un rol, dar unul minor; presa, cinematografia și radioul unul major... Sperăm că, la un moment dat, fiecare va fi capabil să convingă pe oricine de orice dacă va prinde pacientul de tânăr și va fi susținut de către stat cu bani și echipamente.”

Russell continuă „Subiectul va face pași decisivi când va fi preluat de către oamenii de știință aflați sub o dictatură a științei. (... )Psihologii sociali ai viitorului vor avea un număr de clase cu copii asupra cărora vor încerca diferite metode de producere a convingerii de nezdruncinat că zăpada e neagră. Mai multe rezultate vor urma imediat. În primul rând, faptul că influența de acasă este obstrucționistă. Apoi, că nimic nu poate fi realizat dacă îndoctrinarea nu începe înaintea vârstei de zece ani. În al treilea rând, că versurile puse pe muzică și repetate intonat sunt foarte eficiente. În al patrulea rând, că opinia referitoare la faptul că zăpada e albă trebuie asociată ca un excentric gust morbid. Dar anticipez. Este rolul viitorilor oameni de știință să facă aceste lucruri precis și să descopere exact care sunt costurile pe cap de copil pentru a-l face să creadă că zăpada e neagră și cum ar putea reduce costurile pentru a-i face să creadă că este gri închis.”

Russel concluzionează cu un avertisment: „Deși această știință va fi studiată cu sârguință, aceasta va fi strict limitată pentru uzul clasei conducătoare. Populația nu va fi lăsată să cunoască modul în care convingerile sale au fost generate. Când tehnica va fi perfecționată, fiecare guvern va fi responsabil de educație pentru o generație va putea să-și controleze subiecții în siguranță, fără ajutorul armelor sau al poliției.”

Russell și „Camera Letală”
Russell a lucrat mai multe decade la conceptul de dictatură științifică. În cartea sa din 1931, „Perspectiva științifică”(„The Scientific Outlook”), a dedicat un capitol educației,  „Educația în societatea științifică”. Aici el are o atitudine la fel de contondentă referitoare la viziunea sa oligarhic-totalitară. Făcând o paralelă între cele două nivele de educație oferite de către iezuiți, Russell afirmă:

   „În aceeași măsură, regulile științifice vor oferi un tip de educație pentru oamenii de rând și o alta pentru cei care vor deveni purtători ai puterii științifice. De la oamenii de rând se așteaptă să fie docili, harnici, punctuali, nechibzuiți și satisfăcuți. Dintre aceste calități, probabil satisfacția va fi cea mai importantă. Pentru a o produce, toate cercetările psihanalizei, comportamentului și biochimiei vor fi puse în joc... Toți băieții și toate fetele vor învăța de la vârste fragede ceea ce este numit „co-operativ”, de exemplu, a face exact ceea ce toată lumea face. Inițiativa va fi descurajată la acești copii, iar nesubordonarea, fără a fi pedepsită, va fi științific eliminată.”

Pentru copiii aleși să facă parte din clasa conducătorilor științifici, educația va fi diferită. „Cu excepția chestiunii de loialitate față de statul mondial și a ordinului lor,” Russell explică faptul că „membrii clasei conducătoare vor fi încurajați să fie aventuroși și plini de inițiativă. Vor fi recunoscuți după faptul că treaba lor va fi să îmbunătățească tehnicile științifice și să mențină muncitorii manuali motivați prin intermediul unor distracții noi.”

Russell, de asemenea, adaugă un avertisment foarte puternic. „În rarele ocazii când un băiat sau o fată, trecuți de vârsta la care de obicei se determină statutul social, arată o abilitate marcantă astfel încât să pară egali celor din clasa conducătoare, se va produce o situație dificilă, care va necesita o tratare foarte serioasă. Dacă tânărul este dispus să-și abandoneze asociații anteriori și să se alăture din toată inima celor din clasa conducătoare, el poate fi promovat, după teste relevante, dar dacă arată orice urmă de regret sau solidaritate cu asociații săi anteriori, conducătorii vor concluziona cu răbdare că nu mai este nimic de făcut cu el și-l vor trimite în camera letală înainte ca inteligența sa nedisciplinată să aibă timp să se revolte. Va fi o datorie dureroasă pentru conducători, dar nu cred că se vor da înapoi de la executarea ei.”

„Lagărul de concentrare al minții” al lui Huxley
Descrierea contondentă a lui Russell a „dictaturii științifice” a fost întărită de Aldous Huxley, autorul utopiei „Minunata lume nouă”(„Brave New World”), într-un discurs transmis de Vocea Americii(postul de radio al Departamentului de Stat al SUA), în 1961, despre o lume a sclavilor manipulați prin intermediul farmacologiei, trăind într-un „lagăr de concentrare al minții”, întărit de propagandă și droguri psihotrope, învățând „să-și iubească aservirea” și abandonând orice tentație de a rezista. „Aceasta”, concluzionează Huxley, „este revoluția finală”.

Vorbind la California Medical School din San Francisco, Huxley a anunțat: „Va exista în următoarea generație o metodă farmaceutică de a face oamenii să-și iubească sclavia și care va produce dictatura fără lacrimi. Producând un asemenea lagăr de concentrare pentru societăți în întregul lor, astfel încât oamenii vor avea, în realitate, libertățile confiscate, dar vor iubi aceasta deoarece vor fi îndepărtați de orice dorință de rebeliune prin propagandă sau spălare de creier sau spălare de creier accentuată prin metode farmacologice. Iar aceasta va fi revoluția finală.”

Membrul al cohortei lui Huxley, care în anii 50 a făcut experimente cu droguri psihotrope, dr. Timothy Leary de la Departamentul de Psihologie al Universității Harvard, a oferit o altă perspectivă asupra minților pervertite de Russell/Huxley/Școala de la Frankfurt în „Flashback”, cartea sa autobiografică asupra Psychedelig Drug Project al Universității Harvard. Leary l-a citat pe Huxley:

   „Aceste droguri ale creierului, produse în masă în laboratoare, vor aduce schimbări vaste în societate. Aceasta se va întâmpla cu sau fără voia mea sau a ta. Tot ce putem face este să răspândim cuvântul. Obstacolul acestei evoluții, Timothy, este Biblia.” Leary apoi a adăugat: „Ne-am îndreptat împotriva angajamentului iudeo-creștin asupra unui singur Dumnezeu, o singură religie, o singură realitate, care a ghidat Europa de secole și America încă de la zilele fondării. Drogurile, care deschid mintea către realități multiple, conduc inevitabil către o viziune politeistă a universului. Am simțit că sosise timpul pentru o nouă religie umanistă bazată pe inteligență, pluralism blajin  și păgânism științific.”

Cum aceste noțiuni monstruoase ale ingineriei sociale de masă au fost prezentate ca alternative „umaniste” față de războiul mondial în epoca bombelor atomice și cu hidrogen, două proiecte cruciale au fost lansate pentru a ghida implementarea acestei „Minunate lumi noi” și a ne aduce azi în lumea lui Littleton, Jonesboro, Doom, Quake, și Duke Nukem.

Personalitatea autoritară
Primul dintr-o serie de două proiecte, a fost lansat în ianuarie 1943 de o echipă compusă din trei psihologi ai Universității din California la Berkeley, Else Frenkel-Brunswik(fondatoare a Institutului de la Frankfurt pentru Studii Sociale, cunoscut ca „Școala de la Frankfurt”), Daniel J. Levinson și R. Nevitt Sanford. Ceea ce a pornit ca un grant modest de 500$ pentru studierea rădăcinilor antisemitismului se va transforma în final la cel mai mare proiect de profilare sociologică din America până în acel moment.
În mai 1944, Comitetul Evreiesc American a constituit „Departamentul de cercetare științifică”, a cărui conducere a fost încredințată directorului Școlii de la Frankfurt, Max Horkheimer. Horkheimer a promovat un proiect, numit „Studii asupra prejudiciului”, cu o sponsorizare generoasă de la Comitetul Evreiesc American(AJC) și alte agenții, incluzând Fundația Rockefeller. Studiile asupra prejudiciului au oferit de lucru unor membri ai Școlii de la Frankfurt care, din diverse motive, nu fuseseră cooptați direct în război(de exemplu, Herbert Marcuse și Franz Neumann au activat în Secția de Cercetare și Analiză a Oficiului pentru Servicii Strategice, sau OSS, precursorul actualei CIA). Hedda Massing, Marie Jahoda, Morris Janowitz și Theodor W. Adorno, cu toții au lucrat la „Studii” sub coordonarea lui Horkheimer, toți fondând Institutul Internațional de Cercetări Sociale, în fapt o reîncarnare a Institutului pentru Studii Sociale din Weimar, Germania.

Cel mai important studiu dintre cele cinci, produs pentru Asociația Evreilor Americani între anii 1944-1950, a fost „Personalitatea autoritară”. Autorii Adorno, Frenkel-Brunswik, Levinson și Sanford au adunat o largă echipă de cercetători de la „Berkeley Public Opinion” și „Institutul Internațional de Cercetări Sociale” pentru a desfășura mii de interviuri cu americani pentru a-și descrie tendințele lor adânc înrădăcinate față de autoritarism, prejudiciu și antisemitism. Dr. William Morrow, liderul protejat al lui dr. Kurt Lewin, care a fost un personaj cheie al legăturii dintre Școala de la Frankfurt și Tavistock Institute, a fost director de cercetare  pentru proiectul „Personalitatea autoritară”.

Studiul a fost un exercițiu de auto-împlinire a profeției și de autoamăgire Marxist/Freudistă. Mult înainte de primul draft al unui chestionar de interviu, Horkheimer și Adorno scriseseră exhaustiv despre „caracterul autoritar” al nucleului familiei americane, despre problema credinței poporului american într-un Dumnezeu monoteist și transcendent și despre caracterul subteran fascist al tuturor formelor de patriotism american. Ei „preparaseră” în avans datele studiului, prin construirea unor scale, pretinzând că măsoară tendința spre antisemitism a populației americane, spre etnocentricitate, ideologie anti-democratică și, în final, spre fascism. Fără nicio surpriză, echipa de cercetare a găsit ca vinovat publicul american și a tras un semnal de alarmă asupra faptului că, fără o reorganizare dramatică a ideologiei americane și a culturii de masă, America va aluneca în curând spre „Al Patrulea Reich”, repetând ororile lui Hitler, la o scală mult mai mare.

Autorii „Personalității autoritare”, în capitolul dedicat concluziilor rezumă constatările și explică rețeta lor pentru transformarea socială:

   „Pare evident că modificarea potențialei structuri fasciste nu poate fi atinsă doar prin mijloace psihologice. Sarcina este comparabilă cu eliminarea nevrozei, a delicvenței sau a naționalismului din lume. Acestea sunt produse ale organizării în general ale societății și vor putea fi schimbate doar dacă societatea se schimbă. Nu e treaba psihologului să spună cum trebuie să se producă aceste schimbări. Problema este una care necesită eforturi ale tuturor oamenilor de știință din domeniul social. Singurul lucru asupra căruia insistăm este acela ca în consilii sau la mesele rotunde unde se analizează problema și se elaborează planul de acțiune, psihologul trebuie să aibă un cuvânt de spus. Noi credem că înțelegerea științifică a societății trebuie să includă o înțelegere a ceea ce fac oamenii și în acest fel este posibil să avem reforme sociale care, deși ar fi de dorit în sine, nu vor schimba obligatoriu structura personalității prejudiciate. Pentru ca potențialul fascist să se schimbe, sau chiar să fie ținut sub control, trebuie să existe o creștere a capacității oamenilor de a se vedea și de a fi ei înșiși. Aceasta nu poate fi obținută prin manipularea oamenilor, oricât de bine întemeiate ar fi în psihologia modernă dispozitivele de manipulare. (...) Aici psihologia își poate juca rolul cel mai important. Tehnicile pentru înfrângerea rezistenței, dezvoltate în principal în domeniul psihoterapiei individuale, pot fi îmbunătățite și adaptate pentru utilizarea pe grupuri sau chiar pentru utilizarea la nivelul maselor.”

Autorii concluzionează cu această propunere extrem de revelatoare: „Noi nu trebuie să presupunem că apelarea la emoții aparține celor care se străduiesc să meargă în direcția fascismului,  în timp ce propaganda democratică trebuie să se limiteze la motiv și reținere. Dacă frica și distrugerea sunt emoțiile majore ale fascismului, erosul aparține în principal democrației.”

Erosul a fost arma perfectă pe care Școala de la Frankfurt și urmașii lor au angajat-o, în următorii 50 de ani, pentru a crea o schimbare a paradigmei culturale cât mai îndepărtată de numita matrice „autoritaritară” a omului ca imagine a chipului viu al lui Dumnezeu(„imago viva Dei”) , sanctitatea familiei tradiționale și superioritatea regimurilor republicane ale statelor-națiuni peste celelalte forme de organizare politică. Ei au transformat cultura americană prin erotic, matrice perversă, asociată cu prezenta tiranie a „corectitudinii politice”, a toleranței pentru dezumanizantul abuz de droguri, perversiune sexuală și glorificare a violenței. Pentru marxist-freudiștii revoluționari ai Școlii de la Frankfurt, ultimul antidot la detestata civilizație iudeo-creștină vestică a fost aceea de a o dărâma din interior prin transformarea generațiilor în necrofili.

Dacă acest diagnostic pare aspru, considerați următoarele. În lucrarea sa din 1948, „Filosofia muzicii moderne”, liderul Școlii de la Frankfurt, Theodor Adorno, argumentează că misiunea misiunea muzicii moderne este aceea de a-l transforma literalmente pe ascultător într-un nebun. El justifică aceasta prin faptul că societatea modernă este un focar al răului, autoritarismului cu potențial fascist și aceasta distruge civilizația, prin răspândirea tuturor formelor de cultură a pesimismului și perversitate. Ca rol al muzicii moderne, el scrie: „Schizofrenia  nu este este direct exprimată în interiorul său; dar muzica imprimă prin ea însăși o atitudine similară bolii mentale. Individul își produce singur dezintegrarea. (...) El își imaginează împlinirea promisiunii prin magie, în ciuda realității imediate. (...) Preocuparea sa devine dominarea trăsăturilor schizofrenice prin intermediul conștiinței estetice. Făcând astfel, speră să justifice nebunia ca pe o adevărată stare de sănătate.” Necrofilia, adaungă el, este ultima expresie a „adevăratei sănătăți” în această societate bolnavă.

Erich Fromm, o altă figură importantă a Școlii de la Frankfurt, care a contribuit încă din 1930 la elaborarea scalelor utilizate în studiul dedicat „Personalității autoritare”, a dedicat o mare parte a lucrării sale din 1972, „Anatomia distructivității umane”, analizei necrofiliei, pe care el o consideră trendul dominant al societății moderne. Fromm definește necrofilia ca totalitate a formelor obsesive având moartea și distrugerea, în particular pe cele cu intense supratonuri sexuale. În mod ironic, „cura” lui pentru această perversiune socială în masă a fost drogul, muzica rock, subcultura sexului a sfârșitului anilor 60. „Simultan cu creșterea dezvoltării necrofile”, scrie Fromm  în capitolul despre „Agresivitatea malignă: Necrofilia”,  „tendința opusă, cea a  iubirii de viață, se dezvoltă de asemenea. Se manifestă în mai multe forme: în protestul asupra decadenței vieții, protest al oamenilor din toate straturile sociale și grupurile de vârstă, dar în special al tinerilor. Există o speranță a întețirii protestelor împotriva poluării și a războiului. (...) Acest protest trebuie de asemenea înțeles ca efect al atracției tinerei generații față de droguri.”

Eliberarea prin abuzul de droguri
Este demn de remarcat faptul că unul dintre cei patru directori ai proiectului „Personalitatea autoritară”, R. Nevitt Sanford, a jucat un rol esențial în experimentele anilor 50 și 60 referitoare la utilizarea în masă a drogurilor psihedelice. În 1965, Sanford a scris prefața la „Utopiates: The Use and Users of LSD25”(„Utilizarea și utilizatorii LSD25”), care a fost publicată de Tavistock Publications, arma editorială a agenției britanice de război psihologic, Tavistock Institute. Tavistock, condus de „Divizia psihiatrică” a armatei britanice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și-a transferat cei mai proeminenți spălători de creiere în SUA în perioada de după Război,  pentru a lucra în secret la proiectele  de control ale minții demarate de către CIA și Pentagon, incluzând proiectul MK-Ultra, axat pe studierea LSD și a altor psihedelice.

În prefața sa la Utopiates, Sanford, care a condus Institutul pentru studiul problemelor omului din cadrul Stanford University, un avanpost al experimentării LSD în cadrul proiectului MK-Ultra, a postulat argumentul pentru legalizarea drogurilor care este și în aceste zile elementul central al propagandei pentru legalizarea drogurilor. „Națiunea”, spune Sanford, „pare a fi fascinată de cei 40.000 de dependenți de droguri, considerat ca fiind un  număr alarmant, care trebuie diminuat cu orice cost de forțe polițienești scumpe. Numai un puritan disperat ar putea susține practica de a te concentra pe dependenții de droguri(în condițiile existenței unui număr de 5 milioane de alcoolici), considerându-i o problemă a poliției în locul uneia medicale, în timp ce sunt interzise drogurile ușoare precum marijuana și peyote la pachet cu cele periculoase.” Capii de azi ai propagandei pentru legalizarea drogurilor – George Soros, Ethan Nadelman, etc. - își bazează argumentele pe exact aceleași escrocherii științifice postulate de dr. Sanford acum 36 de ani în Utopiates.

Grupul de Cibernetică
Una dintre „Marile minciuni” strecurate în „Anatomia...” lui Fromm a fost ideea că subcultura eroticului drog-rock-sex ar fi antidotul pentru societatea cibernetică „necrofilă”. Adevărul este că Școala de la Frankfurt și aliații lor apropiați printre care oligarhii britanici  Russell/Wells/Huxley au fost atât arhitecții proiectului contracultural cât și al celui cibernetic. În realitatea, Grupul de Cibernetică, sponsorizat de Josiah Macy Foundation, a fost umbrela sub care CIA și serviciile secrete britanice au condus propriile experimente în masă referitoare la drogurile psihedelice incluzând LSD-25, care experimente  s-au extins practic în fiecare campus american dându-ne schimbarea de paradigmă contraculturală a anilor 1966-1972.

Grupul Cibernetic, cunoscut printre membrii săi ca „Proiectul om-mașină”(„Man-Machine Project”) a fost lansat neoficial la New York în cadrul conferinței „Ședința de Inhibare Cerebrală”, sponsorizată de directorul medical al Josiah Macy Foundation, Frank Fremont-Smith. Printre participanți au fost Warren McCulloch, Arturo Rosenblueth, Gregory Bateson, Margaret Mead și Lawrence K. Frank.  Rosenblueth era un protejat al lui Norbert Wiener, care, cu acest prilej, a stabilit principalii parametri ai proiectului. Vorbind în numele lui Wiener și John von Neumann, el a propus formarea unui grup de ingineri, biologi, neurologi, antropologi și psihologi pentru elaborarea de experimente în domeniul controlului social, bazându-se pe ipoteza că creierul uman nu este nimic mai mult decât o mașinărie complexă având intrări și ieșiri care pot fi programate atât la nivel individual cât și la scală socială(behaviorism). Al Doilea Război Mondial a împiedicat proiectul să iasă la suprafață pentru mai bine de patru ani. Dar, imediat după capitularea Japoniei, McCulloch i-a cerut lui Fremonth-Smith să convoace o a doua adunare sub sponsorizarea formală a Fundației Macy. Prima din ceea ce avea să devină seria de zece conferințe majore și eforturi anuale de cercetare, desfășurate între 1946-1953, a avut loc în 8-9 martie 1946, la New York, sub titlul „Mecanismul de feedback și sistemele cauzale circulare în biologie și științele sociale”.

Ceea ce a urmat acelei prime întâlniri a fost mai mult decât fondarea unui program demonic de creare a „societății finale”, bazată pe fuziunea dintre om și mașină. Un nucleu de bază format din 20 oameni s-a constituit într-o echipă menită a duce la capăt această misiune și de a da naștere unor instituții permanente care să continue cercetările până în prezent. La un an după sesiunea de fondare, Wiener a dat termenul „cibernetici”(„cybernetics”) pentru descrierea efortului lor.
Poate vă întrebați cine sunt „doctorii Jekyll” adunați în jurul mesei la prima dintre Conferințele Macy.

Warren McCulloch a fost președintele titular al tuturor celor zece conferințe. La momentul primului congres era profesor de psihiatrie și psihologie la University of Illinois, dar curând după aceasta se va muta la Research Laboratory of Electronics din cadrul MIT.

Walter Pitts – protejat al lui McCulloch, inițial la Illinois, apoi la MIT.

Gregory Bateson – antropologist și soț soț al Margaretei Mead; ulterior va ocupa poziția de director de cercetare la Veterans Hospital din Palo Alto, Ca, unde a fost un membru esențial al MK-Ultra și al altor experimente guvernamentale secrete cu droguri care alterează mintea.

Margaret Mead - ulterior asistent de etnologie la Muzeul American de Istorie Naturală din New York , unde s-a bucurat de atenție ca o ”zeiță a pământului”, în cadrul Grupului de Cibernetică, ajutând la lansarea mișcării feministe moderne prin persoana lui Betty Friedan, o studentă protejată de Kurt Lewin.

Kurt Lewin - fondatorul Centrului de Cercetare al Dinamicii de Grup de la MIT, lider al Institului de la Frankfurt și tovarăș de convingeri cu Karl Korsch de la același institut, fondator al lingvisticii în domeniul inteligenței artificiale (AI). Laboratorul „Lewin’s National Training” va deveni mai târziu parte a Asociației Naționale de Educație, având ca misiune facilitarea transformării educației publice din America în ceva foarte aproximativ cu schema de coșmar a lui Bertrand Russell, de a-i învăța pe copii altceva decât până atunci și care poate fi rezumat concis prin noua paradigmă potrivit căreia, ”zăpada nu mai este albă, ci neagră” (susținerea unui lucru, oricât de aberant, împotriva tuturor evidențelor – n.tr.)

Paul Lazarsfeld - directorul Biroului de Cercetări Sociale Aplicate de la Universitatea din Columbia, care în timpul Războiului a fost șef al Laboratorului de cercetări radio din cadrul Princeton University și a fost șeful filialei de aici a Școlii de la Frankfurt.

John Von Neumann

Norbert Wiener

O colecție incredibilă de oaspeți au participat la sesiunile Grupului de Cibernetică în decursul celor șapte ani de existență a sa. Printre ei s-a numărat Max Horkheimer, șeful Școlii de la Frankfurt, care colaborase cu Grupul de cibernetică în timp ce condusese Studiile asupra prejudiciului.

Dr. Harold Abramson – unul dintre oamenii de știință de top ai CIA, implicat în experimente secrete legate de LSD, nu doar participant la cea de-a șasea întâlnire a Grupului de Cibernetică, ci și organizator – alături de Dr. Frank Fremont-Smith(directorul de cercetare al Macy Foundation) al unei serii de conferințe în care personalul de top al proiectului MK-Ultra s-a întâlnit sub acoperirea Macy Foundation, complotând pentru drogarea în masă a americanilor.

Macy Foundation a oferit finanțare și publicitate și pentru inginerul social britanic Dr. William Sargant care, în cartea sa din 1957, „Bătălia pentru minte”(Battle for the mind) furnizează un manual de tipul „cum să faci să” pentru spălarea creierului în masă. Sargant a petrecut 20 de ani în SUA unde a lucrat la proiectul MK-Ultra precum și la alte proiecte secrete de control al minții derulate de serviciile secrete americane și britanice.

Printre proiectele ticăloase lansate de Grupul de Cibernetică s-a numărat și Federația Mondială pentru Sănătate Mentală(WFMH – World Federation of Mental Health), al cărei prin președinte a fost Gen. Brig. John Rawlings Rees, fost director al Institutului Tavistock.

Read, Mead, Lawrence, K. Frank, Fremont-Smith și Horkheimer s-au întâlnit cu toți în Paris în toamna anului 1948 pentru a lansa WFMH. Deși murise cu un an înainte, Kurt Lewin a fost implicat în operațiunile necesare pregătirii lansării Federației, prin implicarea sa – sub coordonarea lui Frank și împreună cu mai mulți mai mulți membri de conducere ai Grupului de Cibernetică – în Comitetul Național pentru Igienă Mentală(National Committee for Mental Hygiene) și Comitetul Internațional pentru Igienă Mentală(localizat la Londra). Ambele organisme au supravegheat un număr de 4000 de „trupe psihiatrice”(conform cuvintelor lui Rees) care-au reprezentat miezul aparatului mondial de inginerie socială care a penetrat fiecare comunitate.

Margaret Mead și Lawrence F. Frank, doi stâlpi ai Grupului de Cibernetică, sunt autorii declarației de fondare a grupului lui Rees, Federația Internațională a Sănătății Minții(atât Mead cât și Frank vor fi mai târziu succesorii lui Rees în funcția de președinte al organizației), pe care ei l-au intitulat „Manifestul Primei Internaționale”. Mead și Frank au scris răspicat: „Scopul sănătății mentale a fost extins de la preocuparea pentru sănătatea persoanei la scopuri mai înalte precum crearea unei societăți sănătoase... Conceptul de sănătate mentală coexistă împrenă cu cele de ordine mondială și comunitate mondială”. De asemenea, Frank a propus crearea unei noi religii a sănătății mintale.

