Modele de societate

Pagina 8 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8

In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Vin Mar 23, 2018 7:33 am

Nu te-ai săturat să fii păcălit? Ai fugit de ziare pentru că erau plătite „de ăia” şi te-ai refugiat în televiziuni. Ceva mai târziu ai constatat că şi în spatele televiziunilor erau „tot ăia” şi ai zburdat pe net. Unde, ceva mai târziu, ai constatat, din nou pe propria-ţi piele, că în spatele „ălora de pe net” erau „tot ăia”. Şi te-ai refugiat pe reţelele de socializare. unde acum constaţi cu stupoare că în spatele ăstora sunt „tot ăia”. Şi cauţi să fugi în altă parte.

Dacă ai fi trăit în alte timpuri erai mort după prima eroare. Dacă, printr-un noroc teribil, scăpai cu faţa curată, a doua eroare sigur ţi-ar fi fost fatală. Nimeni nu ţi-ar fi acordat, cu atâta largheţe, atâtea şanse. Nimeni nu ar fi lăsat atâta prostie să rămână atâta amar de vreme nepedepsită exemplar. Şi asta nu din ticăloşie, ci pentru că acelea erau vremuri în care se trăia real şi se murea real.

Acum lumea s-a schimbat. Trăieşti în cea mai bună dintre lumile care-ar fi putut fi inventate vreodată pentru tine. Ţi se permite să greşeşti de nenumărate ori şi „s-o iei de la cap” de fiecare dată. Nu mai ai frica pedepsei capitale, nu te mai sperie posibilitatea ca brusc, într-un miez de noapte, să-ţi găseşti sfârşitul pentru că n-ai judecat corect. Nu, acum o iei de la capăt. Iar jocul în care eşti parte e jocul în care tu te lupţi cu „ăia”. Iar „ăia” te înving de fiecare dată şi tu eşti lăsat să te refugiezi, să-ţi refaci forţele şi „s-o iei de la cap”.

Faptul că „ăia”, cu toate că-ţi pot frânge oricând aripile n-o fac, nu ţi se pare absolut deloc dubios. De parcă ar fi o axiomă fundamentală a vieţii. Dar ea nu este. Şi o ştii bine, dar preferi să uiţi evidenţa asta care, în alte vremuri, îţi activa instinctul de conservare. Te-ai obişnuit cu „iertarea” şi cu „luatul de la cap”. Şi nu ţi se pare absolut nimic în neregulă că totul, dar absolut totul, se desfăşoară ca într-un film în care secvenţele se repetă cu absurditate. Mai mult, îţi place!

„Ei”, dacă ţi-ar vorbi, ţi-ar spune că e un joc de-a „şoarecele şi pisică”. Dar o vor face doar pentru a-ţi distrage atenţia. Ar trebui să ştii că nu ăsta e adevărul. Sau că e doar o parte a lui. Însă o parte, chiar dacă e o parte de adevăr, tot o minciună este. Ţi-ar mai spune şi că au redus „fatalitatea” la zero, adică s-au hotărât să te ierte de fiecare dată pentru că se hrănesc din prostia şi din timpul tău. Poate că ţi-ar mai spune că a-ţi permite „s-o iei mereu de la cap” e o formă de a te menţine prost şi de a te face să-ţi pierzi timpul cu nimicuri. Şi că nu te mai omoară ei pentru că oricum timpul o face singur. Iar pe ei îi interesează timpul.

Acestea sunt poate cele mai importante rânduri pe care le vei citi în viaţa asta. Depinde, desigur, de cât citeşti şi, mai ales, de unde. Însă reţine că probabilitatea ca acestea să fie cele mai importante informaţii pe care le primeşti este extrem de mare. Ca, de altfel, şi probabilitatea ca, în loc de a te chinui să înţelegi ce-am avut de spus să ridici din umeri căutând „s-o iei de la cap” în altă parte.



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Vin Mar 23, 2018 8:33 am

Despre ”Societatea Deschisă” și profitorii ei.