Computerele și Inteligența artificială
Pentru John von Neumann și Norbert Wiener, nucleul proiectului Grupul de Cibernetică a fost dezvoltarea computerelor și planificarea unei combinații a computerelor cu viteză foarte mare de procesare cu ceea ce este denumit „inteligența artificială” pentru „programarea” rasei umane. La baza tuturor acestor eforturi a stat convingerea de neclintit a lui von Neumann că nu este nimic sacru în mintea umană și că creierul e o mașină a cărei funcționare poate fi reprodusă și, în cele din urmă, depășită de către calculatoare.

Dr. Jerome Wiesner, președintele MIT, care a devenit cel mai apropiat centru al Grupului de Cibernetică, a participat la numeroase sesiuni organizate de Macy Foundation. El a exprimat limpede viziunea luciferiană despre om într-un interviu cu propagandistul contracultural Steward Brand, care-a apărut în cartea din 1987 a lui Brand, „The Media Lab: Inventing the Future at M.I.T.”:

   „Nu sunt suficient de arogant pentru a gândi că, în scurt timp, vom dezvolta mașini gânditoare. Numai că semnalele nervoase circulă cu o viteză de 300 metri pe secundă. Semnalele electrice circulă cu o viteză de ... 300 milioane metri pe secundă. De asemenea, componentele pe care le fabricăm noi sunt mult mai de încredere decât neuronii. Nivelul mare de încredere al componentelor precum și viteza mult mai mare a impulsurilor electrice înseamnă pentru mine că poți fi capabil să faci mașini mult mai bune decât creierul, dacă știi cum să le faci.”

Când Brand îl întreabă pe Wiesner: „Vă așteptați la aceasta?”, acesta îi răspunde: „Da, dar nu obligatoriu în timpul vieții mele. Nimeni nu mi-a dat un motiv pentru care aceasta nu se poate rezolva. Ei spun tot felul de argumente stupide - „Computerul n-are suflet.” Cum știm că nu are același suflet ca și noi? Până la urmă tot oamenii îl vor programa. Nu cred că întrebările legate de identitate sunt suficient de interesante.”

Dr. Wiesner nu doar a participat la eforturile Fundației Macy în Grupul de Cibernetică. În 1952, el a preluat  funcția de director al Laboratorului de cercetare în Electronică de la MIT(RLE), unde Wiener, McCulloch și Pitts au locuit cu toții. În scurt timp din RLE s-a desprins Laboratorul de Inteligență artificială, cu dr. Seymour Papert și Marvin Minsky care au preluat sarcina de a programa comportamentul uman și interacțiunile acestuia.

Până în 1980, MIT a dat naștere Laboratorului Media, o altă manifestare directă a Grupului de Cibernetică din anii 40-50. Aici, inginerii sociali au lucrat cot la cot cu inginerii și designerii de platforme informatice pentru dezvoltarea computerelor ultrarapide, a graficii pe calculator, holograficii și a primei generații de simulatoare computerizate. Marea majoritate a muncii de la MIT și de la Laboratorul de Inteligență Artificială din Palo Alto al Universității California a fost subvenționată de către Agenția DARPA(Defence Advanced Research Projects Agency – Agenția de cercetare avansată în domeniul apărării) a Pentagonului.

Steve Joshua Heims, autorul istoriei semi-oficiale a conferințelor Macy dedicate ciberneticii, „The Cybernetics Group”,  a raportat că, până în 1980, grupurile cibernetice au dat naștere unei proprii religii – de orientare fățiș păgână – dezvoltată în conformitate cu chemarea lui Thimothy Leary de a se găsi un „păgânism științific”. „James Lovelock și Lynn Margulis”, scrie Heims, „au examinat cum viața – plantelor, animalelor, microorganismelor – a influențat chimia atmosferei și climatul și cum viața și climatul au evoluat împreună. Ipoteza Gaia a lui Lovelock – care se bazează pe o analiză cibernetică detaliată – susține că întreaga viață de pe pământ acționează concertat împreună  cu atmosfera pentru crearea unui sistem care se auto-reglează astfel încât pământul să se mențină ca habitat viu.” Heims admite însă că „validitatea ipotezei Gaia este în prezent subiect de controversă științifică.”

Lucrările lui Heims din cadrul Laboratorului Media nu prea au fost studiate, cu toate că Laboratorul Media era o dezvoltare directă a proictului cibernetic al Macy.
„Abordarea din 1943 a lui McCulloch și Pitts pentru înțelegerea minții și creierului a avut succesori entuziaști în anii 80”, scria el. „Gândiți-vă în continuare la noul Laborator Media, transdisciplinar, fondat la MIT în 1980. Un membru al Macy, Jerome Wiesner(care era apropiat de McCulloch, Pitts și Wiener), Seymour Papert și Marvin Minsky(figuri importante ale istoriei abordării inteligenței artificiale pentru minte și creier) sunt asociați ai laboratorului... În conformitate cu propunerile inițiale, laboratorul a fost constituit pentru a oferi „mixul intelectual a două domenii cu evoluție rapidă și foarte diferite: tehnologia informației și științele umaniste” ... S-a ocupat cu îmbunătățirile televiziunii de înaltă definiție, comunicarea prin satelit, fibră optică și cablu TV, grafica tridimensională și compresia de date care să permită transferul ieftin al filmelor color pe compact disk-uri.”

Gașca LSD-iștilor se întâlnește cu Cyber Hacker-ii
În 1947, Stewart Bard, propagandist șef atât pentru revoluția drogurilor psihotrope cât și pentru revoluția computerelor personale, a publicat o colecție a eseurilor sale sub titlul „Frontiera ciberneticii”. Două dintre eseuri constau în interviuri pe care le-a realizat cu Gregory Bateson, unul dintre arhitecții revoluției psihedelice în America, ocupant al unui post în cadrul Spitalului Veteranilor din Palo Alto, locul unde s-au făcut multe dintre experimentele MK-Ultra. Bateson a fost unul dintre cei mai influenți patru membri ai Grupului de cibernetică. Un alt eseu, unul dintre cele mai lungi din carte, „Viața fanatică și moartea simbolică în brațele computerului” a fost prima dată publicată în ediția din decembrie 1972 a publicației „Rolling Stone”, una dintre publicațiile fanion ale contraculturii.

Brand își începe în forță articolul din Rolling Stone: „Indiferent dacă ești gata sau nu computerele vin către oameni. Aceasta este o veste bună, poate cea mai bună de la psihedelice”. Apoi el continuă:

   „Este depășită vremea criticii liberale „Computerul – amenințare sau pericol”, dar, suprinzător, în conformitate cu fanteziile romantice ale părinților științei precum Norbert Wiener, Warren McCulloch, J.C.R Licklider, John von Neumann și Vannevar Bush. Trendul își datorează sănătatea unei serii de influențe: fervoarea tinerească și atitudinea fermă anti-establishment a ciudaților care proiectează știința computerelor; un desăvârșit și iluminat program de cercetare demarat de la vârful Departamentului Apărării; o neașteptată mișcare a pieței generată de producătorii computerelor personale; și un fenomen de nestăpânit cunoscut ca Războiul Stelelor.”

Brand a oferit explicații detaliate despre „Războiul Stelelor”, probabil primul joc de război pentru calculator care trebuia dezvoltat. „A, Războiul Stelelor. În mod sigur, în fiecare noapte(de exemplu în afara programului de lucru) în America de Nord, sute de experți ai calculatorului se află efectiv în afara propriului corp, cu ochii proiectați pe tubul catodic al ecranului, blocați ore întregi în lupte spațiale pe viață și pe moarte, ruinându-și ochii, amorțindu-și degetele pe butoanele de control, ucigându-și cu bucurie prietenii și risipind extrem de prețiosul timp de procesare al angajatorilor.”
Este o versiune ceva mai ușoară a sexului și violenței jocurilor video din ziua de azi.

Începând cu 1963, când programul spațial al SUA a fost mutat la NASA, J.C.R. Licklider și-a convins șeful de la ARPA(precursoarea DARPA) să aloce o fracțiune a bugetului Agenției pentru cercetarea în domeniul computerelor. În acea perioadă, Departamentul Apărării era cel mai mare consumator de computere. Licklider a devenit directorul unității ARPA denumită IPTO(prescurtarea de la Information Processing Tehniques Office) și, în următorii ani, a rambursat milioane de dolari unor centre de cercetare în domeniul computerelor și inteligenței artificiale(AI).

Până în 1969, când Amendamentul Mansfield a impus restricții modului în care Pentagonul poate să-și cheltuiască banii pentru cercetare, nu au fost restricții de finanțare ale proiectelor de tipul celor derulate de IPTO. Miliarde de dolari au fost cheltuiți în dezvoltări incipiente ale rețelelor de calculatoare, graficii computerizate, realității virtuale, simulării și altor aspecte cheie a ceea ce azi s-a transformat în industria de peste 9 mld. $ anual a jocurilor video de tipul „țintește și trage”. Laboratorul Media al MIT și Laboratorul de Inteligență artificială al Universității Stanford au fost magneții principali ai acestor bani, iar munca de cercetare a ajutat atât programul de simulări al Pentagonului cât și industria jocurilor video.

În cartea sa „Despre ucidere”, lt. Col. David Grossman povestește modul în care apariția calculatoarelor de mare viteză a permis inginerilor sociali responsabili pentru pregătirea soldaților pentru depășirea aversiunii naturale de a ucide, oferindu-le o tehnologie de neegalat pentru schimbarea comportamentului „stimul-răspuns”. Creșterea calitativă a graficii video realiste, lucrările avansate din domeniul proceselor neurologice – toate acestea fiind dezvoltări ale   proiectului cibernetic „om-mașină” - au transformat armata SUA într-o forță de ucigași programați și, în cele din urmă, într-o „armă de încercare” a inginerilor sociali prin intermediul căreia au fost rătăcite mințile milioanelor de tineri americani.

Inginerii sociali au căutat să se conformeze viziunilor lui Adorno, Horkheimer, Russell și Huxley despre societatea perfectă, condusă de o dictatură științifică, niciodată îndepărtată de computere și laboratoare de inteligență artificială, unde tehnologiile sunt dezvoltate și testate. Este doar o chestiune de timp până când, asemeni experimentelor LSD ale anilor 60, fazele experimentale militare se vor încheia și populația Americii va deveni țintă de această dată a sexului și violenței programate prin Doom, Quake și restul.

Notă: Materialul de faţă reprezintă o traducere a unui articol apărut în „Executive Intelligence Review” în anul 2000(volumul 27, nr. 11). Mulţumesc prietenului „R”, cel care, după ce i-am furnizat mai multe materiale de studiu, mi-a întors, dintre ele, materialul de faţă tradus, cu dorinţa de a-l pune la dispoziţia celor care nu ştiu limba engleză.
Dat fiind caracterul public al materialului de faţă, copierea şi reproducerea sa este permisă în orice formă.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Lun Ian 08, 2018 11:25 am

Mă îngrijorează acel ‘Je suis Charlie’ fiindcă-i întrevăd slăbiciunea. În ’68, când Cohn-Bendit e numit ‘anarhist german’ (adăugat în sotto voce: evreu), Parisul a ieşit în stradă strigând, şi a fost cea mai mare onoare a istoriei lui recente: ‘Suntem toţi evrei germani’, solidarizându-se imediat cu el.
Acum nu s-a spus ‘Suntem (toţi) Charlie’, ci ‘(Şi) eu sunt Charlie’. E semnificativ acest singular al persoanei întâi. El vrea să spună: Eu unul sunt Charlie, dar nu îndrăznesc să vorbesc în numele celorlalţi. Distanţă colosală, însemnând: Nu mai suntem nimic, nu ne interogaţi global, ştiu doar cine sunt eu însumi. Nu mai facem corp, nu mai facem popor sau naţiune, fiecare pentru el, nu îndrăznesc să spun ceva în numele celuilalt – poate tu eşti musulman, şi atunci nu eşti Charlie ci extraterestru, liber oricine să afirme ce doreşte. Împreună, ieşiţi pe aceste străzi, facem un lung lanţ de ‘Eu sunt’, încercând să înlocuiască un imposibil ‘Noi’. Doar că suma individuală de ‘eu’ nu face un holist ‘noi’, şi sensul transcendent al angajării colective cade. Cine a fost în stradă? nu o mulţime, ci o aglomeraţie de euri în derută. Ea nu angajează nimic şi pe nimeni.
De fapt, ‘Sunt Charlie’ traduce simplu o rugăciune ascunsă: ‘Priviţi-ne. Nu vom mai fi multă vreme Charlie, nici măcar individual. Vă implor faceţi ceva’. Mărturisirea unui eşec anunţat, a unui abandon emoţional; deja un genunchi lăsat la pământ în faţa agresorului, un început al colaboraţionismului intim, cel al conştiinţei.
Între cele două momente, 1968-2015, semnificativă prăpastie de timp, de sens, de acţiune.

Fost acum câteva zile. Sunt încă flori etc., am filmat un pic cu telefonul mai întâi aleea, încercând să înţeleg amplasamentul topometric general al scenei. E un fel de fundătură, puteau omorî în linişte toată strada, cei de acolo n-au avut nicio şansă; totul strâmt, meschin, loc de ambuscadă perfect. N-am inima să intru în imagini încă. Bref. Sloganul mărturiseşte, în fapt: Eu sunt Charlie dar noi nu ştiu ce suntem. Puteţi veni să ne luaţi oricând, vom răspunde prezent cu câte un ‘Eu’ sugrumat, ca la apelul nominal al catalogului, înainte de a ne împrăştia în toate direcţiile. Ne domină doar teama că, împreună, nu avem a vă spune perfect nimic.


[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Sam Ian 13, 2018 8:07 am

Problemele noastre au o rădăcină mult mai adâncă decât ne imaginăm. Suntem tentaţi să dăm vina pe realităţile imediate, pe politicianul pe care-l vedem mâncând rahat la televizor, pe funcţionarul care ne priveşte cu dispreţ de la „înălţimea” scaunului lui soios sau pe şefuţul dintr-o structură multinaţională care transformă propriile-i probleme de erecţie în coşmaruri pentru subordonaţi. Stând şi judecând acest strat superficial nu facem altceva decât să ne batem cu morile de vânt.

L-ai dat jos pe politicianul X? Simţi asta ca pe o mare victorie? Ghinion, cel care-i va lua locul va fi la fel de prost sau ticălos sau poate chiar mai rău. Vei ajunge iar la vorba „era mai bine pe vremea lui X”, uitându-ţi înverşunarea de atunci, uitând că pe vremea aia X era duşmanul tău personal, întruchiparea diavolului absolut. A căzut X şi, ghici ce, tu o duci la fel de prost sau chiar mai prost. De ce? Logic, pentru că nu X era, în realitate, problema ta.

Ca să înţelegi mai bine cum stau lucrurile să luăm exemplul funcţionarului ticălos care-ţi face viaţa amară. Ţi-e scârbă de el, îl urăşti, dar n-ai ce face, eşti obligat să te loveşti de el. Şi te loveşti şi te enervează. Asta până când nu mai suporţi şi simţi că „trebuie să faci ceva”. Aşa începe mica ta Cruciadă: dai o anonimă, îl mai asmuţi şi pe altul, poate că-i faci direct o reclamaţie, poate dai instituţia în judecată şi-apoi, după ce câştigi, te-apuci să dai munţi de scrisori către factorii de răspundere în care să-i întrebi dacă s-au luat măsurile necesare. Şi-n final, probabil, funcţionarul respectiv e dat afară sau trecut în altă parte. Problema ta pare a-şi fi găsit rezolvarea. Aparent doar. Cel care vine după e la fel sau poate chiar mai rău. N-ai ce-i face pentru că n-a învăţat nimic din istoria precedentului ocupant al acelui scaun. Poate chiar nici n-are habar de existenţa precedentului. Şi-atunci ajungi la disperare. Tot efortul tău de a „schimba lumea” a eşuat lamentabil. Eşti prea obosit s-o mai iei de la capăt şi înţelegi că nimic nu are sens. Dacă reuşeşti să te împaci cu situaţia devii mai înţelept. Dacă nu o sfârşeşti în depresie şi nebunie.

Asta-i lumea în faţa căreia te afli. Tu şi ea: neputinciosul şi „suprema”. Te-ai întrebat însă dacă mai sunt şi alţii ca tine? Cu siguranţă că întrebarea asta e o prostie. Mai sunt şi mai sunt mulţi. Extrem de mulţi. Majoritatea! Şi-atunci, de ce dacă există atâta dorinţă lucrurile nu se mişcă? Cu siguranţă, îţi spui, noi, cei mulţi, nu dorim să schimbăm „structura geopolitică a lumii”, nu vrem să instaurăm „o nouă ordine mondială”. Nu! Vrem ceva mult mai simplu: vrem o viaţă normală, în care cel cu care interacţionăm să se comporte civilizat, să nu mai fim „căutaţi prin buzunare”, să fim lăsaţi să ne câştigăm normal un ban decent şi să trăim în linişte. E oare prea mult? Sunt lucruri normale cu care orice om raţional e de acord. Şi-atunci, dacă toţi picăm de acord de ce nu se mişcă lucrurile?

Aşa-i că simţi acelaşi lucru? Cu siguranţă, însă n-ai timp să te gândeşti prea mult deoarece timpul din nou „se accelerează”. Vrei să pleci undeva şi constaţi că „un nesimţit” te-a blocat în parcare. După ce-l aştepţi o oră, tot el te-njură şi ai din nou acelaşi sentiment de neputinţă. Îţi vine să scoţi o mitralieră şi să tragi la-ntâmplare. Eşti din nou prins în jocul murdar al societăţii. Societate care nu-i a ta. Dar a cui?

Dacă vom sta să judecăm realităţile pe care le constatăm la suprafaţă ne pierdem timpul. Ele sunt infinite şi lupta cu ele, aşa cum am mai spus, e o luptă cu morile de vânt. Şi-aceasta pentru că rădăcina răului e mult mai jos, acolo unde nici nu te poţi gândi.

Societatea e atât de jalnică pentru că este întemeiată pe o fraudă. Iar această fraudă e la un nivel de bază, abstract, un nivel atât de jos încât frauda e aparent inofensivă. Ea nu ne loveşte direct, ci prin rezultatele pe care le generează la câteva „ochiuri de lanţ” distanţă de originea sa. De-aceea e greu de identificat.

Nu-i vina omului că e rău. Dar a cui? Mergând mai jos te vei mulţumi să spui că e vina celui care l-a educat. Dar oare, cel l-a educat credea că face ceva rău? Cu siguranţă nu, probabil el era convins că face ceva bun. Şi-atunci cine e de vină? În mod sigur, în acest caz, ceea ce a fost predat poartă vina pentru rezultat, materia de bază care, pentru profesor, este adevărul absolut. Dar materia de studiu de unde vine? De unde altundeva decât dintr-o serie de studii, de cercetări, de gânduri ale unor oameni.

Iată-ne ajunşi aproape de adevărata rădăcină. Acolo e locul unde-a apărut fractura. Acolo e viermele care otrăveşte întreaga societate. La nivelul acela unde, aparent, doar „oamenii deştepţi” au acces, la un moment-dat au apărut nişte impostori care-au răsturnat lucrurile. Nu ştiu de ce. Poate-au crezut că fac bine, poate erau mult prea ticăloşi sau frustraţi. Repet, nu ştiu de ce, dar au avut inteligenţa să înlocuiască adevărul cu un vierme otrăvit. Apoi au apărut alţii care-au luat de bune „axiomele viermelui” şi le-au dezvoltat, construind arhitecturi ample, păduri de concepte, munţi de idei. Pe-acelea se întemeiază „ştiinţa” lumii de azi. Generaţii şi generaţii sunt trecute prin malaxorul educaţiei, iar rezultatele sunt cele care se văd.

Există speranţă, poate fi îndreptat ceva din toate acestea? Conştientizând unde-i sursa răului ar trebui să se poată îndrepta toate acestea, nu-i aşa? Ei bine, crede-mă pe cuvânt: e fals! N-o să poţi îndrepta niciodată nimic, răul acela e sădit de prea mult timp, lumea e obişnuită cu „ideile viermelui” se simte confortabil cu ele. Încercând să lupţi vei găsi cea mai scurtă cale către un salon din spitalul de nebuni. Oamenii au „certitudini” pe care e imposibil să le schimbi. Punându-le o oglindă în faţă nu le va veni să creadă că-s urâţi şi-ţi vor da suficiente „motive solide” pentru care ei „sunt frumoşi”. Chiar dacă aparent sunt de aceeaşi parte cu tine, în realitate sunt de cealaltă parte. Şi de-aici vine tot haosul, toată schizofrenia societăţii.

Ştiu, e frustrant să constaţi că elita acceptată e compusă din filosofii „sărmăluţă”, „impostorache” şi „obsedăţel”. Că istoricii neamului sunt un moş ticălos de meserie trădător şi un semidoct habarnist care plastografiază grosolan încetăţenind concepte antinaţionale întru demonstrarea justeţii globalismului. Că elita ştiinţei economice e cea care fundamentează acţiunile ticăloase de înrobire a noastră puse în practică cu stoicism de la frâiele Ministerului de Finanţe sau de la cele ale Băncii Naţionale. E frustrant să constaţi toate acestea şi multe altele. Şi-atunci ce-i de făcut? Cu siguranţă nu prea multe.

În primul rând trebuie să te împaci cu realitatea, să înţelegi că toate acestea nu se vor schimba în timpul vieţii tale şi nici în timpul vieţii copiilor sau nepoţilor tăi. De-aici trebuie să porneşti. Apoi nu-ţi mai rămâne decât să cauţi adevărul şi să fii onest. De altfel, dacă vei găsi adevărul, cu siguranţă vei fi onest. Şi-n mod sigur, după tot acest periplu, te vei simţi împlinit, dincolo de nebunia lumii şi de ticăloşiile de care e ea capabilă.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Sam Ian 13, 2018 8:39 am


Danny Constantin
ieri la 19:59

Intr un fel, e si asta o mica parte din ceea ce unii numesc Noua Ordine Mondiala. Curand vom putea vorbi, scrie, discuta, doar subiecte cenzurate de ei in prealabil. Vom avea dreptul de a vorbi liber, dar in sensul de liber impus de ei. Trecut printr o sita fina, foarte fina, inventata de ei, unde orice cuvant nu va intra in limitele lor, va fi blocat. Pana la urma fiecare epoca a avut asemenea nebuni la putere care voiau sa ne educe, re-educe, sa ne recladeasca, sa ne faca sa traim intr un stas impus de ei. Au facut o si comunistii, si nazistii, si fascistii. Acum, datorita tehnologiei si globalizarii comunicatiei, acest stas o sa apara oriunde pe glob. Daca vrem sa nu fim considerati devianti, daca vrem sa nu fim izolati, trebuie sa ne acordam corzile vocale dupa solfegiul lor.
Vrei sa faci x lucru, vrei sa detii un anume job? Atunci trebuie sa ai un dosar curat, si tu si familia ta, ca in vremurile oricarei dictaturi. Vrei sa socializezi pe internet? Vrei sa ai acces la internet de orice fel? Un cont pe cine stie ce site? Trebuie sa ai un dosar curat, sa ai o "gena buna", o origine sanatoasa cum se spunea intr o vreme.
Spuneti i cum doriti, dar numai teorie a conspiratiei sa nu i spuneti. E o realitate pe care o traim, poate mai putin noi in partea asta a lumii, dar cu cat va duceti mai mult spre occident cu atat veti vedea mai cruda si mai apasatoare aceasta realitate. Cuvinte dispar din vocabular, altele sunt inventate, notiuni, definitii, idei, sunt rasturnate, anulate, pentru ca nu se incadreaza in tiparul noii societati umane.
Ceea ce azi ni se pare dezgustator si incredibil peste 5 ani va fi doar putin deranjant, neobisnuit. Vor mai trece 5-10 ani, va deveni doar obisnuinta, dezgustatoare dar obisnuinta. Peste 20 de ani va deveni normalitate, firesc. In 50 de ani, faptul ca o astfel de societate precum cea a anilor 90 a existat, nu o sa mai fie stiut de nimeni. Deja noi traim intr o alta societate fata de cea de acum 20 de ani, si deja am uitat cum era intr o vreme.
Ce avem de gand sa facem? Chiar ma intreb serios de la o vreme... ce vom face? O sa oprim noi aceasta apocalipsa a ratiunii si emotiei, sau le vom permite sa ne transforme din oameni in mase amorfe identificate doar printr o serie de cifre si litere, precum in lagarele de concentrare?



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Sam Ian 13, 2018 2:01 pm


Homo americanus. Disoluția materialismului american (I)


Neologismul latin „homo americanus” poate fi înțeles ca un mod peiorativ de a privi un cetățean americanizat și stilul său de viață. Omul american, sau homo americanus, și etica sa puritană sunt adesea subiectul unei atitudini peiorative în Europa. Sistemul american sau modul de a gândi american, și în particular politica externă americană, formează subiectul unei materii critice, antropologice și de studii politice în Europa. Unele dintre acestea posedă un caracter predominant polemic și pamfletar; unele revin categoriei de satiră socială și politică (1), iar unele caută să demonstreze științific erorile politicii externe americane. Deși cea mai mare majoritate atât a europenilor cât și a americanilor provin din aceeași rădăcină rasială, există serioase diferențe între societățile lor. Însă, odată cu americanizarea crescândă a societății europene, cineva s-ar putea întreba: de ce să-l studiem pe homo americanus numai în America? Unicitatea transnațională a sistemului american la începutul secolului XXI poate fi mai bine examinată critic printr-o muncă de cercetare într-un câmp academic aparte. Cea mai bună abordare a unei examinări critice a lui homo americanus și a sistemului său particular, cu toate acestea, este prin intermediul unei cercetări interdisciplinare și a unor comparații istorice.