În anii 80, după ce la CSCE se ajunsese la un consens între Est și Vest în legătură cu Coșul 3, dacă nu mă înșel, cel privitor la ”Respectarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale”, în special SUA și-au pus problema folosirii acestui acord pentru a promova acțiuni subversive împotriva țărilor din Est. Carta 77 și ”Solidaritatea” au fost astfel de instrumente, gândite și puse în operă de serviciile secrete americane, e drept, cu complicitatea celor din respectivele țări.

Evident, fondul acestei subversiuni a fost unul anti-sovietic. A fost exacerbat naționalismul, pe diverse căi. De fapt, naționalismul ceaușist nu se putea dezvolta fără sprijinul și complicitatea americanilor, care au folosit metoda biciului și morcovului. Morcovii fiind și unele transferuri de tehnologie-total nesemnificative, până la urmă-dar și acordarea Clauzei Națiunii Celei mai Favorizate sau acceptarea României în FMI, BM și GATT(unde dorea să ne mai bage o dată, imediat după 1989, un înalt demnitar al statului român). Ce-am câștigat din asta? O datorie de vreo zece miliarde de dolari, și vreo șapte ani de austeritate, ca s-o plătim, timp în care tehnologiile cumpărate în anii 70 s-au dus dracului, că n-am mai investit în modernizarea lor, dar nici în cumpărarea altora noi. Trecem, că nu interesează pe nimeni.

”Societatea deschisă” era un concept care venea mănușă acțiunilor subversive ale americanilor, în anii 80. Conceptu e vechi, cartea lui Popper a apărut la Londra, în 1945, când mijeau zorii Războiului Rece. Evident că totul este o utopie, iar ”democrația” de care ne bucurăm cu toții acum este opusul principiilor lui Popper. Iar trecem, că nu-i nimic de văzut nici pe aici.

Fără să am dovezi directe pentru asta, cunoscând însă felul în care au acționat americanii în timpul Războiului Rece, ”Societatea Deschisă” era următorul pas în procesul de subversiune în Estul Europei. Când puneau pe roate mustăria, ce să vezi, se ”prăbușește” comunismul. Și atunci trebuie schimbate instrumentele și metodele de subversiune, plus o parte din obiective. Și așa apare Fundația Pentru o Societate Deschisă, cu Soros drept paravan. Fundația și organizațiile adiacente ei se răspândesc ca un cancer în corpul social al țărilor din Est, ieșit șubrezit din totalitarismul comunist, și pus imediat la încercare de ”tranziție”, care are costuri economice și sociale mult mai mari decât cele ale ”comunismului”, de fapt un capitalism de stat, un soi de dictatură de dezvoltare, până la urmă.

Cum spuneam, Soros este un paravan. El a justificat teoretic ”Societatea Deschisă”, dar, de fapt, nu l-a interesat decât să obțină foloase din accesul privilegiat la informații în țările în care funcționează Fundația. Ca afacerist , știe că banii mulți se fac din asimetria de informație. Cei care sunt în spatele paravanului, ei bine, da, au obiective mult mai ample, mai complexe, și pentru ei oamenii care beneficiază de ajutoarele Fundației reprezintă corpul de auxiliari ai ocupației. Pentru că, de fapt, Fundația lui Soros este avangarda noului ocupant din Est. Și nu doar ideologic, ci și executiv, ca să spun așa. Ei sunt echivalentul celor veniți de la Moscova, pe tancurile sovietice, la mijlocul anilor 40.

Vreau să fiu foarte bine înțeles: nu-i condamn la grămadă pe aceia care, în decursul timpului, au beneficiat de bursele Soros. Ei nu sunt decât un soi de adjuvant, folosit pentru a face mai puțin amară pilula pe care o înghițim acum, zi de zi. Și mai sunt o bază de recrutare pentru personaje pe care ocupantul să le folosească în atingerea scopurilor lui. Fiți siguri că fiecăruia dintre cei care au beneficiat de aceste burse i s-a făcut, cu ajutorul serviciilor de informații americane, un profil. Și cine a picat pe profilul dorit a fost ajutat să avanseze, să ocupe funcții publice în aparatul de stat, în Guvern sau în Parlament, în serviciile secrete, în diplomație, în viața publică, în presă. Ei sunt cei care, la o apăsare de buton, pot pune pe butuci o țară, dacă politica ei nu mai convine ocupantului.