Cine este acest homo americanus și de cine a fost el definit? În ce vreme, în ce loc, și de ce fel de vocabular? Atunci când vorbim despre un homo americanus mediu ne referim la un „rechin” de pe coasta de Est sau la un poet antebelic ca Edgar Allan Poe?; la un revoluționar american eretic ca Thomas Jefferson, sau la un la fel de mare eretic antebelic ca George Fitzhugh? Dacă ar fi să luăm un intelectual neoconservator contemporan drept încarnare a lui homo americanus, am putea oare să susținem ideile sale despre sistemul american? Neoconul de azi poate să se considere pe sine la fel de pur american ca agrarianul sudist de altădată, deși afinitățile lor etnice și politice vor fi la distanțe uriașe. Cu toate acestea, a defini corect pe homo americanus poate ține de apartenențele sociale, intelectuale, rasiale sau etnice ale celui ce observă și ale celui observat.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, americanismul a devenit o oglindă concavă care reflectă schimbările sociale din întreaga lume. America continuă să exercite o enormă atracție, chiar și asupra acelor țări și indivizi care vehiculează cele mai urâte și mai critice judecăți împotriva Americii și a cetățenilor ei. Homo americanus și sistemul său nu mai țin doar de Statele Unite ale Americii. Astăzi, ele prosperă peste tot în lume. „America nu este nici vis și nici realitate. Ea este o hiper-realitate, fiindcă este o utopie care s-a comportat chiar de la început ca și cum ar fi fost deja realizată. Totul aici este real și pragmatic, și totuși, totul te face să visezi. Poate e real că adevărul despre America poate fi văzut numai de un european, fiindcă numai acesta poate descoperi aici perfectul simulacru – acela al imanenței și al transpunerii materiale a tuturor valorilor” (2).

În mod tradițional, atât stânga radicală europeană, cât și cea americană au fost critice cu americanismul, cu nuanța că stânga, și cea europeană, și cea americană, criticând America, pretinde că America nu este „destul de America”, adică ea s-a îndepărtat de miturile sale fondatoare egalitariste. Cu alte cuvinte, stânga pretinde că America modernă nu a dobândit suficientă egalitate, suficientă democrație și suficient progres. În consecință, America trebuie să se întoarcă la scopurile sale originare înscrise în documentele fondatoare. Aceeași logică a fost desfășurată de către intelectualii marxiști dezamăgiți, atât în Statele Unite cât și în Europa, după căderea comunismului. Acești marxiști argumentează adesea că Gulagul și represiunea comunistă au fost doar niște rezultate neintenționate ale marxismului, și că adevăratul socialism marxist a fost trădat de Soviete. Adevăratul comunism (orice ar putea însemna „adevărat”) merită încă o a doua șansă. Atunci când un scriitor evreu american, Noam Chomsky, atacă sistemul american pentru pretinsa sau reala sa corupție, el nu se atinge niciodată de sanctitatea părinților fondatori americani sau de influența crucială pe care jeffersonianismul a exercitat-o mereu asupra a numeroși cercetători americani din aria științelor sociale. În schimb, Chomsky pare foarte mândru de moștenirea jeffersoniană; el a încercat să-l asimileze pe Jefferson la stângismul său, scriind că „Jefferson și John Dewey sună azi ca niște marxiști stranii” (3). Prin contrast, mulți autori europeni din (așa-numita) „dreaptă radicală”, alături de câțiva americani mai aparte, resping cu emfază ideologia americanismului.

Trebuie să fim, însă, atenți în formularea unor judecăți de valoare despre pretinsele păreri negative ale europenilor față de americani. În mod ironic, cele mai cinice remarci despre sistemul american și homo americanus au venit nu dinspre autorii europeni, ci dinspre unii autori izolați, chiar dacă bine cunoscuți, americani. H. L. Mencken, de exemplu, îi numește pe americani „stupizi”, fiindcă „singurul lucru care le face viața grea este faptul că sunt tonți congenital”, „o națiune de europeni la senectute”; „Anglo-saxoni imigranți”; „proști și neterminați”; „scandinavi numai cu oase, dar fără creieri”; „evrei prea incompetenți ca să-i șmecherească chiar și pe barbarii țărani din Rusia și Polonia”. Pe scurt, americanii de la început, care erau toți imigranți europeni, erau, după Mencken, „țărani obosiți dornici doar de confortul unei cocini de porci” (4). Este greu de conceput ca o astfel de proză de o atare virulență să poată fi publicată astăzi, în presa mainstream, în vremea tinereții americane, la începutul celui de-al XXI-lea secol.

Frați gemeni: Homo sovieticus și Homo americanus

Ambii, atât homo sovieticus, cât și homo americanus au fost, și sunt încă, îndrăgostiți de ideologia raționalismului, de așa-numitul Iluminism, și de egalitarism. Ambele specii cred în ideea de progres. Ambele afișează sloganul că toți oamenii sunt creați egali. Primii bolșevici erau la fel de mult inspirați de revoluționarii radicali francezi pe cât erau și părinții fondatori americani, care vor deveni în schimb, după o decadă, inspiratorii Revoluției Franceze. Acum, privind retrospectiv, afirmația din faimoasa proclamație de independență scrisă de Jefferson, după care toți oamenii sunt „creați egali”, poate părea, pentru mulți conservatori din Statele Unite, ca să nu mai vorbim de Europa, ca fiind complet lipsită de bază empirică. În lumina noilor cercetări din genetică ar putea fi mai degrabă argumentat că toți oamenii sunt diferiți, și că diferențele de IQ dintre ei vor stabili dacă vor trăi ca oameni liberi sau ca sclavi corporatiști. „Studiul naturii biologice a omului, care a mers fără încetare înainte în ultimele decade”, scrie Alain de Benoist, „arată că «natura» are foarte puțin egalitarism în sine. Departe ca fiecare individ să fie bază a unei colectivități, mai degrabă colectivitatea este cea care constituie existența fiecărui individ în parte”(5).

Mai mult, când un document de importanța Declarației Americane de Independență pune atâta accent pe termenul „evident” („self-evident” în engl. – n. tr.), pot apărea întrebări serioase despre soliditatea conținutului unui astfel de document. Dacă ceva este „evident”, atunci nu trebuie repetat la infinit. Invers, dacă o credință politică sau o idee este bazată pe o probă șubredă, atunci sistemul politic pe care îl servește va tinde natural să facă din această idee sau credință o dogmă religioasă, nimănui nefiindu-i permis sub nicio formă să cerceteze adevărul ei –  dacă nu vrea să devină un paria. Toate marile ideologii ale ultimilor două sute de ani au depins de construcția verbală a „evidenței”. După aceeași logică, astăzi, cineva care ar avea ceva de obiectat despre înțelesul unor termeni ca „drepturile omului” sau „democrație”, atât de ușor fluturate în America modernă și în Europa, el sau ea, ar risca să fie rejectat de societate. Ar fi o pierdere de timp să reflectăm serios la ce i-a trecut prin minte lui Jefferson atunci când a scris Declarația. Jefferson și compatrioții săi erau oameni ai Luminilor. Jefferson era un om al epocii sale, iar înțelegerea noastră despre el și moștenirea lui nu poate fi dobândită decât printr-o bună cunoaștere a spiritului acelor vremuri. Jefferson, cu siguranță, nu-i considera egalii săi pe indienii americani sau pe cei africani. Din perspectiva secolului XXI, totuși, marea majoritate a politicienilor albi europeni și americani, în afară de lăudăroșenia lor oficială, cu siguranță nu cred – în privat – în egalitatea tuturor popoarelor și raselor. Teroarea obsedantă a oricărei violări a codului corectitudinii politice, și a poliției gândirii care o aplică, funcționează ca o sperietoare și auto-cenzură ce-i inhibă pe cei care au îndoieli de la a pune sub semnul întrebării astfel de „adevăruri evidente” în public. Dacă ceva e evident, nu este că toți oamenii sunt diferiți? Orice ar fi avut Jefferson și colegii săi în minte, ce este important este cum au interpretat succesorii lor gândirea părinților fondatori americani în cele două secole care au urmat după revoluția acestora din urmă. Cuvintele lui Jefferson au fost ușor scoase din context și au servit adesea pentru a justifica inițierea multor practici comuniste, inclusiv promovarea imigrației de masă a proletariatului non-european către Statele Unite și Europa. Ideile au consecințe.

Istoria înseamnă comparație. Pentru a înțelege mai bine sistemul american, ar trebui să comparăm cetățenii americani cu cetățenii fostei Uniuni Sovietice. În timpul Războiului Rece, americanilor le plăcea să se considere diferiți de ruși, trăgând concluzia, printr-o comparație auto-întemeiată, că sistemul american era mult superior celui sovietic. În acele zile era perfect legitim să te referi la cetățeanul sovietic mediu, într-o manieră mai degrabă ironică, ca la „homo sovieticus”. Un autor dizident rus din exil, Alexander Zinoviev, a fost cel care a născocit această expresie; Zinoviev a dedicat una dintre lucrările sale acestei curioase specii, care, din punctul lui de vedere, se caracteriza printr-un nivel scăzut de integritate personală, plus o abilitate fantastică de a se adapta la orice sistem politic (6). Milioane de dolari au fost cheltuiți de către guvernul american pe studii de sovietologie, kremlinologie, comportamentul cetățenilor sovietici și nomenklatura comunistă. Anti-comuniștilor americani, fie ei „experți” sau amatori, le plăcea să descrie Uniunea Sovietică drept un infern totalitar, în comparație cu care democratica Americă strălucea de-a dreptul. (În retrospectivă, această expertiză asupra fostei Uniuni Sovietice nu sună deloc convingător, devreme ce niciunul dintre experți nu a fost în stare să prezică colapsul brusc al sistemului sovietic.) Acum că comunismul sovietic s-a prăbușit, o atare legitimare negativă nu mai poate acoperi foarte serioasele defecte ale sistemului american. Astăzi, ceea ce ar trebui ar fi studii de „americanologie” și o examinare critică a „omului american” și a ideologiei americane (7). Americanii ar trebui de altfel mai bine să priceapă de ce atât de mulți autori informați în Europa resping America și de ce atât de mulți scriitori europeni au considerat atâta vreme că sistemul american este o amenințare serioasă pentru civilizația vestică ca atare.

Sistemul american a implementat un model filo-comunist de inginerie socială mult mai eficient și de o manieră mult mai digerabilă pentru mase decât a făcut-o Uniunea Sovietică, și fără a recurge la teroarea de masă. Trebuie să ne reamintim că ambele sisteme au vizat să atingă democrația globală. În timpul celui de-al Doilea Război mondial, ele au intrat într-o alianță naturală. Diferențele de stil dintre ele erau evidente; similaritățile de substanță nu erau la fel de evidente, dar ambele tindeau spre, și au contribuit realmente la stabilirea unei Noi Ordini Mondiale. În fapt, sensul terorii sovietice, ca și longevitatea sa, nu poate fi cu totul înțeles fără a privi la rolul complet al Americii în război, un rol de același calibru cu cel jucat de Uniunea Sovietică după război în teritoriile ocupate din Estul Europei. Mai târziu, pe durata Războiului Rece, a devenit perfect legitim ca, din perspectivă americană, să examinăm lagărele morții din țările comuniste, dat fiind că în multe privințe America dorea să devină un campion al luptei anticomuniste. Ar fi la fel profitabil să examinăm rolul Americii în apariția, construcția și păstrarea sistemelor comuniste în Estul Europei și Rusia după al Doilea Război mondial.

Dorința puternică a Americii pentru a face lumea mai sigură pentru democrație a dus la apariția tribunalului de la Nuremberg, ale cărei structuri legale încă mai structurează sistemul judiciar al Europei moderne, inclusiv Codul Penal European și pe cei care îl aplică în cadrul poliției gândirii. Anumiți istorici reputați revizioniști americani, care au examinat sistemul american în timpul și după al Doilea Război mondial, nu pot fi catalogați drept „homo americanus”. De fapt, ei au deschis cutia Pandorei, în care istoricii europeni contemporani nu au dreptul de a privi – sub nicio formă.

Cât de mulți intelectuali conservatori, mai ales americani, ar trebui să nu mai aibă de lucru în acești primi ani ai secolului XXI, numai fiindcă dușmanul lor, Uniunea Sovietică, nu mai există! Însă, în mod ironic, în vreme ce comunismul sovietic apare a fi mort, ideologia sa pare că a primit o nouă gură de oxigen în Vest, mai ales în SUA. Acum, că SUA sunt singura și unica putere hegemonică la nivel global, aceste trăsături și afinități comuniste ale Statelor Unite care au fost mascate în vremea Războiului Rece au început să apară la lumină în timpul de după confruntarea cu URSS-ul. Anti-comunismul american a avut mereu o substanță ideologică superficială; el a avut mai degrabă aerul unei cruciade împotriva Rusiei ateiste, care a eșuat în a se concentra pe dinamica egalitară ce caracteriza ambele sisteme. Dar cum ar fi putut fi altcumva, dat fiind că America este, nu mai puțin decât era Uniunea Sovietică, ancorată, legal și ideologic, în principiile egalitare? Dacă Uniunea Sovietică ar fi reușit să devină o societate a abundenței, așa cum era America, chiar și una marginală, puțini oameni din întreaga lume s-ar mai fi gândit la milioanele de morți din Gulagul sovietic.

Limbajul meta-politic care se folosește în America modernă are reminiscențe din retorica de tip comunist, și merită o atenție specială. El are similarități izbitoare cu limbajul folosit cândva de mass-media comunistă și de nomenklatura de partid. Singura diferență constă în faptul că, dincolo de masca sa semantică, comunismul era un sistem nesincer, un sistem în care niciun cetățean comunist nu a crezut vreodată, și unul pe care toată lumea, inclusiv demnitarii de partid, îl luau în derâdere în viața privată. În America, dimpotrivă, mulți oameni serioși și intelectuali, lăsând la o parte masele, cred la modul pasional în egalitate. Este important să observăm că după Războiul Rece milioane de foști simpatizanți comuniști și activiști, atât în SUA cât și în Uniunea Europeană, și-au reînnoit fostul lor romantism marxist, prin adăugarea unei doze clare de discurs ultraliberal. Ar fi fals să explicăm brusca lor schimbare de atitudine prin a-i declara oportuniști, devreme ce, după cum se pare, nestatornicia a fost mereu un comportament standard printre intelectuali. Trebuie subliniat faptul că și marxismul sovietic și liberalismul american împărtășesc aceleași rădăcini structurale. Ideea iluministă, ideea progresului, crearea unui om om post-istoric și a-istoric, sunt trăsături comune atât ale sistemului american cât și sovietic, oricât ar fi ele diferite în ce privește manipularea iconografiei politice.

Am văzut că foștii marxiști și comuniști nu au avut nicio mustrare de conștiință când a venit vremea să abandoneze – cu impunitate – fosta lor dragoste față de Marx și să îmbrățișeze o formă și mai avansată de egalitarism și democratism. De data aceasta, pe etichetă scrie: made in America. Foștii marxiști europeni și americani văd adesea în americanism și în dogma liberalismului care îl însoțește un paradis sigur care le permite să se salveze și în același timp să continue să articuleze aceleași sloganuri despre umanitatea globală, chiar dacă într-un mod mai respectabil și non-violent. Era o vreme când stânga intelectuală europeană și americană își făcea pelerinajul la Havana și la Moscova. Acum, după sfârșitul Războiului Rece, Noul Ierusalim obligatoriu pentru astfel de pelerini este reprezentat de Tel Aviv și New York.

În vreme ce comunismul în calitate de religie programatică poate că a murit, substratul său verbal și psihologic încă prosperă, nu numai printre intelectualii cu înclinații de stânga, ci și printre americanii care se declară clar anti-comuniști. Aici nu trebuie să luăm în calcul semnificanții, ci semnificatul. Mulți politicieni conservatori americani și intelectuali cred serios în adevărul egalitar și pan-rasial, chiar dacă îl învelesc într-un verbiaj mai subtil și mai aparte. Steaua roșie și secera și ciocanul au fost depășite; ce este important este înțelesul care se află la baza lor. Comunismul și americanismul nu sunt simple dogme; fiecare dintre ele este un stil de viață într-un sens unic, socio-istoric. Discursul public american contemporan e plin de expresii comuniste de genul „sensitivity training”, „political correctness” sau „affirmative action”. Acestea sunt simple copii întârziate ale predecesoarelor lor comuniste din anii 40 sau 50, care erau vehiculate în diferite limbi de milioane de subiecți comuniști în Estul Europei și Rusia. Acum aceste expresii sunt pe buzele lui „homo americanus”.

Oricât de grosolană și vulgară a fost poziția sa politică, comunismul a avut ceva salvator față de americanism. Vulgaritatea sa îl făcea transparent și mai rigid, și de aceea el s-a terminat mai repede ( 8 ).

Un exemplu al opacității americanismului este deschiderea sa față de valurile de imigranți din Lumea a Treia. Americanii adesea uită că sistemul sovietic a fost la început și el conceput să atragă mase de imigranți străini. În mod ironic, natura sa spartană nu a atras prea mulți. În schimb, Vestul, și SUA în particular, au devenit un fel de paradis sigur pentru „amărâții lumii” – o utopie realizată! Invers, rigiditatea comunismului i-a ajutat pe europenii estici și pe ruși să rămână mai mult sau mai puțin omogeni din punct de vedere rasial. Estul Europei, în mare măsură datorită dificultăților sale din vremea comunismului, Estul Europei este acum mai bine pregătit să facă față provocărilor multirasialismului ce urmează în viitor.

Ar fi o greșeală serioasă să considerăm comunismul depășit, ca fiind doar o scurtă anomalie istorică. Comunismul este cea mai violentă formă de egalitarism. Este sistemul care este cel mai aproape și cel mai iubit de mase, indiferent de consecințele îngrozitoare pe care le are asupra lor, ca și asupra capitaliștilor și aristocraților disprețuiți (9). Comunismul promite predictibilitate economică și siguranță psihologică, ceea ce pare un model ideal pentru viitoarele societăți de masă marcate de secătuirea resurselor naturale. După dezintegrarea formală a comunismului în Uniunea Sovietică, credințele paleo-comuniste, cuplate cu creșterea economică permanentă, au fost aduse la perfecțiune în America.



(1) Numeroase lucrări ale unor scriitori, eseiști sau poeți europeni anti-egalitari exprimă viziuni anti-americane. Printre mulți alții putem cita: Aldous Huxley, America and the Future (Austin

and New York: Jenkins Publishing Company, 1970); Robert Steuckers, ‘L’Ennemi américain,” in the quarterly Synergies européennes (Brussels, 1996); Jean Cau, Discours de la décadence (Paris: Copernic, 1978); D. H Lawrence, “Europe v. America,“ și “America, Listen to Your Own,” în Phoenix: The Posthumous Papers of D. H. Lawrence (London, New York: Penguin Books, 1978), 87–91; 117–118; Gottfried Benn, “Űber den amerikanischen Geist,” în Vermischte Schriften, vol. 7, Gesammelte Werke (Wiesbaden: Limes, 1963). Benn scrie: „Personal sunt împotriva americanismului. Susțin ideea că filosofia utilitarismului pur, a optimismului ‘a tout prix’, a lui ‘keep smiling’, cu zâmbetul tâmp mereu pe buze, nu este de bun augur pentru omul occidental și istoria sa” (1658). A se vedea, de asemenea, recent decedatul autor elitist antiliberal sârb Dragos Kalajic, Americko zlo (Belgrade: Izdavacki grafi cki zavod, 1993), ca și filosoful italian neopăgân Julius Evola “Civilta” Americana [“Civilizația” americană], publicată pentru prima oară în 1945, și republicată în 1983 de către Fundația Julius Evola la Roma. Pentru opera “Civilta”Americana, a se vedea și [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

(2). Jean Baudrillard, America, traducere de Chris Turner, (NY, London: Verso, 1988), 28.

(3). Noam Chomsky, Secrets, Lies and Democracy (Tucson: Ordonian, 1994), 16.

(4). H. L. Mencken, “On Being an American,” în Prejudices: A Selection (New York:

Vintage Books, 1955) 98–99 and passim.

(5). Alain de Benoist, Au-delà des droits de l’homme (Paris: Krisis, 2004), 44.

(6). Alexander Zinoviev, Homo sovieticus (London: Victor Gollancz, 1985).

(7). Thomas Molnar, Américanologie: Triomphe d’un model planétaire? (Lausanne: L’Age d’Homme, 1991), 12–17.

( 8 ). Augusto del Noce, ”Le marxisme meurt à l’Est parce qu’il s’est réalisé a l’Ouest,” in the quarterly Krisis (Paris) (October, 1990): 124–129.

(9). Alexander Zinoviev, The Reality of Communism (London: Victor Gollancz, 1984), 28.



Textul a apărut în THE OCCIDENTAL QUARTERLY Vol. 7, No. 1, 2007

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mar Ian 16, 2018 9:09 am

Despre iluzii şi alte idealuri incerte

Un prieten virtual(căruia nu-i dau numele pentru a nu-l expune vreunui atac aiuristic, mai ales în condiţiile în care eu îl consider un om onest) îşi exprima opinia conform căreia viitorul omului constă în creşterea extremă a capacităţilor sale cognitive printr-o interfaţă cu maşina. Astfel, omul ar urma să fie dotat cu infinit mai multă memorie, cu un acces facil la informaţii vaste şi, ajutat probabil de algoritmi eficienţi de inteligenţă artificială, se va transforma într-un soi de supraom, capabil de aventuri intelectuale imposibile omului de azi. Interesantă este şi concluzia, anume că „cei care nu-şi vor permite financiar tranziţia o să rămână precum cimpanzeii sau gorilele pentru noi, nişte chestii care seamăna cu noi”.

Când am publicat, cu ceva vreme în urmă, articolul referitor la mizeriile introduse de Grupul de la Frankfurt, Tavistok Institute, etc. m-am gândit că oamenii, odată puşi în faţa adevărului, vor realiza eroarea în care rulează. Asemenea iluzii sunt însă false! Chiar dacă te-apuci să arunci în luptă toată puterea ta de convingere, chiar dacă aduci argumente raţionale, jocul e din start pierdut şi sunt mai multe elemente care concurează la acest fapt.

În primul şi-n primul rând e imposibil să te lupţi cu sistemul educaţional care, realmente, distruge oamenii. Nu te poţi împotrivi unui sistem care inoculează la bază idei false, lăsând apoi individului „libertatea” şi „creativitatea” de a construi absolut orice. E logic pentru oricine că a porni de la premise false n-are cum să te conducă spre adevăr. Însă de ce oare omul, pus în faţa adevărului, e incapabil să-l recunoască? Aici avem o situaţie extrem de interesantă.

Multă vreme specialiştii au fost interesaţi să afle care-i motivul vânzărilor record ale mobilierului produs de IKEA. Un prim răspuns ar fi preţul, mult mai mic decât în alte părţi. Însă, dincolo de preţ, s-a observat că oamenii se ataşează în mod special de mobilierul de la IKEA, preferând uneori chiar să-l ia după ei când se mută din locuinţă(sau, după caz, din birou). Care-o fi totuşi mobilul acestui ataşament, cunoscut fiind că, în majoritatea lor covârşitoare, elementele de mobilier de la IKEA sunt de o urâţenie legendară(sau, dacă nu urâte, banale până la absurd). Ei bine, la pachet cu mobila de la IKEA mai vine şi „obligaţia” de a-ţi asambla singur mobila. Aparenta corvoadă este însă elementul care aduce „lipiciul” mobilei de la IKEA. În momentul în care ai terminat de asamblat, ai sentimentul că tu ai construit respectiva mobilă, fapt care-ţi provoacă ataşamentul faţă de ea: frumoasă, urâtă e „făcută” de tine. Aşa se obţine ceea ce în psihologie poartă denumirea generică de „IKEA effect”.

La fel stau lucrurile şi cu celelalte „produse” ale noastre, cele ale intelectului. Indiferent de cum arată, ele sunt ale noastre şi ţinem de ele. Faptul că un raţionament propriu porneşte de la ipoteze complet false - ipoteze cărora în şcoală li s-a dat valoare de axiome - şi că ajunge, în final, la un rezultat complet eronat, asta nu ne împiedică să nu fim ataşaţi de el. E în firea lucrurilor. Mai mult, în momentul în care ţi se pune „oglinda” în faţă, eşti tentat să găseşti „argumente” şi dacă n-ai să le produci, indiferent cât de contondente ar fi ele.

Opinia pe care am amintit-o la începutul articolului, este una căreia i se văd de la o poştă originile în Grupul Cibernetic, fondat de Frank Fremont-Smith în cadrul conferinţei „Şedinţa de inhibare cerebrală”. Titlul conferinţei cred că este mai mult decât transparent în ceea ce priveşte adevăratele intenţii ale proiectului. În fapt, ceea ce doreau tartorii de la Tavistock Institure şi asociaţii lor din Grupul de la Frankfurt era crearea cadrului care, prin mijloace paşnice, să îndobitocească populaţia, să o canalizeze către nonvalori, având scopul declarat de a pregăti muncitori exemplari şi docili ai „lumii noi”. S-a încercat pentru asta utilizarea drogului sintetice(vezi LSD-ul care a inundat anii 60) sau a celor uşoare care încep să fie legalizate, treptat, în prezent. Însă, în paralel, a fost introdusă propaganda delirantă care-a avut ca efect distorsionările realităţii pe care le constatăm în prezent: minorităţi din ce în ce mai exotice, cu drepturi abracadabrante, garantate de norme care, în trecut, ar fi fost considerate rod strict al imaginaţiei bolnave, corectitudinea politică, cenzura mascată s.a.m.d.

Grupul Cibernetic a venit cu o altă abordare: subordonarea omului maşinii astfel încât supravegherea şi cenzura să ajungă la limite greu de imaginat cu ceva vreme în urmă. Tot ceea ce s-a realizat, de la maşinile rudimentare de calcul până la internetul de mare viteză şi telefoanele ultracapabile de azi, absolut toate sunt invenţii care-şi găsesc originea în numitul grup. Atunci când rămâi perplex în faţa perfecţiunii unei imagini HD sau te simţi copleşit observând imensa cantitate de informaţie pe care o îngrămădeşte Wikipedia ai tendinţa de a te întreba dacă toate acestea au vreo limită. Te simţi copleşit şi uiţi să-şi mai pui întrebarea obligatorie anume dacă toate acestea au într-adevăr vreun sens.

Un individ educat în spiritul progresismului îţi va arunca mereu în faţă ideea că fără acest extraordinar progres acum ai fi fost în „epoca de piatră” sau undeva pe-acolo. Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă n-ar fi fost dezvoltat „zeul automobil” care-a topit distanţele domestice, dacă transporturile n-ar fi cunoscut o asemenea revoluţie care face posibilă ajungerea fizică în câteva ore în orice punct de pe planetă? Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă n-am fi avut posibilitatea să ştim la orice moment cum este vremea în orice colţişor al lumii? Chiar aşa, ce s-ar fi întâmplat?

Ne-am pus oare cu adevărat întrebarea care-i diferenţa dintre un om care trăieşte muncindu-şi pământul şi unul care se bucură de toate binefacerile vieţii contemporane? Cu ce-i superior unul care mânuieşte cu dexteritate telefonul mobil îngurgitând tone de informaţie inutilă faţă de sălbaticul dintr-un trib amazonian care ignoră toate acestea? Cu ce-i superior un vajnic mânuitor de telefon în faţa acelui sălbatic? La prima vedere balanţa înclină în faţa omului-progres. Însă, într-o situaţie extremă, mai degrabă supravieţuieşte sălbaticul, mult mai aproape de instinctele naturale, mult mai legat de natură şi de esenţele noastre.

Dar să lăsăm supravieţuirea de-o parte. La urma urmei, societatea dezvoltată ne pune la dispoziţie atâtea instrumente/servicii/alternative care suplinesc adormirea instinctelor naturale. Să mergem la punctul de la care-am început acest articlol, anume de la omul „perfecţionat” de tehnologie. Oare un om normal va mai putea face faţă unuia supertehnologizat, care are acces instantaneu la bănci de informaţii, care poate procesa cu viteza luminii? Cum ar putea un biet om, cu creierul lui „istoric”, să se pună în faţa unui zeu tehnologic? Cine vei fi tu în faţa unuia care, în afara abilităţilor naturale, va putea să proceseze în fracţiuni de secundă tonele de informaţie pe care le are în spate? Din punct de vedere teoretic meciul e pierdut din start. Absolut toate avantajele sunt de partea „tehnologicului”. Însă, oare din punct de vedere practic chiar aşa stau lucrurile?

Pentru a răspunde ultimei întrebări ar trebui să facem apel la experienţa recentă. Este omul tehnologic de azi superior celui din anii 30. Sau celui din secolul XIX? Greu de spus fără a fi subiectiv. Avem însă o perioadă la care ne putem raporta cu uşurină: cum este omul actual faţă de omul anilor 70-80, atunci când tehnologia nu era atât de dezvoltată. A evoluat omul de azi? Să luăm câteva exemple: în vremea aceea ştiai dintr-o suflare telefoanele a cel puţin o duzină de cunoscuţi. Câte numere de telefon mai eşti capabil să reproduci acum? Cei care lucrau cu cifre aveau o capacitate extrem de dezvoltată de calcul. Alţii, care deprindeau „tehnica abacului”, ajungeau la performanţe incredibile. Câte calcule mai eşti capabil să faci azi în cap? Aşa-i că pentru a calcula cât fac 27*11 dai fuga la calculator în loc să spui natural, dintr-un foc, că rezultatul este 297? Aşa-i că n-ai habar să extragi radicalul? E-adevărat că ţi-e greu să faci o împărţire pe hârtie? Chiar aşa, mi-ai putea calcula pe hârtie cât fac 2754/23,7? E un calcul banal pe care un şcolar al anilor 80 îl făcea dintr-o suflare. Să mergem mai departe. Mi-ai putea spune anii între care a domnit Ştefan cel Mare? Ştiu, înainte de asta ar trebui să afli cine-a fost Ştefan cel Mare. Dacă zâmbeşti te-aş putea întreba cam printre ce ani a vieţuit Hammurabi. Ştiu, vei afla căutând pe Google, dar unuia care ştie, instantaneu îi va veni în minte celebrul cod de legi şi chiar dacă nu-şi va aminti cu exactitatea calculatorului anii, va şti să-l situeze corect pe scara istoriei. Şi, cu siguranţă, nu va uita informaţia la următorul „ciclu de procesare”.

Dacă suntem obiectivi observăm că „omul tehnologic” de azi nu este altceva decât un dobitoc. Nu-s cuvinte grele, ci realităţi. Ce-a făcut măreţul om al zilelor noastre? Şi-a inhibat nişte funcţii naturale pentru a le înlocui cu tehnologia. Nu mai învaţă pentru că informaţia se află „pe net” sau, mai nou, „pe facebook”. Ce sens are să înveţi despre Platon, îţi va spune omul tehnologic de azi, când Wikipedia „ştie” deja totul? Ce sens are să înveţi să socoteşti atunci când un rahat de calculator de buzunar o face mai bine decât ai putea s-o faci tu vreodată? Iată marea eroare şi-n acelaşi timp oroare! Ce om mai e ăsta? Se mai poate numi om? Cu siguranţă nu! E doar o copie nefericită, un urangutan ţinut în viaţă de algoritmii rudimentari ai tehnicii de calcul. Iar aceea, cu siguranţă nu mai e viaţa lui. Este adevărat că un om dotat cu tehnologie calculează mai repede, dar pentru el semnificaţia calculului e nulă, îi e exterioară şi rece. E-adevărat că accesează o groază de informaţii, dar ce face cu ele? Absolut nimic deoarece nu poate merge la pasul următor. Nu poate face „dezvoltarea”, corelarea informaţiilor şi transformarea lor în ceva util. E-adevărat că are informaţia dar e incapabil să facă ceva cu ea. Pentru el acea informaţie, aşa cum am spus, rece. Diferenţa dintre afirmaţia conform căreia „a-l descoperi pe Făcătorul sau Ziditorul acestui Univers este un lucru tare greu, dar după ce l-ai descoperit, este peste putinţă ca să-l împărtăşeşti(să-l faci cunoscut) tuturor”(Timeu, 28C) şi faptul că o vedetă TV şi-a luat chiloţi mov, nu există. Sunt două chestiuni egale pentru el. Ba, mai mult, s-ar putea(unii mi-ar spune că s-ar întâmpla cu siguranţă!) ca informaţia despre vedetă să stârnească mai multe emoţii şi să aibă o greutate mai mare conform propriei scări de valori. Aşadar, cu ce-ar putea fi superior un asemenea om?

Tehnologia e sclavul nostru, un sclav care, aşa cum demonstrează istoria, îşi acaparează stăpânul şi, treptat, prin dependenţa pe care-o dezvoltă faţă de sclav, stăpânul devine în mod paradoxal victima sclavului. Aşa se întâmplă şi cu omul „stăpân” al tehnologiei. Cei peste cincizeci de ani de dezvoltare iraţională a domeniului IT au adus la pachet cea mai brutală sacrificare a naturii în favoarea unui ideal din ce în ce mai incert. Am modificat planeta, ne-am modificat obiceiurile şi trăim în cea mai risipitoare dintre lumi. Ne e greu să mulgem vaca din curte şi să facem brânză pentru că „e mai ieftin” să cumperi de la supermarket brânză frumos ambalată şi produsă în ... Polonia. Nu vi se pare totuşi un nonsens să fie „mai ieftin” un produs de la sute sau mii de kilometri faţă de unul pe care l-ai putea avea din curte? Ne plângem că ouăle sunt scumpe, dar suntem incapabili să hrănim o găină care ni le-ar face aproape gratis. Nu creştem un porc pentru că „e mai ieftin” să cumperi carne gata tranşată de la magazin. Carne care, la origine, provine din carcase livrate de la Viena. Realizaţi ce vă spun? Porcul crescut printr-un colţ de Europă şi tăiat la Viena e mai ieftin decât cel din curte! De ce se-ntâmplă asta? Răspunsul e simplu: de la „paletizarea economiei”. Transportul a devenit o nimica toată. Mărfurile le muţi pe suprafaţa Pământului asemeni unui vrăjitor. De ce? Pentru că e „mai ieftin aşa”! Şi-o fi pus cineva întrebarea de ce e mai ieftin? Cu siguranţă nu, dar în mod sigur, mai devreme sau mai târziu vom afla cât de scumpă este această ieftinătate aparentă. Şi, mai mult, vom afla cu adevărat preţul timpului nostru care, voit, ne este sacrificat în numele aceleiuiaş iluzoriu zeu tehnologic. Dacă vă preocupă lipsa de timp în care rulaţi, aflaţi că principalul vinovat este acest zeu inutil căruia, prin propagandă şi obişnunţă, am ajuns să-i dedicăm hălci din ce în ce mai mari ale existenţei noastre.

Spunea Platon într-o epistolă că „despre acest subiect eu n-am scris niciodată nicio scriere şi nici nu voi scrie, căci el nu se lasă cuprins în cuvinte ca alte învăţături, ci numai după ce te-ai familiarizat cu el multă vreme, trăind oarecum cu el laolaltă, adevărul răsare în suflet pe neaşteptate, cum ţâşneşte lumina din focul aprins şi se hrăneşte singură”(341C). Indiferent ce sistem de calcul vei căra în spate în anii următori nu, vei putea cuprinde esenţa celor spuse de acest maestru al gândirii. Adevărul va fi pentru tine ceva atât de străin încât vei scuipa plictisit şi vei trece mai departe. Însă, faţă de Om tu, cu toate interfeţele tale artificial de sofisticate, vei fi furnica neajutorată, dependentă de-o maşină care-i va spune când e momentul să se ştergă la fund şi când trebuie să urineze. Fără senzorii ciudatei maşinării care te va poseda vei fi mai prost decât o râmă şi mai neajutorat decât un şoarece prins în ghearele pisicii.

Dincolo de toate utopiile promise, realitatea ne arată că tehnologia ne face mai mult rău decât bine. Îngropându-ne în ea decădem de la nivelul de oameni la cel de maşini idioate care, pentru a se mişca, vor avea nevoie non stop de „conectivitate” şi de o inteligenţă externă extrem de nenaturală. Iar faţă de aceste caricaturi oamenii reali vor fi nişte zei. Şi în niciun caz invers!




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]



+


[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mar Ian 16, 2018 9:20 am


Pourquoi la démocratie risque l'implosion aux États-Unis et en Europe

Deux essais américains ouvrent le débat: la démocratie libérale est menacée de disparition. Il faut écouter leurs auteurs car ils ne parlent pas que de l'Amérique de Trump. L'Europe aussi est concernée.




Il y a un quart de siècle, alors que l'empire soviétique venait de s'effondrer, le politologue américain Francis Fukuyama annonçait dans un retentissant essai La fin de l'histoire, c'est-à-dire la victoire et la suprématie définitive de la démocratie libérale. La thèse fut applaudie par nombre de commentateurs, séduits par l'idée d'un état final de l'humanité, convaincus aussi de l'incapacité à concevoir un régime légitime autre que la démocratie. Elle fut aussi contestée par certains, soulignant l'irrationalité des hommes et le jaillissement toujours possible d'une idéologie nouvelle. L'irruption violente de l'idéologie islamiste au cours de ces 25 dernières années montre, à tout le moins, que le rouleau compresseur de la démocratie libérale se heurte encore à de rudes obstacles dans son travail d'unification de la planète. Mais, plus préoccupant peut-être, c'est dans les démocraties libérales, en leur sein, que surgissent aujourd'hui des interrogations et des craintes sur leur avenir.

Le débat, une fois encore, nous vient des Etats-Unis. Nous aurions tort de l'ignorer. Deux politologues américains, Steven Levitsky et Daniel Ziblatt, professeurs à Harvard, qui ont consacré l'essentiel de leurs travaux à la question démocratique, publient cette semaine un essai au titre explosif : Comment meurent les démocraties. Ils ont recensé quatre feux clignotants, des signaux d'alerte, pour déterminer si une démocratie est menacée ou pas : 1) Le leader démocratiquement élu affiche peu d'engouement pour les règles démocratiques dans l'exercice du pouvoir 2) Il conteste la légitimité de toute opposition 3) Il tolère la violence 4) Il pèse sur les libertés et encadre les médias. Selon les deux auteurs, aucun des présidents américains, au cours du siècle écoulé, ne peut être mise en cause sur les quatre critères. Seul Richard Nixon a mordu au moins deux de ces lignes jaunes. En revanche, écrivent-ils, les quatre clignotants sont allumés depuis l'élection de Donald Trump.
Les normes de la démocratie plus respectées

Nicholas Kristof, éditorialiste du New York Times, prix Pulitzer, fort de cette analyse, ne cache pas sa propre inquiétude même s'il pense que les institutions américaines seront plus fortes que Donald Trump et auront raison de lui. Il est vrai que le dossier Trump, après un an de mandat, est accablant. On y trouve toutes les observations de deux chercheurs de Harvard. Donald Trump n'a-t-il pas qualifié, pour le discréditer, le ministère américain de la Justice " d'Etat profond " complotant contre lui ? N'a-t-il pas déclaré qu'Hillary Clinton était une criminelle ? Ne considère-t-il pas les journalistes comme des " ennemis du peuple américain " ? Ne demande-t-il pas à ses partisans de démolir les contestataires ? Ne vient-il pas de déclarer qu'il ne veut pas d'immigrés venant de " pays de merde " ? Trump, au fond, incarne ce que Steven Levitsky a appelé, dans d'autres travaux, " un gouvernement hybride " : les institutions démocratiques y sont acceptées comme moyen de conquérir et d'exercer le pouvoir mais le titulaire du pouvoir s'affranchit des règles de manière routinière et ne respecte plus vraiment au quotidien les normes de la démocratie.

Un autre politologue américain de renom, Patrick Deneen, publie, lui, en ce début d'année un livre au titre tout aussi provocateur : Pourquoi le libéralisme a échoué. Cet ouvrage fait écho à Comment meurent les démocraties et prend le contre-pied de Fukayama. Patrick Deneen considère que la démocratie libérale a trahi ses promesses et porte en elle des contradictions qui la détruisent : elle affirme l'égalité des droits mais alimente les inégalités matérielles et crée une nouvelle aristocratie ; elle puise sa légitimité dans le vote des citoyens mais affaiblit l'engagement civique en encourageant l'individualisme ; elle glorifie le seul présent et oublie le passé et l'avenir.

Evidemment, cet ouvrage soulève déjà des débats. Ainsi David Brooks, chroniqueur du New York Times, en conteste les conclusions et considère que, en dépit des tensions que souligne Deneen, la liberté l'emporte sur l'asservissement et le progrès et sur la régression dans la démocratie libérale. Bref, le défi peut être relevé pour la régénérer.
Un besoin urgent de souffle et d'imagination

Il serait utile que les débats ouverts par ces deux parutions outre-Atlantique irriguent l'Europe en général et la France en particulier. Ce serait, en effet, se voiler la face que de considérer que notre vieux continent n'est pas concerné. Les questions ouvertes par ces auteurs sont aussi brûlantes chez nous qu'aux Etats-Unis ou en Amérique latine. Il est évident que les citoyens européens doutent de plus en plus des bénéfices de la démocratie libérale. Il est par exemple urgent de se demander pourquoi les Allemands ont plongé dans une grave crise de représentation politique alors que l'économie y est florissante. Et pourquoi l'extrême droite y prospère ? Certes, la question de l'immigration est importante mais l'analyse globale de Deneen ne peut être balayée d'un revers de main pour éclairer ce qui se passe chez nos voisins : dans les démocraties libérales, les individus sont aujourd'hui déstabilisés par deux systèmes impersonnels, le capitalisme globalisé d'une part, le comportement des Etats trop éloignés d'eux d'autre part.

De la même manière, qui peut nier que les quatre indicateurs d'une crise de la démocratie libérale identifiés par Levitsky et Ziblatt sont à l'œuvre en Pologne et en Hongrie. Les gouvernants y sont démocratiquement élus mais ils y mettent à mal sans le moindre état d'âme les règles démocratiques. L'Union européenne le sait bien. Elle tousse mais agit peu. Partout dans l'Union européenne, d'ailleurs, on devine, notamment à travers les mouvements d'extrême droite, que notre modèle est à l'épreuve. Personne ne peut donc exclure une pandémie. L'endiguer ne passe pas par un surcroît d'autoritarisme mais par une défense des institutions et des droits au service d'une vision de l'avenir qui ne soit pas exclusivement comptable et technocratique. Il faut redonner une perspective aux citoyens. On peut appeler ça un dessein. Il exige, cependant, des dessinateurs inventifs qui ne fassent pas du futur une simple affaire de chiffres et de statistiques. Le coup de tocsin américain sur le destin de la démocratie libérale est surtout le signe qu'elle a un besoin de toute urgence de souffle et d'imagination.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mier Ian 24, 2018 11:46 am

Ce sunt miturile si cum se creeaza? Un nume, un cod sau un simbol contine o informatie, are o semnificatie, avand capacitatea, prin simpla sa evocare, de a determina o modificare sau o recreare a realitatii pe baza alegerii sau a optiunii unei persoane ori a unui grup care valorizeaza concret informatia inmagazinata in interiorul simbolului*. Oamenii ataseaza simbolurilor nu numai semnificatii rationale si deductii, ci si semnificatii emotionale, care fac ca raportarea fiecaruia la simboluri aparent identice sa determine o semnificatie diferita de la om la om, de la grup la grup, de la comunitate la comunitate.
Miturile sunt ample agregate de simboluri. Spre deosebire de simbolurile simple, care pot avea semnificatii diferite in functie de receptor, miturile au capacitatea de a induce semnificatii similare unui mare numar de oameni, indiferent de pozitionarea geografica sau de generatia din care fac parte. O idee, raspandita intr-un grup, sustinuta de unul sau mai multi profeti, poate determina un mit. Simbolic, o idee poate fi reprezentata ca o linie orientata vertical, pornind dinspre emitent si ajungand intr-un punct inalt care reprezinta reperul, sensul, directia de actiune. Reperul trebuie sa fie luminat, pentru a fi vizibil si, deci, pentru ca omul sa se poata ghida in drumul sau catre acel reper. Cand ideea se raspandeste, pentru ca mai multi oameni cred in ea (fara a o intelege neaparat si fara pretentia realitatii faptice, ci doar cu pretentia realitatii imaginative), intre reperul situat deasupra tuturor si baza celor care impartasesc aceeasi idee se formeaza un triunghi**. Multimea celor “aliniati” conform ideii poate ajunge relativ simplu sa coopereze sub efectul ideii, care devine scopul inalt care da sens si coerenta actiunii conjugate a tuturor. Si, desigur, fiind foarte sus, pentru ca toata multimea sa isi atinteasca, la propriu sau la figurat, privirea catre acel reper, ideea calauzitoare este invaluita intr-un halou de lumina. Este o stea care poate ghida magi sau simpli enoriasi, deopotriva. Cand apar profetii, triunghiul devine piramida (profetul nu mai este in acelasi plan vertical cu multimea, ci intr-un plan intermediar, tridimensional, intre multime si ideea inalta). Ideea devine mit si, in afara imboldului permanent al cooperarii, va capata si puterea de control asupra multimii. Asa se naste un mit, asa se naste o religie. Haloul luminos care invaluie ideea pentru a fi vizibila tuturor devine ochiul atoatevazator din varful piramidei. Din nevoia de ordine si de sens al vietii, o multime de oameni se vor raporta la acest halou si isi vor imparti viata intre a urma principiile morale ale mitului si a evita incalcarea acestor principii morale. De teama de a nu fi vazuti si mustrati sau pedepsiti, marea majoritate a oamenilor se vor abtine de la fapte rele (pacate) si vor da vina pe diversi tapi ispasitori pentru pacatele si crimele savarsite. Si pentru a “multumi” ochiul atoatevazator, vor accepta expiatiunea si, mai ales, cooperarea cu co-religionarii lor.
Tot asa se creeaza si brandurile de produse sau de politicieni. Sau de miscari "civice". Asa ca fiti cu bagare de seama. Nu fiti securistofili. Au trecut, totusi, 10 mii de ani de cand societatea este condusa prin frica, mistere si control.

*Cuvantul este numele sau codul primar, big bang-ul comunicarii prin simboluri, intrucat, prin cuvinte se exprima toate celelalte coduri, idei, simboluri.
**Triunghiul este forma geometrica cea mai stabila. In crestinism, este si semnul Trinitatii Divine.


[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Dum Ian 28, 2018 10:09 am

Elitism, înșelătorie, dominație



În disputele politico-mediatice şi politico-simbolice care au marcat în anul 2017 spaţiul public autohton, îndeosebi sub frazeologia clivajului intelectual şi etic dintre „tinerii frumoşi şi liberi” pe de o parte, respectiv pensionarii degradaţi, vetuşti, cu gurile ştirbe conform unui pseudoclasic în viaţă, pe de altă parte, am înregistrat ca fapt semnificativ resurgenţa nefardată a extremismului social, adică a tentativei elitelor de a compromite valoric, de a timora moral şi pe această cale de a domina social şi politic segmentele populare altminteri majoritare. Într-un sistem formal democratic probabil că este, pe lângă represiune, cea mai eficientă manieră de asigurare a controlului şi a privilegiilor materiale: prin inhibarea maselor, de natură să le împiedice mobilizarea şi să le delegitimeze revendicările. În antiteză, desigur, cu virtuţile şi rolul binefăcător al elitelor, începând cu liderii politici, patronii al căror singur scop în viaţă este, nu-i aşa, să creeze locuri de muncă pentru popor, continuând cu aşa-zişii formatori de opinie, până la angajaţii din corporaţii ce se visează manageri, deşi probabil vor rămâne toată viaţa simpli executanţi, şi o parte a intelectualilor conectaţi la finanţările din fonduri europene. (La drept vorbind, ultimele două specii nu fac parte efectiv din elitele conducătoare ci reprezintă numai subcultura lor mimetică, aspiraţională. Se vor parte a elitelor, fără să fie cu adevărat). Diferiţi în motivaţii, toţi se reunesc în adversitatea faţă de salariaţii la stat, pensionari şi asistaţii sociali, care, punând o presiune vinovată pe bugetul public, neavând decenţa să moară de foame ca bogaţii să crape de indigestie, cum spunea Paul Lafargue, le compromit pasămite afacerile sau şansele de afirmare în carieră.

Fenomenul nu este specific românesc. El se întâlneşte şi în Occident, unde pierderea identităţii de stânga a partidelor socialiste, demantelarea sindicatelor şi erodarea spiritului civic odată cu progresele consumerismului au lărgit marja de manevră a elitelor. Politicienii, constrânşi de rigorile aferente votului universal, procedează mai ipocrit decât bancherii sau manipulatorii din presă. Ei livrează elitismul sub eticheta cu aparenţă de seriozitate profesională a tehnocraţiei, ne perorează nu despre dominaţia socială şi politică ci despre imperativele cu aer metafizic ale disciplinei bugetare – de fapt o formulă eufemistică pentru capitalizarea câştigurilor şi socializarea pierderilor –, votează (cum s-a întâmplat în Franţa) împotriva recurgerii la referendumuri în problema organizării Uniunii Europene şi vituperează la adresa naţionalismului, populismului, expediate facil şi totodată perfid sub sintagma extremismului. În spatele politicienilor se întrevăd maeştrii păpuşari din grădina Grupului Bilderberg şi a marii finanţe internaţionale, capabilă să asigure sinecure bogate unor personaje precum José Manuel Barroso, ajuns pe statul de plată al firmei Goldman Sachs. Forumul economic de la Davos le oferă acoperirea „ştiinţifică” şi ocazia promovării simbolice în conştiinţa oamenilor.

Elitismul, tehnocraţia, hipsterismul – asimilabil cu universul mental mediatico-virtual şi publicitar al junilor cu propensiuni antreprenoriale, ce se leagănă în iluzia autoflatantă a unui activism public altminteri foarte mainstream, cum se zice azi –, sunt tot atâtea ipostaze atitudinale care, odată acreditate socialmente, asigură supremaţia categoriilor superioare şi a famelicilor de la marginea acestora în raport cu oamenii simpli, consideraţi stupizi şi incapabili să priceapă marile imperative ale ţării, asimilabile în fond cu interesele persoanelor cu maşini scumpe. Salariaţii la stat, pensionarii, asistaţii sociali ar trebui aşadar să-şi vadă lungul nasului şi să nu mai compromită cu votul lor, sau chiar cu simpla prezenţă fizică grevând exerciţiul bugetar, viitorul tinerilor merituoşi, în general vocaţia întreprinzătoare a beneficiarilor sistemului oligarhic actual, îndrituiţi în pretenţiile lor tocmai de apartenenţa reală sau imaginară la pretinsa elită. Mai concret, masele ignare şi abrutizate ar face bine să nu mai ceară salarii şi pensii indexate, asigurări, medicamente compensate, să nu se mai legene în speranţa intervenţiei statului, la aceasta nu au dreptul decât organismele financiare şi marile companii (este suficient să amintim asumarea pierderilor băncilor private în sarcina statelor sub forma aşa-numitelor datorii suverane), fiindcă astfel de măsuri „stângiste” au darul să pericliteze cursul de schimb al monedei naţionale şi se răsfrâng negativ asupra mediului de afaceri.