Toți din Est s-au prins de asta. Dar nu au mijloacele necesare despăducherii. Pentru că sunt dependenți, politic, economic și militar, de ocupant. Cu toate astea unii, precum ungurii sau polonezii, au găsit mijloace să le limiteze cât de cât influența, le-au mai tăiat din gheruțe. În România lucrul ăsta este imposibil. Nu de altceva, dar nu vrem. Și câtă vreme nu vrem, câtă vreme ne place să fim slugi, să ne supunem necondiționat ocupantului, băieții vor zburda, vor tăia și spânzura, în totală imunitate.

Ce au înțeles comuniștii care au condus România, și nu vor să înțeleagă cei de acum: că nu poți scăpa de ocupant-chiar dacă nu-și are trupele aici-dar poți să-ți creezi spații de autonomie, de independență, chiar, unde poți acționa liber, în urmărirea intereselor tale. Că ocupantul nu e interesat de orice. În general scopul lui este cel de ”jaf”, de monetizare a ocupației. Câtă vreme curg niște bani, restul nu prea contează. Și cum nu mai există alternativă, acum, americanii sunt și mai liniștiți decât sovieticii până în 1989. Problema este cine definește, și cine construiește, spațiile de autonomie și de independență? Deocamdată nu văd amatori de așa ceva. Coldea și Lulutza știu mai bine de ce.

O ultimă problemă, poate cea mai gravă: aceste instrumente ale ocupantului au început să joace și pe cont propriu, nu doar pentru ocupant. Asta spune ultimele convulsii din politică.Ce putem spera este ca, luați de val, să lucreze împotriva intereselor lui, ale ocupantului, și ăsta să-i curețe. Dar nu avem noi norocul ăsta. Nu acum, poate mai târziu. Deci nu avem la ce schimbare să ne așteptăm...




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Vin Mar 23, 2018 9:18 am

Cum să ieșim din amurg?


Suntem cu toții uniți aici printr-un diagnostic comun. Modelul economic, social și politic impus de civilizația din Europa de Vest în ultimele două sau trei secole este aproape epuizat. Ca un animal disperat, el se scufundă tot mai mult în agresiune. Și, ca și scorpionul din fabulă, se pare că și-a întors săgeata otrăvită împotriva sieși.
Acesta este un truism pentru toată lumea adunată aici. Probabil că nu am fi venit din ambianțe atât de diferite pentru a ne întâlni aici, dacă nu am împărtăși acest crez de bază. Cu toate acestea, ar fi util să ne întrebăm ce presupune cu exactitate această convingere.
Când vorbim despre capitalismul financiar, am putea vorbi la fel de bine despre lumea modernă. Și chiar și despre civilizația în care trăim în sine, cu alte cuvinte, despre civilizație pe scurt. Într-adevăr, nu există un model alternativ celui în care trăim niciunde în lume. Maximum ce vedem pe alocuri sunt câteva curiozități, cum ar fi resturile locale ale vechilor obiceiuri sau schițe minuscule de organizații sociale bazate pe utopii: falanstere, cooperative, zone autonome etc.
Când managementul înlocuiește politicul

Filosoful și istoricul dreptului francez Pierre Legendre numește această primă civilizație cu adevărat globală Imperiul Managementului. S-ar putea crede că expediția lui Alexandru a fost prima prefigurare de acest tip, deoarece a fost prima încercare de a cuceri lumi bazate pe transcendență și tradiție cu o forță imanentă purtată doar de credința în voința și rațiunea umană.
Dacă gândirea modernă se caracterizează prin asumarea destinului uman de către omul însuși și prin emanciparea sa de la orice supunere față de legile sau instanțele divine, atunci germenii acestei civilizații pot fi găsiți deja în ateismul practic al Greciei clasice. Acesta este chiar nucleul a ceea ce va deveni în cele din urmă Occidentul.
Cu toate acestea, Legendre plasează începutul hegemoniei occidentale în momentul marilor descoperiri. Mai exact, în secolul al XV-lea, când a venit timpul de a investi și a împărți acest teritoriu colosal, care era America. Nu este o coincidență faptul că primul text cunoscut, care evocă mangementul întregii lumi, este un edict pontifical din 1493 ce definește misiunea și prerogativele coloniștilor.
De la apariția imperiului managementului, tehnica și eficiența se află în prim plan. Managementul înlocuiește treptat politicul. Ceea ce înseamnă, simplu vorbind, că adevărata putere se află deasupra. Că el nu mai este nici măcar la îndemâna politicului sau a politicii. Ori de câte ori conducerea gestionează politicul, este un semn că puterea reală este de neatins. Ne aflăm de fapt în teocrație. La originea capitalismului financiar, fără suflet și fără frontiere, există ideea unui ”Dominium Mundi” bazat pe un drept incontestabil.
Dezvrăjirea lumii

De la începutul său, capitalismul se baza pe ideea sa despre primatul managementului și, în aspectul său practic, pe dezvoltarea continuă a mijloacelor tehnice. Cu această alianță între conducere și știință, civilizația noastră a început să îmbătrânească și să se ofilească în mod inexorabil. Vestul poate este la origini o geografie fizică, care desemnează extremul Occident al continentului euroasiatic și, ulterior, bazinul Atlanticului. El însă este mai ales o geografie spirituală. Este locul de maturizare care deja se îndreaptă spre amurg.
”Occidentul este peste tot unde conștiința atinge majoratul” notează Raymond Abellio și precizează că Occidentul nu este o noțiune geografică, ci mai degrabă o stare de maturizare sau o supra-maturizare intelectuală și spirituală. Vestul este locul conștiinței absolute, prin care credințele, obiceiurile, miturile, zânele și toate jocurile umbrelor și misterelor care constituie vrăjirea lumii nu mai valorează nimic. El este negarea, într-un fel, a întregului patrimoniu uman, ștergerea propriului sol.
Iată de ce Abellio insistă asupra necesității de a se face distincție între Occiden și Europa. Într-un interviu acordat în 1974 revistei ”Question De ”, el spune:

”Eu fac din distincția dintre Europa și Occident o cheie fundamentală. Astfel, Europa este construită, iar Occidentul este constituit. Estul este sprijinul unui infinit din trecut, Vestul – sprijinul unui infinit care va veni; Occidentul este, între ele, sprijinul unui infinit prezent. Dar asta tocmai pentru că omul european este prins acum într-o implicație infinită de legături istorice, și este prins acolo singur, fiind în stare incipientă, purtătorul ființei occidentale capabil să transceandă Istoria, să o golească de evenimentele izolate și trecătoare și să aducă aici și acum o nouă conștiință în lume. Occidentul este în primul rând o viziune absolută asupra lumii și asupra sie însuși prin descoperirea unei structuri absolute. (…) Astfel, Europa cedează în fața timpului, în timp ce Occidentul îi scapă acestuia. Europa pare a fi fixată în spațiu, adică în geografie, în timp ce Occidentul este mobil în spațiu și își mută epicentrul pământului în funcție de mișcarea avangardelor civilizate. Europa este provizorie, Occidentul este etern. Într-o zi, Europa va fi ștersă de pe harta politică, dar Occidentul va continua să trăiască. Occidentul este peste tot unde conștiința devine majoră”.
Spre sfârșitul omenirii