La nivelul anului 1990 redescoperirea elitelor în România era firească şi până la undeva necesară, atât din punctul de vedere al adevărului istoric distorsionat parţial sub comunism, cât şi din punctul de vedere al nevoilor prezentului. Atunci putea să echivaleze cu regăsirea unei moşteniri intelectuale şi a unor criterii valorice, cu recunoaşterea unor merite puse în umbră anterior pe fondul supralicitării contribuţiei clasei muncitoare şi a ţărănimii. La ora actuală însă, invocarea elitismului s-a reconvertit într-un joc al dominaţiei sociale şi politice. Nu discutăm aici mecanismele şi diversele exerciţii retorice ale acestui joc. Ne referim strict la procedeul prezentării eminamente pozitive a elitelor, sub care se ascunde pretenţia ca masele să le urmeze ori cel puţin să nu le încurce, mulţumindu-se cu deliciile cumpărăturilor şi ale divertismentului. Sub acest aspect, remarcăm că demersul se bazează pe înşelătorie. Nu pe minciună pur şi simplu, nu pe negarea faptelor; asemenea procedee grosiere, în dezacord flagrant cu realitatea, nu conving pe nimeni, cum s-a văzut în cazul propagandei din ultimii ani ai regimului comunist. Astăzi se operează prin omologări aparente, prin cultivarea unor trimiteri istorice sau politice fragmentare, prin scoaterea faptelor din context sau prin ignorarea datelor neconvenabile, în aşa fel încât afirmaţiile luate fiecare în parte să pară adevărate sau măcar credibile, escamotând cadrul de referinţă insidios.

Spre exemplu, nu există elite în mod indistinct. Una sunt elitele profesionale, justificate funcţional în virtutea expertizei dintr-un domeniul de activitate, şi alta sunt elitele sau mai degrabă categoriile conducătoare, adică politicienii, exponenţii capitalismului financiar, reprezentanţii reţelelor de interese şi proprietarii trusturilor de presă, care caută să-şi acrediteze dominaţia cu argumentele competenţei şi ale specializării (principiul tehnocratic transpus din economie în conducerea treburilor publice). Importanţa elitelor profesionale este incontestabilă, însă pretenţiile categoriilor conducătoare şi ale grupurilor de la periferia lor de a fi recunoscute drept elite profesionale nu constituie altceva decât un sofism, o manipulare, o arogare ilegitimă de status. În acelaşi context, constatăm că deşi acţiunea elitelor a fost în mai multe împrejurări benefică (fără să adâncim acum înţelesurile termenului „benefic”), ea nu apare nici pe departe fără cusur, aşa cum o predică în special nostalgicii perioadei interbelice, din rândul cărora se extrag inclusiv adepţii soluţiei restitutio in integrum a proprietăţilor, sau eventual urmaşii acestora. Se amintesc realizările şi se trec sub tăcere exemplele de iresponsabilitate şi deciziile cu efecte dezastruoase. În definitiv, elitele au trenat rezolvarea problemei agrare până la răscoala din 1907. Sau dacă ne plasăm la nivel internaţional, cum observa la un moment dat profesorul Adrian-Paul Iliescu, elitele şi nu masele au declanşat primul război mondial, cum se întâmplă de altfel şi în zilele noastre.

Abilitatea oligarhiei contemporane constă în faptul că recurge mai degrabă la persuasiunea prin înşelătorie decât la represiune, tocmai pentru ca recurgerea la violenţă să nu provoace ostilitatea şi rezistenţa categoriilor populare. Unii dintre reprezentanţii săi, etalându-şi impunitatea morală şi politică, îşi permit însă câteodată să devoaleze ceea ce discursul oficial şi aparatul mediatic încearcă de obicei să ascundă. Este ceea ce a făcut acum aproape două secole Jacques Laffitte, atunci când a spus că puterea sub regimul liberal clasic al Monarhiei din Iulie o exercitau de fapt bancherii, sau mai recent Warren Buffett, la 26 noiembrie 2006, într-un interviu în „The New York Times”, în care afirma că războiul claselor este un fapt şi că bogaţii sunt pe cale de a-l câştiga. Asemenea declaraţii, dincolo de orice excentricitate şi intenţie provocatoare, corespund unei situaţii efective sau cel puţin unei percepţii relevante în legătură cu situaţia respectivă. A le ignora înseamnă fie lipsă de orizont analitic, fie rea intenţie, eventual amândouă laolaltă.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mar Ian 30, 2018 2:09 pm

Economists Are Obsessed with “Job Creation.” How About Less Work?
Increased automation has not reduced our workload. Why not? What if it did?




In 1930, the British economist John Maynard Keynes predicted that, by the end of the century, the average workweek would be about 15 hours. Automation had already begun to replace many jobs by the early 20th century, and Keynes predicted that the trend would accelerate to the point where all that people need for a satisfying life could be produced with a minimum of human labor, whether physical or mental. Keynes turned out to be right about increased automation. We now have machines, computers and robots that can do quickly what human beings formerly did laboriously, and the increase in automation shows no sign of slowing down. But he was wrong about the decline of work.

As old jobs have been replaced by machines, new jobs have cropped up. Some of these new jobs are direct results of the new technologies and can fairly be said to benefit society in ways beyond just keeping people employed (Autor, 2015). Information technology jobs are obvious examples, as are jobs catering to newfound realms of amusement, such as computer game design and production. But we also have an ever-growing number of jobs that seem completely useless or even harmful. As examples, we have administrators and assistant administrators in ever larger numbers shuffling papers that don’t need to be shuffled, corporate lawyers and their staffs helping big companies pay less than their fair share of taxes, countless people in the financial industries doing who knows what mischief, lobbyists using every means possible to further corrupt our politicians, and advertising executives and sales personnel pushing stuff that nobody needs or really wants.

Get Evonomics in your inbox

Enter Your Email
A sad fact is that many people are now spending huge portions of their lives at work that, they know, is not benefitting society (see Graeber, 2013). It leads to such cynicism that people begin to stop even thinking that jobs are supposed to benefit society. We have the spectacle of politicians on both sides of the aisle fighting to keep munitions plants open in their states, to preserve the jobs, even when the military itself says the weapons the plant is building are no longer useful. And we have politicians and pundits arguing that fossil fuel mining and carbon spewing factories should be maintained for the sake of the jobs, let the environment be damned.

The real problem, of course, is an economic one. We’ve figured out how to reduce the amount of work required to produce everything we need and realistically want, but we haven’t figured out how to distribute those resources except through wages earned from the 40-hour (or more) workweek. In fact, technology has had the effect of concentrating more and more of the wealth in the hands of an ever-smaller percentage of the population, which compounds the distribution problem. Moreover, as a legacy of the industrial revolution, we have a cultural ethos that says people must work for what they get, and so we shun any serious plans for sharing wealth through means other than exchanges for work.

So, I say, down with the work ethic, up with the play ethic! We are designed to play, not to work. We are at our shining best when playing. Let’s get our economists thinking about how to create a world that maximizes play and minimizes work. It seems like a solvable problem. We’d all be better off if people doing useless or harmful jobs were playing, instead, and we all shared equally the necessary work and the benefits that accrue from it.

What is work?

The word work, of course, has a number of different, overlapping meanings. As used by Keynes, and as I used it in the preceding paragraphs, it refers to activity that we do only or primarily because we feel we must do it in order to support ourselves and our families economically. Work can also refer to any activity that we experience as unpleasant, but which we feel we must do, whether or not it benefits us financially. A synonym for work by that definition is toil, and by that definition work is the opposite of play. Still another definition is that work is any activity that has some positive effect on the world, whether or not the activity is experienced as pleasant. By that definition, work and play are not necessarily distinct. Some lucky people consider their job, at which they earn their living, to be play. They would do it even if they didn’t need to in order to make a living. That’s not the meaning of work as I use it in this essay, but it’s a meaning worth keeping in mind because it reminds us that much of what we now call work, because we earn a living at it, might be called play in a world where our living was guaranteed in other ways.

Is work an essential part of human nature? No.

It surprises many people to learn that, on the time scale of human biological history, work is a new invention. It came about with agriculture, when people had to spend long hours plowing, planting, weeding, and harvesting; and then it expanded further with industry, when people spent countless tedious or odious hours assembling things or working in mines. But agriculture has been with us for a mere ten thousand years and industry for far less time. Before that, for hundreds of thousands of years, we were all hunter-gatherers. Researchers who have observed and lived with groups who survived as hunter-gathers into modern times, in various remote parts of the world, have regularly reported that they spent little time doing what we, in our culture, would categorize as work (Gowdy, 1999; Gray, 2009, Ingold, 1999).

In fact, quantitative studies revealed that the average adult hunter-gatherer spent about 20 hours a week at hunting and gathering, and a few hours more at other subsistence-related tasks such as making tools and preparing meals (for references, see Gray, 2009). Some of the rest of their waking time was spent resting, but most of it was spent at playful, enjoyable activities, such as making music, creating art, dancing, playing games, telling stories, chatting and joking with friends, and visiting friends and relatives in neighboring bands. Even hunting and gathering were not regarded as work; they were done enthusiastically, not begrudgingly. Because these activities were fun and were carried out with groups of friends, there were always plenty of people who wanted to hunt and gather, and because food was shared among the whole band, anyone who didn’t feel like hunting or gathering on any given day (or week or more) was not pressured to do so.

Some anthropologists have reported that the people they studied didn’t even have a word for work; or, if they had one, it referred to what farmers, or miners, or other non-hunter-gatherers with whom they had contact did. The anthropologist Marshal Sahlins (1972) famously referred to hunter-gatherers as comprising the original affluent society—affluent not because they had so much, but because their needs were small and they could satisfy those needs with relatively little effort, so they had lots of time to play.

Ten thousand years is an almost insignificant period of time, evolutionarily. We evolved our basic human nature long before agriculture or industry came about. We are, by nature, all hunter-gatherers, meant to enjoy our subsistence activities and to have lots of free time to create our own joyful activities that go beyond subsistence. Now that we can do all our farming and manufacturing with so little work, we can regain the freedom we enjoyed through most of our evolutionary history, if we can solve the distribution problem.

Do we need to work to be active and happy? No

Some people worry that life with little work would be a life of sloth and psychological depression. They think that human beings need work to have a sense of purpose in life or just to get out of bed in the morning. They look at how depressed people often become when they become unemployed, or at the numbers of people who just veg out when they come home after work, or at how some people, after retirement, don’t know what to do and begin to feel useless. But those observations are all occurring in a world in which unemployment signifies failure in the minds of many; in which workers come home physically or mentally exhausted each day; in which work is glorified and play is denigrated; and in which a life of work, from elementary school on to retirement, leads many to forget how to play.

Look at little children, who haven’t yet started school and therefore haven’t yet had their curiosity and playfulness suppressed for the sake of work. Are they lazy? No. They are almost continuously active when not sleeping. They are always getting into things, motivated by curiosity, and in their play they make up stories, build things, create art, and philosophize (yes, philosophize) about the world around them. There is no reason to think the drives for such activities naturally decline with age. They decline because our schools, which value work and devalue play, drill them out of people; and then tedious jobs and careers continue to drill them out. These drives don’t decline in hunter-gatherers with age, and they wouldn’t decline in us either if it weren’t for all the work imposed on us.

Schools were invented largely to teach us to obey authority figures (bosses) unquestioningly and perform tedious tasks in a timely manner. In other words, they were invented to suppress our natural tendencies to explore and play and prepare us to accept a life of work. In a world that valued play rather than work, we would have no need for such schools. Instead, we would allow each person’s playfulness, creativity, and natural strivings to find meaning in life to blossom.

Work, pretty much by definition, is something we don’t want to do. It interferes with our freedom. To the degree that we must work we are not free to choose our own activities and find our own life meanings. The view that people need work in order to be happy is closely tied to the patronizing view that people can’t handle freedom (see Danaher, 2016). That dismal view of human nature has been promoted for centuries, and reinforced in schools, in order to maintain a placid workforce.

Do culturally valuable discoveries, creations, and inventions depend upon work? No.

People love to discover and create. We are naturally curious and playful, and discovery and creation are, respectively, the products of curiosity and playfulness. There is no reason to believe that less work and more time to do what we want to do would cause fewer achievements in sciences, arts, and other creative endeavors.

The specific forms our inventiveness takes depend in part on cultural conditions. Among nomadic hunter-gatherers, where material goods beyond what one could easily carry were a burden, discoveries were generally about the immediate physical and biological environment, on which they depended, and creative products where typically ephemeral in nature—songs, dances, jokes, stories, bodily decorations, and the like. Today, and ever since agriculture, creative products can take all these forms plus material inventions that transform our basic ways of living.

Nearly all great scientists, inventors, artists, poets, and writers talk about their achievements as play. Einstein, for example, spoke of his achievements in mathematics and theoretical physics as “combinatorial play.” He did it for fun, not money, while he supported himself as a clerk in a patent office. The Dutch cultural historian Johan Huizinga, in his classic book Homo Ludens, argued, convincingly, that most of the cultural achievements that have enriched human lives—in art, music, literature, poetry, mathematics, philosophy, and even jurisprudence—are derivatives of the drive to play. He pointed out that the greatest outpourings of such achievements have occurred at those times and places where a significant number of adults were freed from work and could therefore play, in an environment in which play was valued. A prime example was ancient Athens.

Would we degenerate morally without work? No.

The 18th century poet and philosopher Friedrich Schiller wrote, “Man is only fully human when he plays.” I agree; and it seems as clear to me as it did to Schiller that part of our humanity, which rises in play, is concern for our fellow human beings.

In our work-filled world we too often fall into a pit where the duty of the job overrides our concern for others. Work detracts from the time and energy—and sometimes even from the motivation—for helping neighbors in need, or striving to clean up our environment, or promoting causes aimed at improving the word for all. The fact that so many people engage in such humanitarian activities already, despite the pressures of work, is evidence that people want to help others and make the world a better place. Most of us would do more for our fellow humans if it weren’t for the sink of time and energy and the tendencies toward greed and submission to power that work creates.

Band hunter-gatherers, who, as I said, lived a life of play, are famous among anthropologists for their eagerness to share and help one another. Another term for such societies is egalitarian societies—they are the only societies without social hierarchies that have ever been found. Their ethos, founded in play, is one that prohibits any one person from having more status or goods than any other. In a world without work, or without so much of it, we would all be less concerned with moving up some ladder, ultimately to nowhere, and more concerned with the happiness of others, who are, after all, our playmates.

So, instead of trying so hard to preserve work, why don’t we solve the distribution problem, cut way back on work, and allow ourselves to play?

Good question.

Originally published at Peter Gray’s Freedom to Learn blog on Psychology Today.

2017 October 9

References

Autor, D. H. (2015). Why are there still so many jobs? The history and future of workplace automation. Journal of Economic Perspectives, 29 (3), 3-30.

Danaher (2016). Will life be worth living in a world without work? Technological unemployment and the meaning of life. Forthcoming in Science and Engineering Ethics. Available online at [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Gowdy, J. (1999). Hunter-gatherers and the mythology of the market. In R.B. Lee & R. Daly (Eds.), The Cambridge encyclopedia of hunters and gatherers, 391-398. Cambridge: Cambridge University Press.

Graeber, D. (2013) On the phenomenon of bullshit jobs. Strike! Magazine, Aug. 17, 2013.

Gray, P. (2009). Play as a foundation for hunter-gatherer social existence. American Journal of Play, 1, 476-522.

Gray, P. (2014). The play theory of hunter-gatherer egalitarianism. In D. Narvaez, K. Valentino, A. Fuentes, J. McKenna, & P. Gray (Eds.), Ancestral landscapes in human evolution: culture, childrearing and social wellbeing (pp. 190-213). New York: Oxford University Press.

Huizinga, J. (1955; first German edition published in 1944). Homo Ludens: A study of the play-element in culture. Boston: Beacon Press.

Ingold, T. (1999). On the social relations of the hunter-gatherer band. In R. B. Lee & R. H. Daly (Eds.), The Cambridge encyclopedia of hunters and gatherers, 399-410. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

Keynes, J. M. (1930/1963). Economic possibilities for our grandchildren. Reprinted in John Maynard Keynes, essays in persuasion. New York: Norton.

Sahlins, M. (1972). Stone age economics. Chicago: Aldine-Atherton.





[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Sam Feb 10, 2018 7:39 pm

Primul oras din lume care va renunta complet la bancnote si monede


Prima tara europeana care a folosit vreodata bancnote de hartie, in 1661, ar putea fi si prima care renunta la ele. Stockholm, unul dintre cele mai cunoscute centre europene pentru inovatie si tehnologie, e pe cale sa devina "cash-free", cu banci, mijloace de transport in comun, vanzatori stradali si chiar biserici care accepta doar plati cu cardul sau virtuale.

ABBA a cantat "Money, money, money", iar trupa a facut sute de milioane. Dar nu incercati sa cheltuiti vreun ban aici, la Muzeul ABBA. Muzeul nu foloseste bani lichizi, la fel ca majoritatea locurilor din Stockholm, un simbol pentru felul in care societatea suedeza avanseaza cu viteza.
Numarul platilor traditionale a scazut mult in ultimii ani in Suedia, si tot mai multe voci spun ca nu va mai dura mult pana cand acestea vor disparea. Doar 15 la suta dintre suedezi mai folosesc banii de hartie. Si foarte multe magazine, hoteluri sau localuri folosesc semne prin care anunta ca nu primesc bani lichizi. E cunoscut cazul unui hot care a incercat sa jefuiasca o banca din centrul Stockholmului si a fugit apoi cu mana goala. Seiful institutiei era. gol.
Suedia a dat startul fenomenului "cash-free" pentru intreaga lume. Iar in varful acestei tendinte stau aplicatiile prin care se fac plati cu telefonul mobil. Astfel de aplicatii folosesc tehnologii de recunoastere faciala, a amprentelor si de localizare pentru a-l identifica pe cel care face plata si a asigura astfel securitatea tranzactiei.
Tari din Africa, America Latina, Asia de Sud-Est au aceasta oportunitate sa ocoleasca tehnologiile de plata si sa foloseasca direct telefonul mobil pentru a face plati mobile.
Platile online au luat avant si in Asia. In Malaezia, bancile au planuri serioase pentru a dezvolta fenomenul platilor cu bani virtualii. Inclusiv vanzatorii ambulanti accepta platile cu telefonul mobil.
Exista insa voci care spun ca societatile care renunta total la platile traditionale isi expun cetatenii unor riscuri majore.
Odata ajunsi in punctul in care nu mai folosim o moneda nationala, bani lichizi, fiecare tranzactie pe care o face un individ ar putea fi monitorizata sau, si mai ingrijorator, controlata.
Expertii spun insa ca banii traditionali aduc costuri mari statelor care ii folosesc la scara larga si asta inclusiv din cauza imprimarii bancnotelor, a securizarii si a distribuirii lor.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Joi Feb 15, 2018 7:46 am

Ca să înţelegeţi cum merg lucrurile pe planetă, cum e cu libertatea economică, cu pieţele libere şi cu progresul, iată o întâmplare recentă. Peste Ocean - unde altundeva - e scandal mare generat de serviciile secrete. Cică niciun oficial al SUA nu ar trebui să folosească telefoane Huawei. În sine ştirea pare una mult prea importantă pentru a putea fi ignorată. Ea vine dinspre servicii şi e multiplicată la absurd de către vuvuzelele media.

Ce să fie? I-au prins pe chinezi iar la furat prin SUA? Încercau să bage vreun virus distructiv la bătaie? OK, dacă-i aşa de ce nu au interzis definitiv telefoanele Huawei? Dacă descoperi o chestiune grosolană ar trebui să o cureţi definitiv.

Căutând o sursă credibilă de informaţii nu am aflat nimic. Totuşi, nu te poţi limita la a acuza pe cineva fără să aduci probe sau, cel puţin, să duci acuzele până la capăt. Întrucât efectiv n-am găsit nimic am săpat şi mai adânc, descoperind lucruri interesante.

Să începem „pe partea economică” - vorba lui Gigi Becali. Huawei era cât pe ce să semneze un parteneriat cu AT&T. Astfel, telefoanele concernului chinez puteau fi vândute la preţ „subveţionat” de către operator, ducând astfel la o creştere puternică a vânzărilor. Din punct de vedere tehnologic, telefoanele Huawei sunt extrem de puternice, luptând de la egal la egal cu liderii mondiali, designul e foarte reuşit, iar preţul mic. Sunt caracteristicile care au transformat Huawei într-o vedetă şi care, cu siguranţă, ar fi crescut teribil vânzările pe piaţa nord-americană. Problema e că, beneficiind de această creştere, Huawei ar fi devenit numărul 2 mondial, imediat după Samsung, lăsând junk-ul Apple cu buza umflată. O asemenea ştire ar fi aruncat în derizoriu acţiunile americanilor, lucru care nu-i putea lăsa nepăsători pe bravii meseriaşi din serviciurile lu' peşte.

După ieşirea recomandării serviciilor de securitate, contractul dintre AT&T şi Huawei a picat, iar compania va fi nevoită să-şi continue vânzările prin canalul clasic, mult mai greoi. E o dovadă a ceea ce se numeşte în termeni neoliberali „mediu concurenţial”. Adică ori eşti cu serviciile ori te-a luat dracu'. C-aşa-i în piaţa liberă: concurezi cu cine vrei tu, dar nu cu firmele acoperite ale securiştilor!

Săpând şi mai adânc, am găsit o chestie mult mai interesantă. Cea mai fragilă componentă a telefoanelor(recunoscută de toată lumea) este software-ul baseband care e vechi şi asupra căruia planează bănuieli de lucruri necurate. Întâmplător sau nu, zona aceasta era controlată de producătorii procesoarelor baseband. Care producători sunt câţiva: Broadcom, Icera, Intel Mobile Communications, MediaTek, Qualcomm, Spreadtrum şi ST-Ericsson. Dacă vă uitaţi bine la provenienţa acestor firme, veţi înţelege că toţi sunt legaţi de fraţii americani, adică, în mod sigur, pe undeva pe la fiecare, fratele cel mare de la CIA sau NSA şi-a băgat coada. Huawei e diferit faţă de restul producătorilor deoarece are procesorul baseband de la HiSilicon - o firmă pe care o deţine 100% - iar software-ul baseband e scris „in house”. Mai mult, firma s-a dovedit foarte atentă la acest aspect, vânând orice eroare a software-ului. Practic, pentru orice vulnerabilitate descoperită este lansat rapid un patch pentru toate telefoanele afectate(ultimul, care corecta o vulnerabilitate „stack overflow”, a fost lansat în decembrie, la câteva zile de la identificarea sa de către companie!). Lucru pe care nu l-am văzut la concurenţii acestora. Îmi e extrem de greu să cred că software-ul baseband de la ceilalţi e atât de solid, în timp ce cel de la Huawei e varză. Mai ales ţinând cont de funcţionalitatea excepţională a telefoanelor pe care le produc.

Şi-acum să punem treburile cap la cap: se dă un producător de telefoane din China care a reuşit să-şi internalizeze aproape toată tehnologia necesară producerii device-urilor cu pricina, care are o exoluţie explozivă în vânzări, care face inovaţii copiate rapid de ceilalţi(vezi camera duală!) şi care, în plus, face aproape imposibilă ascultarea telefoanelor sale de către incompetenţii din serviciile americane. Puneţi aceasta în balanţă cu eşecul răsunător al Iphone X care vine la pachet cu probleme jenante(tocuchscreen nefuncţional, întârzierea apelurilor primite - probabil din cauza „buclei” cu CIA, buzzing speakers, etc.), dar care are un preţ nesimţit de mare. Cred că o să înţelegeţi unde păcătuiesc chinezii! Păi securist să fii, ce-ai alege între o firmă acoperită de tine, care practic are data center-ul în server-farm-ul NSA şi nişte chinezi care ţin ei cu tot dinadinsul să-şi producă singuri tot, să acopere găurile de securitate şi, mai mult, să vândă tehnologii superioare la preţuri mai mici. Păi unde vă credeţi voi, în capitalism?




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Joi Feb 15, 2018 6:40 pm

Cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti sau despre consolidarea unui nou concept – idiocraţia



Cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti este titlul unui eseu publicat în 1976, de italianul Carlo Cipolla, profesor la Universitatea din California, Berkeley, specialist în istoria economiei mondiale, eseu reluat în anul 1988, într-o carte scrisă în limba italiană (“Allegro ma non troppo con le leggi fondamentali della stupidita umana”), apoi în engleză, în 2011 (“The Basic Laws of Human Stupidity”) şi tradusă şi în româneşte cu titlul “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”.
Pentru Carlo Cipolla, care s-a stins din viaţă în anul 2000, şi pentru toţi cei care au adus în atenţia publicului şi au comentat cartea, prostia este cea mai gravă ameninţare la adresa umanităţii, iar cele cinci legi ale prostiei omeneşti, enunţate de economistul italian, sunt astăzi, în pofida progresului ştiinţific şi tehnologic, a evoluţiei civilizaţiei şi culturii, în ansamblu, mai actuale ca oricând.
Idiocraţia pare a fi conceptul care defineşte o tendinţă extrem de periculoasă a societăţii contemporane, deoarece, consideră autorul cărţii, proştii sunt mulţi, iraţionali şi creează, inevitabil, probleme pentru ceilalţi. Nu există posibilitatea izolării acestora, singura modalitate prin care o societate (adică acea parte care nu intră în categoria proştilor) se poate apăra, ca să nu fie zdrobită de povara idioţilor, fiind munca din ce în ce mai inteligentă.