Suntem cu toții europeni. Și mai suntem, indiferent dacă ne place sau nu, occidentali. Luptând împotriva Occidentului, ne cazăm în hoteluri de origine occidentală și scriem pe software conceput de occidentali.
Konstantin Leontiev, fiind în același timp un ortodox rus tradiționalist, a apărat în secolul al XIX-lea Imperiul Otoman împotriva ideilor propriei sale țări, pentru că acest imperiu reprezenta încă o adevărată diversitate, o alteritate reală într-o lume din ce în ce mai unificată. El mai întruchipa gândirea hieratică împotriva gândirii utilitare și o idee de continuitate istorică în fața transformismului permanent.
În eseul său neterminat „Europeanul de mijloc în calitate de ideal și unealtă de distrugere universală” se evidențiază în mod simplu și convingător firul roșu care conectează toți marii gânditori ai modernității occidentale, fie ei de stânga colectivistă sau dreapta liberală, fie că este vorba despre John Stuart Mill, Guizot sau Proudhon. Acest fir roșu este pasiunea lor pentru nivelarea și anihilarea particularismului în favoarea viziunii științifice și standardizate a ființei umane.
Acest fir roșu, pe care el a fost probabil singurul din vremea lui care l-a văzut, era de fapt o veritabilă coloană vertebrală. Ceea ce se profilează de la începutul erei industriale este industrializarea în sine a speciei umane, dezumanizarea ei și transformarea ei într-un material maleabil în mâinile inginerilor. Inginerii sufletelor, ar spune sovieticii. Inginerii geneticieni, ar spune mileniul trei. Pe scurt, inima proiectului occidental este preluarea de către o elită umană a destinului omului și a planetei și eliminarea oricărui parametru transcendental sau aleatoriu în ceea ce privește existența noastră și viitorul nostru.
Peste doar un secol după Leontiev, un alt mare sceptic rus, Aleksandr Zinoviev, într-o lucrare postumă, Глобальний Человейник, rezumă această evoluție și deduce din ea perspectiva care ne așteaptă la începutul celui de-al treilea mileniu:

”Am analizat o mulțime de cărți și filme despre viitorul omenirii. Toate aceste producții ignoră în totalitate aspectul social al viitorului omenirii, cu alte cuvinte, forma pe care o vor lua comunitățile umane, membrii lor ca ființe socializate, precum și relațiile dintre acestea. (…) Secolul nostru, al XX-lea, ar putea fi cel mai dramatic secol din istoria omenirii din punctul de vedere al destinului oamenilor și al națiunilor, al ideilor, sistemelor sociale și civilizațiilor. Dar, toate aceste lucruri fiind spuse, el a fost, de asemenea, un secol al pasiunii și aventuri: un secol al speranței și disperării, al iluziilor și viziunilor, al descoperirilor și dezamăgirilor, al bucuriilor și necazurilor, al dragostei și urii … Acesta ar fi fost probabil ultimul secol uman. Urmându-l, se profilează o masă de secole de istorie supraomenească sau post-umană, o istorie fără speranță sau disperare, fără iluzii sau viziuni, fără descoperiri sau dezamăgiri, bucurii sau necazuri, fără dragoste sau ură …”

Între acești doi ruși, exact la jumătatea timpului, s-a găsit un mare scriitor englez care a sintetizat constatările unuia și a anticipat viziunile întunecate ale celuilalt cu câteva decenii. C.S. Lewis, în eseul său scurt ”Abolirea omului” (1943), arată cum o clasă de ”ambalatori” auto-proclamați, sub pretextul că ei dețin atât puterea banilor, cât și puterea tehnologiei, intenționează să comită un hold-up (o jefuire) a viitorului omului și să îl transforme în ceva care nu mai este uman. Diferența dintre ceea ce a fost omenirea și ce va fi, conchide el, este diferența dintre educație și dresaj. Educația urmărește să aducă elevul la aceeași demnitate cu cea a educatorului. Dresajul însă urmărește îndeplinirea unor sarcini specifice de către creaturi complet dependente și inferioare.
În mod evident, proiectul va eșua, avertizează Lewis, deoarece toate proiectele demiurgice pilotate de hybris s-au prăbușit întotdeauna. Dar între timp, el va fi provocat pagube colosale atât omului, cât și mediului său. Dorința de a domina natura, chiar și în procesul de reproducere și de diferențiere sexuală, va duce la un rezultat ironic și paradoxal – revenirea la supunerea totală față de legile crude ale naturii. Dezlănțuirea actuală a violenței, a lipsei de bună cuviință, a regresiunii intelectuale, culturale și logice a noilor generații, toate clasele fiind în stare de confuze, nu fac decât să confirme spusele sale.
Ieșirea din amurg