Pe de altă parte, trebuie constatat că problematica referitoare la condiţia individului în raport cu lumea şi societatea, la consecinţele ignoranţei şi lipsei de valori într-o colectivitate, e veche de când lumea, doar limbajul şi perspectiva asupra unui astfel de subiect s-au mai schimbat, în pas cu timpul.
Încă din antichitate, de exemplu, Platon, în Mitul peşterii, aduce o perspectivă extrem de critică asupra vieţii sociale din vremea sa (secolul al IV-lea i.Hr.), când minciuna, goana după avere, pseudovalorile, pervertirea puterii luaseră locul adevărului, curajului, înţelepciunii, ameninţând democraţia autentică ateniană. De atunci însă au trecut peste două mii de ani, iar istoria pare că se repetă, deşi progresele, pe toate planurile, sunt uriaşe. Un paradox asupra căruia omul contemporan ar trebui să mediteze.
• Legea 1: Întotdeauna şi inevitabil se subestimează numărul proştilor în “libertate”.
Nu contează, spune Carlo Cipolla, în prima dintre cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti, câţi proşti ne imaginăm că ar fi în jurul nostru, numărul lor total va fi întotdeauna subestimat. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că se porneşte mereu de la un principiu fals, acela că anumite persoane sunt inteligente în funcţie de profesie, de locul de muncă, de nivelul de educaţie, de reuşitele lor, de felul în care arată sau de alte trăsături şi criterii, despre care noi credem că ar exclude prostia, ceea ce nu se verifică în practică.
• Legea 2: Probabilitatea ca o persoană să fie stupidă este independentă de alte caracteristici ale persoanei respective.
În orice grup uman (disociat, de exemplu, după criterii de gen, etnice, religioase, naţionalitate, nivel de educaţie, avere), procentul persoanelor proaste este constant. Există profesori universitari proşti, aşa cum există idioţi în funcţii de conducere, în organizaţii de toate felurile, aşa cum fiecare popor îşi are proştii săi. Câţi ar putea să intre într-o astfel de categorie? Nimeni nu poate spune, orice presupunere ar încălca Legea 1.
• Legea 3: Omul prost creează probleme altor persoane sau unui grup, fără să aibă niciun beneficiu pentru el însuşi.
Cipolla a numit această a treia lege dintre cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti “Legea de aur a stupidităţii”. Legea 3 implică faptul că există trei categorii de persoane, în afara stupizilor: cele inteligente, ale căror acţiuni sunt în beneficiul lor şi al celorlalţi, persoane care acţionează pentru avantaje personale în detrimentul altora (Cipolla îi numeşte “bandiţi”) şi cei “neajutoraţi”/”nenorocoşi”, care îi îmbogăţesc pe alţii, în detrimentul personal. Aşadar, categoria “neproştilor” este eterogenă, uneori acţionează inteligent, alteori pot fi neajutoraţi sau se folosesc de alţii pentru beneficiul lor, pot fi în mai multe feluri, la intervale scurte de timp, după împrejurări.
Proştii, în schimb, sunt periculoşi şi creează întotdeauna daune celorlalţi, pentru că oamenii rezonabili, normali, nu pot înţelege logica şi comportamentul aberant al unui prost şi, deci, nu se pot apăra. Oricine se poate apăra de ceva neconvenabil, dar care are o logică, fie el unul chiar şi din categoria “ bandiţilor”, pentru că îi poţi anticipa strategia. “Logica” unui prost nu are logică, nimeni nu poate anticipa când, de ce şi cum o persoană proastă va “ataca” şi de ce. Ca în situaţia banală, dar absurdă, de exemplu, când cineva se apucă să răspândească informaţii false despre altcineva (bârfa, în limbajul colocvial) sau ca atunci când un angajat online, la care apelezi pentru rezolvarea unei probleme, te suspendă, nici nu îţi rezolvă problema, ba te poţi trezi cu noi probleme, fără niciun motiv raţional.
• Legea 4: Persoanele inteligente subestimează întotdeauna daunele pe care le pot provoca oamenii proşti.
Efectul este ca cei inteligenti uită mereu că prezenţa în aceleaşi locuri, circumstanţe, asocierea cu indivizi prosti este o greşeală care costă scump. În general, proştii sunt subestimaţi, o realitate care poate deveni un pericol major
• Legea 5: Un prost este cel mai periculos om (este un corolar al Legii 4, derivă din aceasta ca o concluzie)
Diferenţa între societăţile care se prăbuşesc sub imperiul proştilor şi cele care depăşesc un asemenea impediment vine din capacitatea societăţii respective de a promova oameni inteligenţi, spre binele tuturor. Însă, dacă în populaţia care nu face parte din categoria proştilor, ponderea este a celor care acţionează în detrimentul celorlalţi (bandiţii) sau a “neajutoraţilor”, care îi îmbogăţesc pe alţii (potrivit Legii 3), atunci societatea respectivă devine un “infern”, consideră Marco Cipolla.

Idiocraţia – conceptul născut din cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti

Idiocraţie (“idio”+ kratos, adică “puterea idioţilor”) este un concept tot mai uzitat în limbajul specialiştilor în istoria, filosofia, sociologia contemporană, observatori şi analişti ai felului în care evoluează societatea umană şi inspiraţi de cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti, aşa cum le-a formulat Carlo Cipolla.
Termenul idiocraţie, format după modelul altor cuvinte (democraţie – puterea poporului), autocraţie (putere absolută), birocraţie (puterea excesivă a administraţiei) etc., este interesant şi din punct de vedere lingvistic – idiot + craţie. Cuvântul “idiot”, în limba română, este un împrumut din franceză (dar este prezent şi în multe alte limbi, într-o formă asemănătoare), iar etimonul este în grecescul “idiotes”, care îl desemna pe cel care era privat de dreptul de a-şi exercita rolul social, în interiorul cetăţii. În timp, s-a produs o alunecare de sens, peiorativă, “idiot” fiind numit cel care este “lipsit de raţiune, de inteligentă”, care are un handicap intelectual, implicit de comunicare verbală.
Idiocraţia denumeşte, aşadar, urmând sugestiile lui Carlo Cipolla, acea stare a unei societăţi, la un moment dat, în care “puterea” aparţine proştilor, stare care se poate identifica printr-o serie de semne şi realităţi:
• o lume în care a gândi pur şi simplu, mai “grav”, a gândi altfel, a-ţi asuma faptele, ideile, deciziile, se transformă într-un fel de povară sau chiar pedeapsă;
• în care valorile autentice – binele, adevărul, frumosul, generozitatea, demnitatea, curajul, iubirea, devotamentul, echilibrul, cunoaşterea autentică, inteligenţa, performanţa etc. – sunt proscrise, în favoarea ignoranţei, mediocrităţii, limitării, minciunii, înşelăciunii, egoismului, stereotipiilor, lipsei de discernământ etc.
• în care a vorbi corect, nuanţat, a face din cuvânt expresia interiorităţii, a inteligenţei, a profunzimii şi complexităţii umane, devine aproape o “ruşine”;
• în care contează aparenţa, ostentaţia, nu esenţa, şi în care educaţia trece adesea în plan secund sau lipseşte cu desăvârşire;
• o lume care propune antimodele, confundând valorile;
• în care puterea este acaparată, adesea, de către cei care servesc interesele unor grupuri sau sunt preocupaţi doar de propriile interese;
• în care idiocraţia se armonizează cu mediocraţia.
Uneori, poate că celebrul adagiu latin – Castigat ridendo mores/Râzând se îndreaptă greşelile – este o soluţie în faţa unei realităţi în care idiocraţia tinde să acapareze spaţii tot mai largi. Dar şi în acest caz este nevoie de un râs inteligent, subtil, care să provoace la reflecţie.
Filmul “Idiocracy” este o comedie americană de science-fiction, din 2006, realizată de Mike Judge, care prezintă întâmplările prin care trece un personaj ales de Pentagon pentru un experiment secret, un om din clasa de mijloc, şi care, uitat, după o hibernare de cinci secole, se trezeşte într-o societate distopică, măcinată de anti-intelectualism, de prostie, mercantilism şi degradare, în care el pare a fi cel mai inteligent dintre oameni.
Probabil că nu întâmplător filmul nu s-a bucurat de succes, a rulat doar în câteva cinematografe din SUA, cu un public restrâns, reticent la imaginea unui personaj mediocru, în care, poate, se regăseau mulţi dintre spectatori. Chiar dacă nu este o capodoperă cinematografică, “Idiocracy” merită să fie văzut pentru felul subtil în care, cu mijloacele comediei, este transmis un mesaj despre pericolul idiocraţiei.
Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să medităm la lumea în care trăim, să acceptăm sau să respingem, dacă avem argumente, cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti, să acceptăm sau să respingem faptul că societatea contemporană, într-o parte semnificativă a ei, tinde să devină una a idiocraţiei şi a mediocraţiei. Până la urmă, chiar conştientizarea unor astfel de realităţi este un semn al curajului, al libertăţii spiritului, al recunoaşterii că inteligenţa umană este esenţa binelui.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Vin Feb 16, 2018 7:46 am

Pun aci capitolul XVI din Minunata lume noua a lui Aldous Huxley, intrucat cam intr-acolo ne indreptam, cu pasi vioi si repezi. vesel


Încăperea în care fură băgaţi cei trei era biroul Controlorului.
— Forditatea Sa va coborî într-o clipă, le spuse majordomul Gama şi-i lăsă singuri.
Helmholtz râse zgomotos:
— Parcă ar fi o petrecere cu surogat de cofeină mai degrabă decât un proces, zise el şi se lăsă comod în cel mai luxos dintre fotoliile pneumatice. Hai, nu mai fă mutra asta tristă, Bernard! adăugă el, observând faţa palidă şi deznădăjduită a prietenului său.
Dar Bernard nu se lăsă înveselit; fără să răspundă, fără măcar să se uite la Helmholtz, se duse şi se aşeză pe cel mai
incomod scaun din încăpere, ales anume cu speranţa vagă că ar putea într-un fel sau altul să domolească mânia puterilor supe- rioare.
Între timp, Sălbaticul umbla fără astâmpăr prin cameră,  cercetând cu o vagă curiozitate superficială cărţile de pe rafturi, rolele de bandă magnetică şi sulurile de hârtie pentru maşina de citit, aflate în firidele numerotate cu grijă. Pe masa de sub fereastră se afla un volum masiv legat în imitaţie de piele neagră şi purtând mai multe T-uri mari de aur ambosate. Luă cartea şi o deschise. Era VIAŢA ŞI OPERA MEA, de Marele Nostru Ford. Cartea fusese publicată la Detroit de Societatea pentru Răspândi- rea Cunoştinţelor Fordiene. întoarse alene paginile, citi câte o propoziţie de ici, câte un paragraf de colo şi tocmai trăsese concluzia că nu-l interesează cartea, când se deschise uşa şi intră cu pas degajat şi vioi Controlorul Mondial Rezident în Europa Occidentală.
Mustapha Mond dădu mâna cu fiecare, dar i se adresă doar Sălbaticului:
— Vasăzică nu-ţi prea place civilizaţia, domnule Sălbatic?
Sălbaticul se uită la el. Se pregătise să mintă, să spună vrute
şi nevrute sau să tacă posac; dar, încurajat de inteligenţa jovială pe care o răspândea chipul Controlorului, se hotărî să spună sincer adevărul:
— Nu.
Şi clătină din cap.
Bernard tresări şi pe faţă i se întipări groaza. Ce avea să   creadă Controlorul? A fi etichetat drept prieten al unui om care spunea că nu-i place civilizaţia - o spunea deschis, şi cui?
Tocmai Controlorului - era teribil.
— Bine, John, dar... începu el, însă o privire a lui Mustapha Mond îl reduse la o tăcere smerită.
— Bineînţeles, recunoscu în continuare Sălbaticul, există câteva lucruri foarte drăguţe. De exemplu, toată muzica aia care pluteşte prin aer...
— „îmi zumzăie-n urechi când leneşe-alăute, mii, când glasuri care, dacă m-aş trezi din somn prelung, m-ar adormi din nou."1 Faţa Sălbaticului se lumină dintr-o dată de plăcere.
— Aţi citit-o şi dumneavoastră? Credeam că aici, în Anglia, nu cunoaşte nimeni cartea asta.
— Mai nimeni. Sunt unul dintre puţinii cititori ai ei. Ştii, e interzisă. Dar, întrucât aici eu fac legile, îmi pot îngădui să le  mai şi încalc. Fără a fi pedepsit, domnule Marx, adăugă el, întor- cându-se către Bernard. Numai că dumneata n-o poţi face, mă tem.
Bernard se cufundă într-o deznădejde şi mai chinuitoare.
— Dar de ce e interzisă? întrebă Sălbaticul.
Emoţia întâlnirii cu un om care-l citise pe Shakespeare îl făcuse să uite într-o clipă de orice altceva.
Controlorul dădu din umeri.
— Pentru că e veche, ăsta e principalul motiv. Aici nu ne trebuie lucruri vechi.
— Chiar dacă sunt frumoase?
— Mai ales dacă sunt frumoase. Frumuseţea e atrăgătoare şi noi nu vrem ca oamenii să fie atraşi de lucruri vechi. Noi vrem să le placă cele noi.
— Bine, dar cele noi sunt atâte de tâmpite şi de urâte. Fil- mele alea în care nu vezi decât elicoptere agitându-se de colo până colo şi-i simţi pe oameni sărutându-se - zise el strâmbân- du-se. „Ţapi şi maimuţoi!"1
Doar în vorbele lui Othello putea găsi un mijloc adecvat de a-şi transmite dispreţul şi ura.
— Oricum, nişte animale drăguţe şi blânde, murmură Controlorul într-o doară.
— De ce nu-i lăsaţi să vadă mai degrabă Othello?
— Ţi-am mai spus, e o vechitură. Şi, pe urmă, nici nu l-ar putea înţelege.
Da, asta era adevărat. îşi aminti cum râsese Helmholtz Watson de Romeo şi Julieta. După o pauză spuse:
— Atunci, măcar un lucru nou care să semene cu Othello şi pe care oamenii l-ar putea înţelege.
— Asta vrem cu toţii să scriem, de mult, zise Helmholtz, rupând astfel tăcerea lui de până atunci.
— Dar nu-l veţi scrie niciodată, zise Controlorul. Pentru că dacă ar semăna într-adevăr cu Othello, nimeni nu l-ar înţelege, oricât de nou ar fi. Iar dacă ar fi cu adevărat nou, n-ar putea în nici un caz semăna cu Othello.
— De ce nu?
— Chiar aşa, de ce nu? reluă ca un ecou Helmholtz, înce- pând şi el să uite realităţile neplăcute ale situaţiei în care se aflau. (Palid de spaimă şi îngrijorare, numai Bernard şi le adu- cea aminte; dar ceilalţi nu-l băgau în seamă.) De ce nu?
— Pentru că lumea noastră nu mai e aceeaşi ca a lui Othello. Nu poţi face automobile populare fără oţel - şi nu poţi face tragedii fără instabilitate socială. Dar acum lumea e stabilă.
Oamenii sunt fericiţi; capătă ceea ce vor şi nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt înstăriţi; trăiesc în siguranţă; nu se îmbol- năvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioşi, nu le pasă de patimi şi de bătrâneţe; n-au mame şi taţi care să-i necăjească şi să-i sâcâie; n-au soţii ori copii ori iubiţi şi iubite care să le stârnească sentimente puternice; sunt condiţionaţi în aşa fel încât practic nu pot să se poarte decât aşa cum trebuie. Şi dacă ceva  nu e în regulă, au la dispoziţie soma. Soma, pe care dumneata, domnule Sălbatic, te apuci s-o arunci pe fereastră în numele libertăţii. Libertate! spuse râzând Controlorul. Ca şi cum te-ai putea aştepta de la aceşti Delta să ştie ce-i aia libertate! Iar acum ai vrea ca ei să înţeleagă şi tragedia lui Othello. Dragul meu băiat!
Sălbaticul tăcu o vreme.
— Şi totuşi, insistă el cu încăpăţânare, Othello e bună, e mai bună decât filmele alea senzoriale.
— Bineînţeles, conveni Controlorul. Dar acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru stabilitate. Trebuie să alegi   între fericire şi ceea ce pe vremuri oamenii numeau „artă supe-
rioară". Pe aceasta noi am sacrificat-o. Am înlocuit-o cu filmele senzoriale şi cu orga de parfumuri.
— Bine, dar acestea nu spun nimic.
— Se spun doar pe sine; semnifică o mulţime de senzaţii agreabile pentru public.
— Bine, dar sunt... sunt spuse de un nătâng1. Controlorul râse:
— Nu eşti prea politicos cu prietenul dumitale, domnul Watson. Unul dintre cei mai distinşi ingineri ai emoţiilor pe care-i avem...
— Ba are dreptate, zise încruntat Helmholtz, Pentru că e,
într-adevăr, o treabă nătângă. Să scrii când n-ai nimic de spus...
— Tocmai. Asta cere o enormă ingeniozitate. Fabrici auto- mobile populare dintr-o cantitate minimă de oţel - şi opere de artă din nimic altceva decât senzaţiile pure.
Sălbaticul clătină din cap:
— Mie toate astea mi se par oribile.
— Fireşte. Adevărata fericire pare întotdeauna destul de
palidă şi sordidă în comparaţie cu supra-compensaţiile chinurilor şi mizeriei sufleteşti. Şi, bineînţeles, stabilitatea nu e nici pe departe atât de spectaculoasă ca instabilitatea. Iar mulţumirea nu are nimic din strălucirea şi splendoarea unei lupte eficace împotriva nenorocirii, n-are nimic din pitorescul unei înfruntări cu ispita sau a unei prăbuşiri fatale adusă de patimă şi îndoială. Fericirea nu e niciodată măreaţă.
— Presupun că aveţi dreptate, încuviinţă după o pauză Săl- baticul. Dar trebuie neapărat să îmbrace forma atât de îngrozi- toare a acelor gemeni?
îşi trecu mâna peste ochi de parcă ar fi încercat să şteargă imaginea retrospectivă a acelor lungi şiruri de pitici identici de la mesele comune, turmele acelea de gemeni care stăteau la coadă la intrarea Gării Brentford a monoraiului, a acelor gân- gănii umane care viermuiau în jurul patului de moarte al Lindei, faţa repetată la infinit a atacatorilor lui. îşi privi mâna stângă bandajată şi fu scuturat de un fior.
— Oribil! exclamă el.
— Da, dar cât de util! Văd că nu-ţi plac grupurile noastre bokanovskificate; dar te asigur că ele constituie temelia pe care se construieşte tot restul. Ei sunt giroscopul care stabilizează racheta statului nostru în zborul ei neabătut.
Glasul profund al Controlorului vibra palpitant; gesturile lui cuprindeau întregul spaţiu interstelar şi impulsul irezistibil al maşinii. Retorica lui Mustapha Mond se ridica aproape la nivelul Glasului sintetic.
— Mă întrebam, spuse Sălbaticul, de ce i-aţi mai făcut - din moment ce din eprubetele alea puteţi scoate tot ce vreţi? Dacă tot munciţi la ele, de ce nu-i scoateţi pe toţi numai Alpha Dublu Plus?
Mustapha Mond râse:
— Pentru că nu dorim câtuşi de puţin să ni se taie beregata. Noi credem în fericire şi stabilitate. O societate de Alpha n-ar putea fi decât instabilă şi nefericită. închipuieşte-ţi o fabrică în care să lucreze numai Alpha - adică indivizi separaţi şi neîn- rudiţi, cu ereditate bună şi condiţionaţi pentru a fi capabili (în anumite limite) să aibă o, alegere liberă şi să-şi asume răspun- deri. Ia închipuieşte-ţi cum ar arăta, repetă el.
Sălbaticul încercă să şi-o închipuie, dar nu reuşi.
— E o absurditate. Un om Alpha-Decantat, Alpha-Con- diţionat, ar înnebuni dacă ar trebui să facă munca unor semicre- tini Epsilon - ar înnebuni său ar începe să spargă totul în jur.
Nişte Alpha pot fi socializaţi total, dar cu condiţia să-i pui să facă o treabă demnă de un Alpha. Numai de la un Epsilon te poţi aştepta să facă nişte sacrificii de Epsilon, pentru simplul     motiv că lui nu i se par a fi jertfe; ele constituie doar linia de minimă rezistenţă. Condiţionarea unui Epsilon i-a trasat nişte şine pe care trebuie să se deplaseze. Nu se poate opri; e predes- tinat. Chiar şi după decantare, el se află tot într-o eprubetă - o eprubetă invizibilă de fixaţii infantile şi embrionice. Bineînţeles că fiecare dintre noi (continuă dus pe gânduri Controlorul) trece prin viaţă într-o eprubetă sau un flacon. Dacă se întâmplă să fim Alpha, aceste recipiente în care ne aflăm sunt relativ enorme.
Am suferi cumplit dacă am fi închişi într-un spaţiu restrâns. Nu poţi turna surogat de şampanie pentru casta superioară în flacoane pentru castele inferioare. E un lucru evident din punct de vedere teoretic şi a fost şi dovedit în practică. Rezultatul experimentului din Cipru a fost întru totul convingător.
— Ce experiment? întrebă Sălbaticul. Mustapha Mond zâmbi:
— Mă rog, i-am putea spune o experienţă în domeniul reîmbutelierii, dacă vrei. A început în anul 473 de la Ford. Con- trolorii au curăţat insula Cipru de toţi locuitorii ei şi au recolo- nizat-o cu un grup special preparat de douăzeci şi două de mii de Alpha Li s-a furnizat întregul utilaj agricol şi industrial de care aveau nevoie şi au fost lăsaţi să se administreze singuri.
Rezultatul a confirmat toate previziunile teoretice: pământul n-a fost lucrat cum trebuia; în toate fabricile izbucneau greve; legile erau călcate în picioare, ordinele erau nesocotite; toţi oamenii repartizaţi temporar la o muncă inferioară se ţineau numai de intrigi pentru a obţine posturile înalte, iar toţi cei care deţineau aceste posturi unelteau, la rândul lor, pentru a şi le păstra cu ori- ce preţ. în mai puţin de şase ani a izbucnit un război civil a-n- tâia. După ce au fost ucişi nouăsprezece mii din cei douăzeci şi două de mii de Alpha, supravieţuitorii au semnat în unanimitate o petiţie către Controlorii Mondiali, rugându-i să reia guvernarea insulei. Ceea ce s-a şi întâmplat Şi uite aşa a sfârşit singura so- cietate de Alpha pe care a cunoscut-o vreodată omenirea Sălbaticul oftă din rărunchi.
— Populaţia optimă, reluă Mustapha Mond, are ca model aisbergul: opt părţi din nouă sunt sub apă, numai a noua parte e la suprafaţă.
— Şi sunt fericiţi acolo sub apă?
— Mai fericiţi decât deasupra ei. Mai fericiţi decât, de exemplu, prietenii dumitale de aici, adăugă el arătându-i cu degetul pe Helmholtz şi Bernard.
— In pofida muncii aceleia îngrozitoare?
— îngrozitoare? Lor nu li se pare aşa. Dimpotrivă, le place.   E uşoară, e simplă ca o joacă de copii. Nici un fel de încordare pentru mintea sau muşchii lor. Şapte ore şi jumătate de muncă neistovitoare şi apoi raţia de soma şi jocurile şi copulaţia fără
restricţii şi filmele senzoriale, ce altceva şi-ar mai putea dori? E adevărat, ar putea cere reducerea orelor de lucru. Şi, bineînţeles, le-am putea oferi un program redus. Din punct de vedere tehnic, ar fi cum nu se poate mai simplu să reducem orarul de lucru al tuturor castelor inferioare la trei sau patru ceasuri pe zi. Dar asta i-ar face oare mai fericiţi? Aş, de unde. S-a experimentat şi acest lucru, acum mai bine de un secol şi jumătate. În întreaga Irlandă s-a instaurat ziua de lucru de patru ore. Şi care au fost rezul- tatele ei? Nelinişte socială şi un spor considerabil al consumului de soma; asta a fost tot. Cele trei ore şi jumătate de loisir - timp liber - în plus erau departe de a constitui un izvor de fericire - până într-atât încât oamenii se simţeau constrânşi să-şi ia vacanţă de la ele. Biroul nostru de invenţii geme de planuri pentru economisirea eforturilor. Sunt mii de proiecte, adăugă   Mustapha Mond cu un gest generos. Şi de ce nu le punem în aplicare? Tocmai de dragul muncitorilor. Ar fi de-a dreptul o cruzime să-i lovim cu un loisir excesiv. La fel şi cu agricultura. Dacă am vrea, am putea fabrica sintetic toate alimentele, până la ultima bucăţică. Dar n-o facem. Preferăm să păstrăm pe ogoare o treime din populaţie. Şi asta pentru binele ei - căci ia mai mult timp producerea hranei din pământ decât din fabrică. Şi, pe urmă, trebuie să ne mai gândim şi la stabilitatea noastră. Noi nu      vrem să ne schimbăm. Fiecare schimbare reprezintă o amenin- ţare la adresa stabilităţii. Iată un motiv în plus pentru care apli- căm cu atâta zgârcenie noile invenţii. Orice descoperire în dome- niul ştiinţei pure este potenţial subversivă; până şi ştiinţa trebuie uneori să fie tratată ca un posibil inamic. Da, da, chiar şi ştiinţa. Ştiinţa? Sălbaticul se încruntă. Cunoştea cuvântul, dar n-ar fi putut spune exact ce înseamnă. Shakespeare şi cu bătrânii din pueiylo nu pomeniseră niciodată de ştiinţă, iar de la Linda nu prinsese decât nişte vagi aluzii: ştiinţa era o chestie cu care fă- ceai elicoptere, ceva care te făcea să râzi la Sărbătoarea Recol- tei, ceva care te împiedica să te zbârceşti şi să-ţi pierzi dinţii.
Sălbaticul făcu un efort disperat de a prinde înţelesul vorbelor Controlorului.
— Da, da, continuă Mustapha Mond, iată încă un element al rubricii „Costul stabilităţii". Nu numai arta este incompatibilă cu fericirea, ci şi ştiinţa. Ştiinţa e periculoasă; trebuie să avem  multă grijă, s-o ţinem în lanţ şi cu botniţă.
— Cum aşa? se minună Helmholtz. Bine, dar noi mereu spunem că ştiinţa e totul. E una din platitudinile repetate în ca- drul hipnopedagogiei.
— De trei ori pe săptămână între orele treisprezece şi şapte- sprezece, se amestecă Bernard.
— Şi toată propaganda pe care o facem ştiinţei la Colegiu...
— Da; dar cărei ştiinţe? întrebă sarcastic Mustapha Mond.
Voi n-aveţi nici un fel de pregătire ştiinţifică, aşa că nu puteţi ju- deca problema Eu, în schimb, am fost la vremea mea un fizician destul de bun. Chiar prea bun - în orice caz, destul de bun ca
să-mi dau seama că toată ştiinţa noastră e doar o carte de bucate, cu o teorie gastronomică ortodoxă, pe care nimeni n-are voie s-o pună la îndoială, şi o listă de reţete la care nu se poate adăuga nimic decât cu permisiunea specială a bucătarului-şef. Eu sunt acum bucătarul-şef. Dar pe vremuri am fost un tânăr ajutor de bucătar ros de curiozitate. Am început să gătesc puţin pe cont propriu. Am gătit pe o linie neortodoxă, în taină. De fapt, am fă- cut un pic de ştiinţă adevărată, adăugă el şi apoi tăcu.
— Şi ce s-a întâmplat? îl întrebă Helmholtz Watson. Controlorul oftă:
— Cam ceea ce o să vi se întâmple şi vouă, tinerilor. Era cât pe-aci să fiu trimis pe o insulă.
Cuvintele acestea avură un efect galvanic asupra lui Bernard, stâmindu-i o ieşire violentă şi lipsită de decenţă:
— Să mă trimiteţi pe o insulă? Tocmai pe mine?
Sări în sus, străbătu încăperea şi începu să gesticuleze în" faţa Controlorului.
— Pe mine nu mă puteţi trimite. N-am făcut nimic. Ceilalţi au fost de vină. Jur că ceilalţi au fost.
Şi întinse un deget acuzator către Helmholtz şi către Sălbatic.
— Vai, vă rog, nu mă trimiteţi în Islanda, promit solemn să fac tot ce trebuie. Vă rog mult să-mi acordaţi o şansă. Vă rog, acordaţi-mi o şansă.
Şi lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji.
— Vă rog să mă credeţi că e vina lor, suspină el. Şi nu în Islanda Ah, o rog pe Forditatea Voastră, o rog mult...
Şi, într-un paroxism de umilinţă abjectă, se aruncă în    genunchi la picioarele Controlorului. Mustapha Mond încercă să-l ridice; dar Bernard se încăpăţâna să se gudure ca un câine bătut; vorbele îi ieşeau din gură şuvoi, fără încetare. Până la urmă Controlorul se văzu silit să sune după al patrulea secretar, căruia îi porunci:
— Adu trei oameni şi du-l pe domnul Marx într-un dormi-   tor. Fă-i o vaporizare bună cu soma, pe urmă pune-l în pat şi la- să-l să se liniştească.
Al patrulea secretar ieşi şi se întoarse cu nişte valeţi gemeni,  în uniforme verzi. Bernard fu scos din încăpere, în pofida ţipe- telor şi suspinelor lui jalnice.
— Parcă ar fi vrut cineva să-i taie gâtul, aşa de tare se văi- căreşte, zise Controlorul când se închise uşa. Pe când, de fapt, dacă ar avea măcar un pic de minte în cap, ar înţelege că pedeapsa aceasta e în realitate o răsplată pentru el. E trimis pe o insulă, adică într-un loc unde va întâlni grupurile cele mai interesante de bărbaţi şi femei care pot fi găsiţi undeva pe lume. Toţi oamenii care, dintr-un motiv sau altul, au devenit prea indi- vidualişti, prea plini de sine pentru a se mai putea încadra în  viaţa unei comunităţi. Toţi oamenii care nu sunt mulţumiţi de ortodoxie, care au idei proprii, independente. Cu alte cuvinte, toţi cei care sunt cineva. Aproape că te invidiez, domnule Watson.
Helmholtz pufni în râs:
— Atunci, de ce nu sunteţi şi dumneavoastră pe o insulă?
— Pentru că, în cele din urmă, am preferat locul ăsta. Mi s-a dat să aleg: ori să fiu trimis pe o insulă unde aş putea să-mi continuu cercetările în domeniul meu, al ştiinţei pure, ori să fiu angajat la Consiliul Controlorilor, cu perspectiva de a urca trep- tat până la un post de Controlor. Am ales această variantă şi am lăsat baltă ştiinţa
După o scurtă pauză adăugă:
— Uneori tânjesc după ştiinţă. Fericirea e un stăpân aspru - mai ales fericirea altora. Un stăpân mult mai aspru - dacă nu eşti condiţionat în aşa fel încât s-o accepţi fără să pui nici un fel de întrebări - decât e adevărul.
Oftă, tăcu din nou, apoi reluă pe un ton mai vioi:
— Mă rog, datoria e datorie. Nu poţi să ţii seama numai de preferinţe. Mă interesează adevărul, îmi place ştiinţa. Dar adevărul e o ameninţare, iar ştiinţa e un pericol public. E la fel de periculoasă pe cât a fost de benefică înainte. Ne-a oferit echilibrul cel mai stabil din întreaga istorie a omenirii. Prin comparaţie, chiar şi cel al Chinei părea îngrozitor de nesigur; nici măcar matriarhatul primitiv n-a fost mai stabil decât epoca noastră. Şi toate astea, repet, mulţumită ştiinţei. Dar nu-i putem îngădui ştiinţei să ducă de râpă toată treaba bună pe care am făcut-o. Tocmai de aceea îi limităm cu atâta grijă aria cerce- tărilor - şi de aceea era cât pe-aci să fiu trimis pe o insulă. Noi nu-i putem permite ştiinţei să se ocupe de altceva decât de pro- blemele cele mai imediate ale momentului. Toate celelalte studii ştiinţifice sunt descurajate cu multă grijă şi sârguinţă. E foarte curios - continuă el după o scurtă pauză - să citeşti ce scriau oamenii din vremea Marelui Ford despre progresul ştiinţei. După cât se pare, ei îşi închipuiau că aceasta ar putea fi lăsată să meargă înainte la nesfârşit, indiferent de toate celelalte lucruri.
Cunoaşterea era binele cel mai înalt, adevărul constituia valoa- rea supremă; tot restul era secundar şi subordonat lor. Dar, într-a- devăr, încă de pe atunci ideile începeau să se schimbe. însuşi Marele Ford a făcut foarte mult pentru a deplasa accentul de la adevăr şi frumuseţe către confort şi fericire. Schimbarea era cerută de producţia de masă. Fericirea universală face să se învârtească mereu roţile; adevărul şi frumuseţea n-o pot face. Şi, bineînţeles, ori de câte ori masele puneau mâna pe puterea politică, ceea ce conta era fericirea, mai degrabă decât adevărul  şi frumuseţea. Şi totuşi, în pofida tuturor lucrurilor, se permiteau încă fără nici o restricţie cercetările ştiinţifice. Oamenii mai vorbeau de adevăr şi frumuseţe, ca şi cum ar fi fost bunurile cele mai de preţ. Asta până la Războiul de nouă ani. Acest război i-a făcut însă cu adevărat să-şi schimbe mentalitatea. Ce rost mai   are adevărul sau frumuseţea sau cunoaşterea, când de jur-împre- jurul tău explodează bombe bacteriologice? Atunci a început să fie întâia oară controlată ştiinţa - după Războiul de nouă ani.
Atunci s-au arătat oamenii dispuşi să li se controleze până şi poftele. Totul pentru o viaţă liniştită. Şi de atunci încoace nu facem decât să controlăm. Bineînţeles că adevărul a avut de suferit Dar fericirea a avut numai de câştigat. Nu poţi căpăta totul pe gratis. Fericirea are şi ea un preţ, care trebuie plătit. Dumneata, domnule Watson, plăteşti pentru ea - plăteşti pentru că întâmplător te interesează prea mult frumuseţea Pe mine m-a interesat prea mult adevărul; şi am plătit şi eu.
— Dar dumneavoastră n-aţi fost trimis pe o insulă, spuse Sălbaticul, care nu mai vorbise de mult.
Controlorul zâmbi:
— Tocmai aşa am plătit Alegându-mi să slujesc fericirea. A altora - nu a mea. După o pauză adăugă: norocul face să fie foarte multe insule pe lume. Nu ştiu ce ne-am face fără ele. Probabil v-am băga pe toţi în camera de exterminare. Apropo, domnule Watson, ai prefera clima tropicală? De exemplu, insu- lele Marchize? Ori arhipelagul Samoa? Sau, dimpotrivă, o climă mai înviorătoare?
Helmholtz se ridică de pe scaunul pneumatic:
— Aş prefera o climă foarte rea. Cred că într-o asemenea climă omul ar putea scrie mai bine. De exemplu, dacă ar bate vânturi puternice şi uragane...
Controlorul încuviinţă din cap:
— Îmi place dârzenia dumitale, domnule Watson. O apreciez chiar foarte mult. Tot atât de mult pe cât o dezaprob în calitatea mea oficială. Zâmbi: Ce-ai zice de insulele Falkland?
— Da, cred că mi-ar conveni, spuse Helmholtz. Dar acum, dacă nu vă supăraţi, m-aş duce să văd ce face bietul Bernard.