Toate acestea, repet, sunt evidente. De asemenea, este evident că stăvilirea unui proces global cu o durată atât de lungă nu este în puterea indivizilor. Doar providența divină, spun credincioșii, poate salva omenirea în acest moment. Însă această stare de lucruri nu ne scutește de nevoia de a reacționa.
În acest plan, cel acțiunii, suntem încă o dată loviți de disproporția forțelor și de dezbinarea rezistenților. Opoziția față de hegemonia SUA, critica agriculturii industriale, vigilența față de spălarea creierului de către mass-media și încălcarea confidențialității vieții private pe Internet, refuzul vaccinării sistematice și a unei medicine bazate exclusiv pe pastile constituie diferitele fațete ale aceleiași cauze. Cu excepția faptului că, de pe acest munte, care ne amenință pe toți, toată lumea vede doar panta care amenință casa lui.
Avem șansa, sau iluzia, astăzi providențială, de a vedea un mare sprijin a unei părți din aceste cauze de la o putere a lumii, din motive specifice pentru ea, dar care sunt, de asemenea, spirituale. Acesta este motivul pentru care vedem că se raliază Rusiei indivizi și mișcări atât de diverse și aparent opuse. Dar oare acest Piemont al anti-sistemului va rezista și dacă da, pentru cât timp? Și oare în ce măsură, fiind un stat și o economie capitalistă, nu este ea însăși integrată în sistem? Am putea petrece ani de zile tot descurcând aceste întrebări subtile. Între timp, roata se întoarce…
Reabilitarea sufletului și a inimii

Anamneza și diagnosticul sistemului de dezumanizare sunt, credem noi, o chestiune de competența specialiștilor, filozofilor, sociologilor sau economiștilor. Or, resimțirea pericolului este mult mai răspândită în mijlocul claselor populare decât printre clasele educate, chiar dacă aceste clase populare întâmpină dificultăți în verbalizarea lui. Producții populare, cum ar fi romanul ”1984” al lui Orwell sau filmul ”Matrix” al fraților Wachowski, au contribuit mult mai bine la conștientizarea stării de lucruri decât conferințele academice. Mai rău: elitele politice, administrative și academice sunt unite masiv în scopul abolirii omului, aici, ca și peste tot. Pentru o adunare modestă de opozanți precum e și cea de față, câte simpozioane somptuoase contribuie efectiv la consolidarea proiectului?
La ora actuală combaterea capitalismului financiar cu ajutorul ideilor, manifestelor și declarațiilor este echivalentă cu contestarea legitimității și fundamentării legii gravitației. Dacă vrem cu adevărat să ieșim din el, mai bine am construi dirijabili, avioane și parașute. Să lăsăm fiara să se devoreze până când va muri, să accelerăm acest proces. Să încălecăm tigrul!
Între timp, să lucrăm la reconstruirea unei lumi umane. Să extindem conștientizarea prin mijloacele care funcionează și prin cele care au funcționat. Rusia, în acest domeniu, are un rol și mai strategic decât cel de producătoare de hidrocarburi sau de putere militară. Rusia a supraviețuit acestei experiențe accelerate a capitalismului distructiv care a fost utopia sovietică, cu ingineria ei socială și credința ei oarbă în știință ca putere a omului asupra omului. Este regretabil faptul că ea n-a spus mai multe despre cum a reușit să scape cu ocazia centenarului revoluției. Disconfortul său în legătură cu acest eveniment nu este legat doar de necesitatea de a reconcilia moștenirea albă cu moștenirea roșie. A 50-a aniversare în 1967, în timpul URSS, déjà a fost un moment de mare jenă și tăcere. Disconfortul este că am pierdut al șaselea simț necesar pentru această înțelegere, care este un simț spiritual.
Ceea ce putem spune, în orice caz, este că conștientizarea și vindecarea nu au venit de la elitele academice, nici de la factorii politici, nici chiar – sau doar într-o măsură mică de la biserici. Făclia rezistenței, pe tot parcursul erei totalitare, a fost purtată de indivizi. Nu contează care indivizi: scriitori, artiști, poeți, cineaști. Sociologii, economiștii, juriștii și toți slujitorii unei științe sau a unui gând instituțional au văzut doar focul. Sau au privit în altă parte.
Astăzi avem aceeași stare de lucruri. Am asistat cândva la un simpozion al dreptei suveraniste din Franța. Au fost multe discuții despre nelegiuirile comise de Uniunea Europeană și despre necesitatea ieșirii din zona euro. Iar între timp funcțiile suveranității efective, și anume viața organică a provinciilor, menținerea comerțului de proximitate și a ultimilor mici fermieri, acțiunea colectivă pentru obiective specifice pentru a contracara dezumanizarea, erau mai curând în mâinile asociațiilor de stânga sau ale celor care nu aveau opinii specifice cu privire la geopolitică sau macroeconomie.
Politicul nu mai are nimic de spus despre lupta care ne așteaptă. Este prea profundă, prea esențială pentru această lume. Este la îndemâna literaturii, care, după cum a arătat René Girard, este un purtător de adevăruri mai solide, mai puțin falsificabile decât ”știința” istorică, economică sau socială. Un Philip Roth, un Günter Grass, un Prilepine, un Polanski sau un John Le Carré arată lucruri mult mai exacte despre o lume care merge în direcția greșită, unui număr mult mai mare de oameni decât orice simpozion științific.
Dacă vrem să câștigăm această bătălie, trebuie să o purtăm pe un teren care ne este accesibil: la nivelul inimilor și al minților. Aceasta este ceea ce am încercat întotdeauna să facem prin ceea ce știm cum să facem: cărți, literatură, cultură, informații clare și corecte, gustul potrivit. În alte domenii, mai puțin vizibile, alți luptători luptă aceeași luptă, la aceeași scară, prin agricultură, alimentație, mica industrie a sau artizanat.
Reducerea oamenilor la funcția lor cerebrală este încă unul dintre succesele ”imperiului managementului”. Nu suntem un creier cu două picioare. Suntem de asemenea inimi, suflete, trupuri, amintiri. Dacă trebuie să ne trezim, o vom face cu mult mai multă siguranță, dacă vom avea gustul trezirii, nu doar ideea trezirii!
Să nu luptăm cu legea gravitației, să construim mașini pentru a zbura sau pentru a ne amortiza căderea!