[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mier Feb 28, 2018 10:07 am

De parca nu "civilizatia crestina" a inventat Anticristu', decretand si ca toti oamenii se nasc pacatosi, cu o nevoie acuta de casta preoteasca pentru a discuta cu Al de Sus. Sa moara deci pe limba ei aceasta superba civilizatie, datatoare de inchizitie si barbosi nesatui in preafericirile lor.  laugh

Peste tot în lume se poartă o luptă dură împotriva democrației.
Nu doar în România vezi un efort consolidat de a submina ideea de democrație, de a desconsidera Parlamentul, de a prezenta în cele mai negre culori clasa politică.
Nu doar în România sub pretextul luptei anticorupție se urmărește delegitimarea clasei politice.

Formula magică care este opusă democrației este așa numitul ”stat de drept”. Simplificând, magia ”statului de drept” se reduce la două idei:
- politicienii sunt prea corupți (democrația însăși este o formă de corupție- căci presupune dialog și negociere) ca să facă legi corecte;
- instanța, tehnocratul și ong-ul sunt de preferat politicului. Subminarea democrației se face invocând justiția, eficiența tenocrată și elogiindu-se activismul oengist.

De altfel ”statul de drept” nu e un concept inocent. Dacă conceptul de democrație spune simplu că voința unei societăți trebuie cosiderată ca fiind cea exprimată, periodic, prin vot majoritar, conceptul de ”stat de drept” pleacă de la premisa validității universale și fundamentale a unui pachet de valori.
Statul de drept este purtătorul virusurilor ideologice.\

De altfel nu este o întâmplare că ideologiile sunt impuse prin mecanismele statului de drept și nu prin cele democratice. În SUA ar fi fost imposibilă ”căsătoria” homosexuală sau legalizarea avortului prin vot democratic. Însă deciziile arbitrare a unei Curți Supreme a cărei autoritate nu se fundamentează decât prin încrederea impusă din oficiu, au făcut posibile aceste lucruri.
Așa cum Curtea Constituțională a României a făcut posibil, arbitrar, ca un președinte demis să rămână în funcție în 2012 și exemplele pot continua.

Însă Statul de drept nu poate funcționa decât în pachetul de care vorbeam mai sus. Cetățeanul și produsul votului său, politicianul, trebuie să se supună justiției, tehnocratului și oengistului. Mai mult chiar, este îndemnat/convins/ obligat să nu pună deloc în discuție punctele de vedere ale acestei triade a statului de drept.

De câte ori am auzit formula ”nu comentez decizia tribunalului” rosttă cu pioșenie de politicieni și lideri de opinie? De ce să nu o contești dacă o crezi nedreaptă? De când opinia unui om care ocupă meseria de judecător devine infailibilă?

De câte ori am auzit vehiculându-se mitul tehnocratului?

În sfârșit, de câte ori am auzit invocându-se ”consultările cu societatea civilă” ca argument de autoritate democratică? Chiar președintele României, la nici două luni după ce România se exprimase prin vot, considera mai legitime niște manifestații a câteva zeci de mii de oameni, decât voința exprimată prin vot de milioane de oameni?

Toată această triadă funcționează în regim de castă: există o castă a magistraților, cărora li se asigură o protecție și o infailibilitate prin lege. Procurorii. în detrimentul interesului cetățeanului, sunt incluși în această castă și beneficiază de privilegii și imunități de care nu beneficiază apărătorii.

Există o lume a ong-urilor, în care acestea se validează între ele, sunt finanțate nestransparent (iar transparentizarea finanțărilor este considerată chiar un atentat ”comunist” la buna lor funcționare) iar partizanatele lor ideologice sunt considerate firești.

Există și universul tehnocraților, desigur, validați în studiourile mass-media. La noi se mai confundă cu ”deontologii”.

FInalitatea? O nouă dictatură ideologică... Căci nu e o coincidență deloc că, în România, de exemplu, cei care sunt în fruntea luptei pentru ”statul de drept” sunt și oameni îmbolnăviți deja de viruși ideologici.
Nu e o coincidență că, de exemplu, Monica Macovei sau Cristi Dănileț nu sunt doar luptători anticorupție ci și luptători împotriva civilizației creștine....



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  baso la data de Mier Feb 28, 2018 12:50 pm

Eu sunt convinsa ca ideologia promovata de ONG-urile sorosite, cu sprijinul subteran al unei parti din serviciile statului de drept(i), se bazeaza pe ideea falsa ca procurorii trebuie situati cel putin la acelasi nivel cu judecatorii, eventual (daca este posibil prin fortarea sintagmei de putere judecatoreasca) chiar mult deasupra. Este vorba pur si simplu despre o capusare, cu maxim tupeu,  a notiunii de putere judecatoreasca ca a 3-a putere in orice stat democratic. Din momentul in care reusesc acest experiment( se pare ca s-a ajuns la un nivel maxim in Romania) il vor folosi ca exemplu de urmat peste tot in lume. Sa moara francezii si americanii de ciuda , cu democratia lor cu tot.
Ca Soros, in loc sa plateasca avocati care sa-l apere , cumpara procurori care sa nu-l acuze pt. a ajunge in fata JUDECATORILOR laugh

baso
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 16005
Data de inscriere : 04/10/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mier Feb 28, 2018 1:47 pm

baso a scris:Eu sunt convinsa ca ideologia promovata de ONG-urile sorosite, cu sprijinul subteran al unei parti din serviciile statului de drept(i), se bazeaza pe ideea falsa ca procurorii trebuie situati cel putin la acelasi nivel cu judecatorii, eventual (daca este posibil prin fortarea sintagmei de putere judecatoreasca) chiar mult deasupra. Este vorba pur si simplu despre o capusare, cu maxim tupeu,  a notiunii de putere judecatoreasca ca a 3-a putere in orice stat democratic. Din momentul in care reusesc acest experiment( se pare ca s-a ajuns la un nivel maxim in Romania) il vor folosi ca exemplu de urmat peste tot in lume. Sa moara francezii si americanii de ciuda , cu democratia lor cu tot.
Ca Soros, in loc sa plateasca avocati care sa-l apere , cumpara procurori care sa nu-l acuze pt. a ajunge in fata JUDECATORILOR laugh
Incep sa am o tot mai acuta senzatie ca esafodajul corectitudinii juridice se ridica bazandu-se doar pe latura acuzatoare a dumnezeului creat de iudeo-crestini, la a carui Dreapta Judecata se ajunge numa' dupa moarte. Adica, avand in vedere ca toti oamenii sunt pacatosi din nastere, in viata asta le raman numai (auto)invinovatirea permanenta si pedepsele (canoanele) primite de la duhovnici, urmand, n-asa?, sa nadajduiasca intr-un "raspuns bun la infricosatoarea Judecata" pe lumea ailalta.  Translatarea acestui concept iezuit psihopat in socialul cotidian duce la transfoarmarea pacatosului in inculpat/vinovat si a procurorului in preot (inchizitor) al dreptatii, judecatorul devenind automat doar o anexa decorativa a unui act de justitie ce va fi desavarsit la un termen ulterior (CEDO, in cel mai fericit caz, unde inculpatii din nastere isi pot proba nevinovatia). Stiu ca am mai sesizat aceasta noua parareligie, insa acum mi se pare mult mai vizibila. Cool

avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mier Feb 28, 2018 4:23 pm

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mar Mar 06, 2018 12:15 pm

Via Dracu Gol. Laughing

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Dum Mar 11, 2018 5:53 pm

Ce se intimpla in organismul tau cind maninci simburi si coji, dar mai ales cine ti le baga pe git si de ce

Cind am dat pentru prima data peste articolul despre mincatul semintelor de pepene, in urma cu vreo trei ani, mi-am zis ca e vreun disperat de editor in spatele textului, ca bietul de el nu a avut ce baga in ziar si a gasit o “umplutura”. Se mai intimpla. Ziaristii din redactie nu au intotdeauna daruirea si entuziasmul necesar sa vina cu suficiente articole. Dar, acelasi articol, cu aceeasi poza, aparea si intr-un al doilea ziar, si intr-un al treilea, si de fapt in majoritatea! Singura explicatie care-mi venea, era legat de fluxurile agentiilor Mediafax sau Agerpres, AM Press, Rador, care din cine stie ce cauza au difuzat articolul. Pe urma, l-am gasit si in limba maghiara. Iata, mi-am zis, o fi vreo publicatie de prin Covasna sau Harghita. Nici vorba! Era un articol de pe un site unguresc, cu extensia “.hu”. Asa ca, m-am intors la agentii, sa verific de la care venise. De la nici una. Si nici de la cele de afara.

Am luat titlul si l-am tradus in citeva limbi europene si exact articolul care aparuse la noi, cu exact aceeasi poza, aparuse peste tot.

Deci, fie intr-o zi frumoasa, toti, dar absolut toti redactorii sefi, redactorii sef-adjuncti, editorii, publisherii – ziceti-le cum vreti – s-au gindit sa puna pe cineva din redactie sa scrie un articol despre cit de bine e sa maninci simburi de pepene si in mod miraculos articolul a iesit la fel, ba inca taind si un pepene pentru foto, si poza a iesit identica, fie vorbim despre ceva extrem de grav. Mai ales ca informatia nu parea sa vina de la nici un ziarist, de la nici o publicatie, de la nici o agentie de presa.

Ca sa intelegeti despre ce vorbim, inlocuiti pepenele cu Trump, cu Putin, cu cine vreti, iar “ce bine e” cu “ce nasol ca acest individ exista“! Nu cumva sa il votati pentru ca e rasist. E fascist! Sau adaugati ce mesaj vreti. Bunaoara, ca “suspendarea lui Basescu e ceva ilegal, s-a intimplat pentru ca Parlamentul vrea sa dea o lovitura de stat“.

Doar in Statele Unite exista 1.500 de ziare, 1.100 de reviste, 9.000 de statii de radio, 1.500 de televiziuni si vreo 2.400 de siteuri de stiri detinute de 6 corporatii, insemnind 90% din informatia care ajunge zilnic la populatie. La 277 de milioane de ascultatori, privitori, cititori. In Romania totul are o geometreie variabila, vreo 50-60 de publicatii asa-zs “centrale”, iar in zona de presa locala si regionala, fiecare judet are o medie de 10-20 de publicatii. In schimb, nu avem date valide privind populatia tarii, ca atare, nu putem raporta corect numarul publicatiilor la numarul cititorilor.
Donald Trump

Ati mai vazut poza asta? Din, probabil, milioanele de poze cite exista, cred ca aceasta este de departe cea mai circulata fotografie cu Donald Trump de-a lungul si de-a latul planetei, inclusiv pe la noi, pina cind presedintele american a iesit cu Iohannis in conferinta de presa, iar Cristian Pantazi de la HotNews.ro a pus acele intrebari de neuitat pentru omenire, legate de coruptia din Romania. Abia apoi presa de la noi, subit, a inceput sa gaseasca si alte imagini cu Trump.
Saul Alinsky

In 1909 se nastea la Chicago Saul Alinsky. A murit in 1972. A fost, cum se spune, un “community organizer”. Desi marxist si comunist, nu s-a inscris niciodata in vreun partid, sustinind ca tine prea mult la propria libertate. A ramas cunoscut pentru ultima sa carte “Rules for radicals“, despre care se afirma ca ar fi extrem de subversiva, dar citind-o, ajungi la concluzia ca afara de niste idei – ce-ar putea parea banale – despre cum sa ataci adversarul si cum sa iei puterea, de tipul “Tine-i sub presiune. Nu ceda niciodata“, nici nu e cine stie ce. Ba unii ar zice ca sint doar niste nuantari ale celor enuntate de Aristotel (De Sophisticis Elenchis). Dupa cum remarca Dinesh D’Souza, ceea ce este formidabil in cazul lui Alinsky, este ca gasesti mai multa esenta in interviul dat revistei Playboy in 1972. Printre altele, Alinsky declara acolo ca si-ar dori sa mearga in iad, tocmai acolo fiind oameni de felul lui, si a adaugat ca odata ajuns acolo, s-ar apuca de indata sa organizezae iadul.

Tot marxist si tot in Chicago se intimpla sa fi fost in acea perioada si Barack Obama! “Marele Licurici”, dupa cum il numea Basescu. Cu certitudine ca Obama nu avea cum sa rateze intrunirile sau evenimentele de prin campusurile universitare, reuniunile ce se organizau in cercurile stingiste din Chicago, puternic imbibate de teoriile lui Alinsky. Mai mult, Obama si-a si inceput cariera in maniera lui Alinsky, ca si “community organizer”. O serie de scriitori si istorici, e adevarat ca de dreapta, aveau sa atraga atentia asupra numeroaselor influente pe care subversivul Alinsky le-a avut asupra lui Obama, care a si scris un eseu despre Alinsky: “Problems and promise in the inner city” (1988).

Si mai simple sint treburile cu Hillary Clinton! In 1969, la Wellesley College, Hillary incepe sa isi scrie teza despre Alinsky, dar beneficiind chiar de suportul acestuia! Teza, de 92 de pagini “There is Only the Fight: An Analysis of the Alinsky Model“, evidentiaza viziunile marxiste sau socialiste pe care le avea in tinerete Hillary, lipsa apetentei pentru orice ideologie si o dorinta brutala de a-si ataca oponentii, exact in stilul lui Alinsky.

Care este legatura intre toate astea, va veti intreba. Legatura este ceea ce se cheama “Noua Ordine Mondiala”, parte din “viziunile” despre acestea fiind publicate de WikiLeaks, celebrele discursuri platite pe care le-a sustinut Hillary Clinton pentru Goldman Sachs Group, Inc., una dintre cele mai mari companii de holding bancar din lume. In discursurile rostite de Hillary Clinton, numele lui Soros se iveste de peste 60 de ori!

Legaturile? Iata prima legatura: Goldman Sachs – 1.062.166 dolari. Dar cine sint cei care au mai sponsorizat-o pe Hillary in campanie? George Soros, cu 10.556.793 de dolari (oficial), la care se mai adauga fundatiile lui Soros, care au donat, la rindul lor, sume consistente, Dustin Moskovitz (co-fondator Facebook) si Cari Tuna: cu 35.000.000 de dolari, apoi Google – peste 1 milion de dolari, apoi Arabia Saudita – 42.4 millioane de dolari… Ca sa avem o idee.