Slobodan Despot,

Elveția, scriitor, editor

Luare de cuvânt în cadrul Conferinței Internaționale ”Capitalismul Financiar și Alternativele la acesta pentru secolul XXI”. Chișinău, 15 decembrie 2017



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Dum Mar 25, 2018 9:59 am

In sfarsit, un articol care expliciteaza formula USA = Uniunea Sovietica Ailalta. E cam lung, asa ca voi posta cele doua parti separat, ca sa-l accepte neimportantul. Laughing bine


Homo americanus. Disoluția materialismului american (I)



Neologismul latin „homo americanus” poate fi înțeles ca un mod peiorativ de a privi un cetățean americanizat și stilul său de viață. Omul american, sau homo americanus, și etica sa puritană sunt adesea subiectul unei atitudini peiorative în Europa. Sistemul american sau modul de a gândi american, și în particular politica externă americană, formează subiectul unei materii critice, antropologice și de studii politice în Europa. Unele dintre acestea posedă un caracter predominant polemic și pamfletar; unele revin categoriei de satiră socială și politică (1), iar unele caută să demonstreze științific erorile politicii externe americane. Deși cea mai mare majoritate atât a europenilor cât și a americanilor provin din aceeași rădăcină rasială, există serioase diferențe între societățile lor. Însă, odată cu americanizarea crescândă a societății europene, cineva s-ar putea întreba: de ce să-l studiem pe homo americanus numai în America? Unicitatea transnațională a sistemului american la începutul secolului XXI poate fi mai bine examinată critic printr-o muncă de cercetare într-un câmp academic aparte. Cea mai bună abordare a unei examinări critice a lui homo americanus și a sistemului său particular, cu toate acestea, este prin intermediul unei cercetări interdisciplinare și a unor comparații istorice.

Cine este acest homo americanus și de cine a fost el definit? În ce vreme, în ce loc, și de ce fel de vocabular? Atunci când vorbim despre un homo americanus mediu ne referim la un „rechin” de pe coasta de Est sau la un poet antebelic ca Edgar Allan Poe?; la un revoluționar american eretic ca Thomas Jefferson, sau la un la fel de mare eretic antebelic ca George Fitzhugh? Dacă ar fi să luăm un intelectual neoconservator contemporan drept încarnare a lui homo americanus, am putea oare să susținem ideile sale despre sistemul american? Neoconul de azi poate