Dar, de o mai mare importanta chiar decit banii grupului Bilderberg, sau altor cercuri interesate din lumea araba, ramine ideologia. Propriu-zis, Hillary ar fi trebuit sa respecte politicile globaliste si sa duca la bun sfirsit ce a inceput Obama. Una din marile “victorii” ale lui Obama a fost ca a transformat oficial Statele Unite intr-o natiune care sa nu mai fie majoritar crestina. Un al doilea aspect viza datoriile externe. In doua mandate, Obama a reusit sa dubleze datoriile externe ale SUA, indatorindu-se cit toti ceilalti presedinti de dinaintea lui! Practic, a crescut datoriile SUA de la 10.626 trillioane de dolari la 19.947 trillioane de dolari. Mai punem tot aici haosul din zona financiara, produsele bancare derivate, acordarea creditelor neperformante etc. In ceea ce priveste invatamintul, s-a straduit sa introduca “common core“, adica sa stearga autonomia si sa impuna un nucleu comun, infiltrind puternic invatatmintul de toate gradele cu cadre care sa popularizeze ideile globaliste si corectitudinea politica si sa evite orice dezbateri, considerate a fi ofensatoare. In sanatate, a introdus Obamacare, costurile asigurarilor medicale, si sitemul prin care se oferea, obligind majoritatea americanilor sa isi faca rost de un al doilea, daca nu si de un al treilea job. In ceea ce priveste asigurarile, companiile de profil au inceput sa renunte la Obamacare pe capete, in final raminind ideea ca ar trebui infiintata o singura companie federala (deci, de stat) care sa gestioneze sanatatea. In plus, Planned Parenthood a inceput o campanie de promovare a avorturilor, pina in a noua luna de sarcina! Gratie finantarilor lui Soros si activitatilor unor organizatii de tip Black Lives Matter, care din pornirea declarata de a apara populatia de culoare de “violenta” politistilor, au ajuns propriu-zis ucigasi de politisti, chiar daca inca nedovedit in instanta, iar de aici, propaganda a sustinut la unison ca a sosit vremea sa se renunte la politie si sa fie aduse in tara trupele Natiunilor Unite (Castile albastre) pentru a asigura ordinea. In paralel, asa-zisa “lupta impotriva terorismului” a dus la legi de tip “Big Brother” prin care populatia este in permanenta controlata, aici adaugam insa si controlul ilegal exercitat de companiile de “tech” gen Google, Facebook etc. Imigratia ilegala a atins cote fara precedent, ceea ce a dus la constituirea de orase sau chiar state “sanctuar” unde “nedocumentatii”, de regula islamisti, sa fie adapostiti, ingrijiti medical si trecuti pe ajutor social (welfare). Nu in ultimul rind, s-a dezlantuit o apriga hartuire a NRA (National Rifle Association) care militeaza in favoarea celui de-al doilea amendament al Constitutiei, privind dreptul de a poseda arme.

Ce spuneam ca era Saul Alinsky? Un marxist si un comunist? Sa vedem cum propune el sa se ajunga la infiintarea unui stat socialist!

Pentru cei care nu inteleg: controleaza sanatatea si vei controla populatia; sporeste gradul de saracie, saracii sint mai usor de controlat si nu riposteaza daca le oferi mijloace de subzistenta; creste datoriile pina la un nivel nesustenabil, astfel vei putea creste taxele si genera si mai multa saracie; inlatura abilitatea oamenilor de a se apara de guvern, astfel incit sa poti realiza un stat politienesc; controleaza fiecare aspect al vietii oamenilor – mincarea, casa, veniturile; controleaza ce citesc si ce asculta oamenii, ce invata copii la scoala, ai in vedere un “trunchi comun”; distruge credinta in Dumnezeu in zonele controlate de guvern si scoli; divide populatia in bogati si saraci, caci asta va genera nemultumire si ii vei putea taxa mai usor pe cei bogati cu ajutorul saracilor”.

Absolut toate aspectele au fost bifate de Obama.

Hillary Clinton nu e doar reprezentativa pentru establishmentul american! Ea impartaseste viziunile lui Soros despre “un guvern international”, state fara granite, imigratie musulmana, dar are in plus si voracitatea celuilalt mentor: Henry Kissinger. In cuvintele lui Soros: “Suvernaitatea statelor trebuie sa se subordoneze legilor si institutiilor internationale. Avem nevoie de un sistem global de luare a deciziilor politice, intr-un cuvint de o societate globala care sa sustina economia globala“. Si mai precis, si asta deja s-a si ceut: corporatiile sa nu fie in nici un fel raspunzatoare in fata legislatiilor nationale, sa fie entitati suprastatale.

Teoriile lui Soros, ale “societatii deschise” merg spre ideea unui “Guvern mondial”, opus statelor nationale si economiei asa-zis “protectioniste”. Pentru realizarea acestui deziderat, atit Soros, cit si sustinatorii cuplului Obama-Clinton ramin perfect deschisi ideii de a manipula natiunile in vederea obtinerii scopului dorit.

De altminteri, setul de 12 reguli descrise de Saul Alinsky in Rules for Radicals, se regasesc plenar in foaia de parcurs a luptei politice a democratilor americani si, o regasim si la noi, extrem de vizibila in lupta politica a PDL si, mai nou, la USR. Sa va dau niste exemple! A 5-a regula descrisa de Alinsky este ridiculizarea adversarului. Cu ceva timp in urma, cind se facea tapaj pe tema lucrarii plagiate de Ponta, partidul lui Boc dorea sa mai vina cu niste exemple. In virtutea celei de a 8-a reguli, de a tine adversarul sub presiune continua. L-au identificat, izolat, si acum urma sa si peronalizeze atacul (Regula 12) pe Ioan Mang (PSD) de la Oradea. Profesor universitar. Indata dupa numirea in functia de ministru al Educatiei, basistii l-au acuzat ca ar fi plagiat niste articole stiintifice. Emil Boc, in conferinta de presa a venit cu acest exemplu, zicind “cum a plagiat Ioan Manglă“. A mangli, potrivit DEX, inseamna a cersi, a fura, a sustrage. Iata cum s-a ajuns la a 5-a regula a lui Alinsky, cea privind ridiculizarea adversarului. Sigur, nici acuza in sine nu s-a mai dovedit, dimpotriva, Ioan Mang a fost exonerat de acuzele ce i se aduceau, si nici grobianismul lui Boc nu se justifica, insa pentru cei cu minte mai putina, Mang a devenit sinonim cu “manglitul”. Si nimeni nu s-a mai chinuit sa duca vreo campanie de “albire” a numelui profesorului universitar oradean. Regula a 4-a a lui Alinsky este cea utilizata in cazul asa-zisilor “refugiati”: “obliga adversarul sa se tina de propriul set de reguli“, pe care, desigur, tu, in calitate de atacator, il incalci cu dezinvoltura (potrivit regulii nr.3). Concret, se incalca regilile circulatiei cetatenilor peste frontierele nationale, dar ii obligi pe cei din tarile in care ai dus cu sprijinul unor ONG-uri generos finantate milioane de migranti, sa utilizeze regulile democratice in vigoare privind protectia sociala, ca si cum n-ar fi vorba despre o invazie, ci despre un grup neinsemnat de cetateni marginalizati.

Henry Kissinger e si mai “dragut”: “Da, multi vor pieri cind se va infiinta Noua Ordine Mondiala, dar va fi o lume mult mai buna pentru cei care vor supravietui“.

De fapt, ce vor oamenii astia? Acesti atei, putred de bogati, cu morala chestionabila si cu o lipsa a constiintei ce nu se regaseste decit la sociopati? In primul rind sa delegitimeze guvernele, indiferent de costuri, de eventualele pierderi de vieti omenesti, sa darime statele nationale, sa le aserveasca Natiunilor Unite, Bancii Mondiale si Fondului Monetar International. Cit de extinsa este influenta lor, se vede din documentele publicate, de exemplu in 2014, cind se rulau peste 90 de proiecte finantate in Europa. Notati: menite sa influenteze alegerile. La fel, zeci de ziare, radiouri, televiziuni si siteuri sint finantate tot de Soros. Si nu numai.

Chiar prima regula a lui Alinsky sustine ca puterea o reprezinta nu doar ceea ce ai, ci si ceea ce adversarul tau crede ca ai. Astfel, a controla si manipula opinia publica prin intermediul presei si siteurilor de socializare vizeaza fix a inocula cetatenilor ca jocurile sint facute, ca deciziile au fost luate, ca viitorul inseamna “progresism” (ocultindu-se termenul de marxism sau de neomarxism), ca progresism inseamna progres, iar nationalism sau autohtonism sau conservatorism inseamna stagnare, “ev mediu”, o chestie ridicola. Opinia cetateanului a fost abolita. Imi vine in minte, din nou, Obama, vorbind in sustinerea lui Hillary Clinton, ridiculizindu-l pe Trump care spunea ca va genera noi locuri de munca. Ridea, Obama, si intreba retoric, cum ar putea sa faca Trump asa ceva, caci daca ar fi fost posibil, ei ar fi generat deja aceste locuri de munca noi. Ridea si audienta. In lunile ce au urmat, Trump a generat 1,4 milioane de noi locuri de munca.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mier Mar 14, 2018 8:00 am


O dimineață cu Big Brother



De mult m-am lăsat de obiceiul privitului la televizor. În casa noastră nu avem televizor, astfel încât pot să mă desfătez cu toate lucrurile bune care-mi umplu timpul pe care altfel l-aș fi irosit cu privitul. Conversații; iau cina în liniște la masă cu soția și copiii; conversații; citesc cărți cu fiica mea; citesc cărți în solitudinea și confortul fotoliului preferat; conversații; privesc de pe terasă la găinile și rațele care ciugulesc în curte; sorb pe îndelete un pahar spre seară, când lumina pălește anunțând sfârșitul încă unei zile date de Dumnezeu; conversații.

Nu, nu mă mai uit la televizor, cu toate că uneori îl mai văd la sala de gimnastică sau în camere de hotel sau în aeroporturi în timpul escalelor între zboruri. Și articolul acesta îl scriu de fapt în timpul unei lungi escale la aeroportul Dallas-Fort Worth, timp în care nu prea am de ales decât să văd cu de-a sila ce se dă la TV. Sunt ecrane peste tot, omniprezente, se pare; sunt greu de evitat, dau buzna în mintea noastră, își iau singure dreptul la atenție, fie că vrem, fie că nu; sunt niște violatori tehnologici care ne abuzează. Un pic mai devreme, pe când mă pregăteam să iau prânzul într-un restaurant, mi-a fost aproape imposibil să-mi iau ochii de la un ecran care tot arăta un grup de oameni fericiți ce se ajutau între ei, cu subtitrarea care spunea că suntem cu toții „cetățeni ai lumii”, o expresie care a ajuns o mantra printre cei care văd în globalizare o forță negreșit benefică. După ce mi-am plătit consumația, am ieșit să mă plimb de la un terminal la altul, în parte pentru a-mi ajuta digestia și în parte pentru a scăpa de înnebunitorul ecran cu aceleași imagini care se repetau mereu și mereu și care-mi stricase liniștea și intimitatea mesei.

Trecând pe rând de la un terminal de plecări la altul, vedeam mereu pe ecrane „ultima știre” pe CNN despre dezastrul iminent care va lovi Marea Britanie dacă guvernul englez va continua cu Brexitul. Nu mă uitam la TV și nu putem auzi ce spunea „expertul” dar nu am putut să nu văd mesajul de pe burtieră care continua să răspândească propaganda CNN: „Brexitul va cauza un dezastru în orice privință.” Am trecut de ecranul TV dar la următorul terminal era un altul care propovăduia același refren propagandistic. E sfârșitul lumii dacă Marea Britanie va duce Brexitul până la capăt. Sfârșitul lumii. Și ăsta nu e doar un pericol oarecare, sau o posibilitate, e o certitudine dogmatică indiferent din ce unghi privești problema: Dezastru… în orice privință.

Cu toate că nu puteam auzi clar ce spunea „experta”, pot să spun totuși că știu bine ce spunea. Era desigur aceeași manea, același refren ridicol. Ideea de suveranitate națională e demodată și nesustenabilă; o economie sănătoasă presupune renunțarea la suveranitate în fața unei entități de monolit mega-politice cum este Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă o treaptă inevitabilă și inexorabilă în urcușul spre o ordine mondială globalistă unde vom fi cu toții fericiți „cetățeni ai lumii.”

Ți-ai putea pune întrebarea, ce fel de libertăți politice ar avea acest „cetățean al lumii” atunci când toate deciziile majore care-i afectează viața sunt luate de o autoritate globalistă. Cine va auzi sau asculta vocea unui individ, a omului mărunt, atunci când vocea lui e doar una din multe miliarde? Cine se va apleca să-i înțeleagă mărunta lui viață, în mărunta lui localitate și regiune, atunci când toată puterea a fost dată în mâinile unui guvern global care a fost instaurat de cele mai puternice entități ale lumii: corporațiile globale și instituțiile financiare internaționale?

Acest ultim scenariu a fost motivul maxim de îngrijorare al britanicilor atunci când au votat pentru Brexit. Cu toate că au fost avertizați în timpul campaniei că îi va aștepta un dezastru economic, s-au arătat dispuși să-și asume riscul pentru a-și recâștiga libertatea din ghearele unui monolit politic endemic corupt, care a tratat problemele lor cu același neîntrerupt dispreț. Dezastrul economic preconizat nu s-a întâmplat, însă în continuare li se spune că acesta îi pândește inevitabil de după colț dacă nu se căiesc și nu se dau din nou pe mâna de fier a Uniunii Europene, embrionul globalismului. Lucrul de care avem nevoie, ne spun „experții”, este un alt referendum, astfel încât britanicii să aibă ocazia de a cerși iertare pentru păcatul lor de a vrea independența. Lucrul de care avem nevoie este întoarcerea lor în staulul închis cu lanțuri, cu coada lor colectivă între picioare. Dacă vor face asta, totul va fi din nou bine; dacă refuză să capituleze, îi pândește spectrul dezastrului.

Este desigur posibil ca „experții” aceștia să joace rolul lui Petrică din povestea cu lupul. Ei răspândesc o alarmă mincinoasă, spun minciuni gogonate și se mai ajută și de statistici manipulate. Este foarte probabil ca Brexitul să nu fie urmat de un dezastru economic. Dar chiar și dacă se va dovedi că „experții” au avut dreptate, a meritat totuși riscul, pentru că unele lucruri sunt mai importante decât valoarea lirei sterline sau a dolarului din buzunarele noastre. Unele lucruri merită sacrificiul confortului material. Nici suveranitatea politică și nici sufletul nu ar trebui vândute pe treizeci de arginți.

O asemenea logică nu valorează nimic în ochii „experților”, acești slujitori ai lui Big Brother, care, asemenea cinicului lui Oscar Wilde, știu prețul fiecărui lucru dar nu știu valoarea nici unuia. Ei nu pun preț pe libertate pentru că ea nu poate fi calculată în termeni econometrici. Libertatea nu are loc în curba cererii și ofertei. Ea nu contribuie la PIB. Nu are valoare pentru că nu are preț. Dar, și aici e tocmai esența problemei, ea nu are preț pentru simplul motiv că e neprețuită.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Sam Mar 17, 2018 1:55 pm

Libertatea, inclusiv cea de exprimare, nu este un deziderat de masă. Dimpotrivă, puzderiile mor fără jug&jupîn. Doresc să li se spună cum să gîndească, ce să facă, încotro s-o ia. Cînd n-au tătuc sau mămică tutelară, își fabrică singure. Încarcă pe cîte cineva cu infailibilitate, providențialitate, angelism salvator și se supun chipului cioplit. Un asemenea chip are nevoie și de un contrachip, un vrăjmaș cu care puzderia poartă lupta. Iar lupta nu se poate purta alături de persoane dotate cu indigestul și periculosul gust al libertății, ci numai umăr la umăr cu conformizați corespunzători așteptărilor puzderiei, responsabili pentru viitorul puzderiei, puzderie care, fiindcă îi e frică de libertate mai ceva ca de dracu, iubește leșinant jugul&jupînul și urăște vijelios vrăjmașul stabilit prin consensul aspirațional al fiecărei firimituri fără Dumnezeu a puzderiei.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mar Mar 20, 2018 9:08 am

Nu stiu cine este Adriana Mihoc Dragus, intrucat datele ei personale precum si postarile feisbucilistice pot fi vazute doar de prieteni ( [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] ), insa o postare de-a ei a fost adusa pe VK de Stan Constantin (probabil prieten cu ea). Chiar vroiam sa citesc cate ceva despre scandalul Cambridge Analytica/Facebook, intrucat imi sarise in ochi pe fluxul de stiri.  Laughing

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]





Stan Constantin
ieri la 23:58

Adriana Mihoc Drăguș:

”Christopher Wylie, data scientist al Cambridge Analytica, cel care a povestit zilele acestea cum funcţiona maşinăria, descrie fără să vrea aşa numitele “măsuri active” ale toolkitului rus.
“Dacă vrei în mod fundamental să schimbi o societate, în primul rând trebuie să o spargi, să o fracturezi. Şi abia după ce o fracturezi, poţi remodela bucăţile într-o nouă viziune a ta, într-o nouă societate”. Abia după ce o fracturezi, spun “măsurile active” ruse, o poţi controla.

Mai jos destăinuirea lui Christopher Wylie, data scientist Cambridge Analytica:

“Da, a fost un experiment grosolan şi lipsit de etică. Pentru că te joci cu o ţară întreagă. Mecanismele psihologice ale unui întreg stat, fără consimţământ şi fără ştiinţă. Şi nu doar că te joci cu mecanismele psihologice ale unei întregi naţiuni dar te joci cu mecanismele psihologice ale unei întregi naţiuni în contextul unui proces democratic. Cambridge Analytica este o maşină de propagandă full service, de control al informaţiei. Alexander Nix a realizat că avem nevoie de un Cambridge site. Aşa că a aranjat un birou fals în Cambridge şi când Steve Bannon apărea aduceam nişte oameni de la biroul din Londra, îi puneam în aşa zisul birou din Cambridge şi îi dădeam impresia lui Steve Bannon că aveam o mulţime de operaţiuni bazate pe cercetările Universităţii Cambridge. Şi a fost ideea lui Steve să numim compania Cambridge Analytica ca să fie legată cu Universitatea. Da, i-am făcut într-un fel psy ops şi lui Steve Bannon. Era o ţintă de audienţă pe o singură persoană. Şi i-am schimbat percepţia în legătură cu cine suntem noi, ce facem şi în ce situaţie se află. Şi după aceea, am mers să schimbăm şi percepţiile realităţii americanilor. (…)

Dacă vrei să schimbi politica, întâi trebuie să schimbi cultura şi cunoştinţele oamenilor. Pentru că politica este generată de percepţiile oamenilor. Şi ceea ce am spus eu a fost că dacă vrei să schimbi cunoştinţele oamenilor trebuie mai întâi să înţelegi care sunt pilonii care generează aceste cunoştinţe. Oamenii sunt aceşti piloni. Deci dacă vrei să schimbi politica, mai întâi trebuie să schimbi oamenii în scopul de a le modifica percepţiile şi cunoştinţele.

Dacă vrei să lupţi într-o bătălie, dacă vrei să câştigi un război, ai nevoie de arme pentru a câştiga. Aveam nevoie de armele cunoştinţelor şi percepţiilor. Şi noi le puteam construi.
Bineînţeles, aveam nevoie de bani pentru a construi tot. Aşa că au mers la Robert Mercer, miliardarul din New York, el devenise bogat prin folosirea acestor algoritmi. Alexander Nix se dădea mare că lucrează pentru Pentagon, Ministerul Apărării, MI6,
că suntem excepţionali, să aveţi încredere când investiţi în noi.
Esenţial este că noi am combinat microtarghetarea oamenilor, care exista deja în politică, cu un nou concept adus din psihologie, aşa că nu am ţintit oamenii ca simpli votanţi, ci oamenii ca personalităţi. Şi ca să putem face asta am strâns multe date despre oameni, ca să putem construi profiluri psihologice pentru fiecare alegător din fiecare locaţie/regiune. Iar în acest caz, de pe tot teritoriul SUA.

Cambridge Anaytica a obţinut 15 milioane de dolari, aveam un miliardar care ne stătea în ceafă şi cerea arma, de ce nu o am, ţi-am dat banii, unde este arma mea de război psihologic. Trebuia să strâng datele şi am mers la nişte specialişti şi i-am întrebat ce părere au. Cum faci asta cu o ţară întreagă? Ceea ce Kogan de la Universitatea Cambridge ne-a oferit a fost mult mai ieftin, mult mai rapid şi la o calitate la care nu ne aşteptam. Aveau aplicaţii speciale pe Facebook care nu doar că strângeau datele, informaţiile personale ale celor care foloseau aplicaţia sau şi-o instalau, dar colectau informaţiile întregii reţele de prieteni ale celor care dădeau click pe aplicaţie. Dacă doar tu foloseai aplicaţia de pe Facebook, noi nu îţi ştiam doar informaţiile tale ci şi ale tuturor prietenilor tăi. Am avut nevoie ca aplicaţia să fie atinsă de câteva sute de mii de persoane ca să ne extindem pe toată reţeaua de socializare şi ulterior toţi utilizatorii americani ai Facebook. Oamenii nu ştiau nimic. Dacă eşti prieten cu cineva pe Facebook care folosea aplicaţia, habar n-aveai că ţi-am extras toate datele. Şi când vorbesc de date, mă refer la absolut tot ce este pe un profil Facebook al unei persoane. Statusuri/postări, comentarii, likeuri, mesaje private, tot.

Ţinta noastră a fost să strângem toate aceste date şi să realizăm acest experiment. Am strâns datele a 50-60 milioane de oameni în 2, maximum 3 luni.

Când Nix a spus Parlamentului britanic faptul că nu a obţinut niciodată datele prin Facebook în mod fundamental nu a spus adevărul. Am cheltuit milioane de dolari pentru colectarea datelor de la zeci de milioane de oameni şi conturi şi aceste conturi au fost baza algoritmului care a devenit fundaţia întregii afaceri Cambridge Analytica. Compania însăşi a fost fondată pe folosirea informaţiilor Facebook. Ţi-am colectat datele şi le-am folosit pentru a te ţinti într-un mod în care nu ştii, nu-l vezi şi pe care nu-l vei înţelege. După ce strângeam datele tale ştiam la ce mesaje vei reacţiona, fie că e vorba de reclame, teme de discuţie, de tonalitate. Aşadar, ştiam la ce reacţionezi şi cum vei folosi, cum vei consuma această reacţie. Şi de câte ori trebuie să fii atins cu aceste mesaje ca să-ţi schimbi percepţia vizavi de cum gândeşti în legătură cu un lucru.

Pe lângă data scientists, psihologi, strategi, aveam şi o întreagă echipă de creaţie, designeri, videografi, fotografi. Ei apoi creau acel conţinut, conţinutul era trimis ulterior echipei care făcea targhetarea care o injecta în Internet. Ei creau siteuri cu un anumit conţinut la care reacţionai, creau bloguri, tot ceea ce credeam noi că te va face pe tine să fii receptiv, să reacţionezi, să îţi schimbi părerea.

Noi am creat conţinut pe Internet şi apoi îi ajutam pe cei care i-am ţintit să găsească acest conţinut. Şi vedeau, şi găseau, şi dădeau click, şi apoi intrau toţi în gaura iepurelui până începeau să gândească altfel.

Decât să faci asta în public şi să spui ce crezi şi să speri că oamenii te ascultă, prin această metodă am şoptit în fiecare ureche a fiecărui alegător. Şi i-am şoptit ceva unui alegător, altceva altui alegător, în funcţie de problemele şi percepţiile pe care le aveau până când le-am schimbat.

Cred că prin acest experiment riscăm să fragmentăm societăţile până la punctul de a nu mai avea înţelegeri, percepţii comune. Dacă nu ne mai putem înţelege, cum mai pot fi societăţile funcţionale? Dacă vrei în mod fundamental să schimbi o societate, în primul rând trebuie să o spargi, să o fracturezi. Şi abia după ce o fracturezi, poţi remodela bucăţile într-o nouă viziune a ta, într-o nouă societate. Aceasta a fost arma pe care Steve Bannon a vrut să o construiască şi pe care a folosit-o ca să lupte în războiul său împotriva actualei civilizaţii. După ce am făcut asta, trec prin viaţă cu o doză înaltă de scepticism în legătură cu ceea ce văd, ce aud, cu cine vorbesc"

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]



EDIT. laugh


În ianuarie curent, la Davos, George Soros dădea de toți pereții cu rețelele de socializare și cu companiile IT care le dețin. George se înfricoșa pe el cu lume de față din pricina capacității rețelelor sociale de a modela/bruia conștiința colectivă (serios, George?) și croia scenarii apocaliptice despre perspectiva ca monopolurile IT, cu rețele și date cu tot, să se alieze cu Rusia și China. George adăuga la aceste spaime și rezultatul (catastrofal, bineînțeles) al alegerilor prezidențiale din SUA, unde Trump "conduce țara ca pe o afacere de tip mafiot". Asta zicea George la Davos, în ianuarie curent.
În martie curent, Fb-ul lui Țucărberg pierde niște zeci de miliarde USD cică din pricină că o companie ticăloasă a folosit datele publice ale conturilor publice ale clienților publici ai rețelei publice Fb ca să-l facă pe Trump președintele SUA, după ce scosese Marea Britanie din Uniunea Europeană.
Niște întrebări:
1.Dacă reprobabila Cambridge Analytica lucra pentru Hillary Clinton și o scotea președintă a SUA, asta după ce ar fi lucrat cu succes pentru tabăra antiBrexit, cîte miliarde pierdea azi Fb la bursă?
2. În cazul în care clienții și rezultatele Cambridge Analytica erau cei/cele precizate la întrebarea nr.1, ancheta jurnaliștilor :-) care au băgat acum Cambridge Analytica și Fb în maro ar fi fost finanțată de dictatorul antioccidental de la Kremlin, da?
3. De ce toate tiraniile au mereu convingerea că propriile rateuri se datorează calității proaste/prostite a popoarelor, incapabile să priceapă de la tiran de ce au ele, de fapt, nevoie?
4. Dragă George, de ce pari așa convins că un asemenea pîrț poate opri furtuna care-ți va amplasa la pușcărie niște prieteni dragi? Ești prost?
5. De asemenea, dragă George, ce faceți voi în timpul în care nu reușiți să vă convingeți (tu și candidata eșuată în care ai investit mult și de pomană) că a venit, totuși, vremea să vă dați "off"? #fuckoff, taică!



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]


Ultima editare efectuata de catre ENKI in Mar Mar 20, 2018 9:36 am, editata de 1 ori (Motiv : completare cu EDIT)
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13931
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 7 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum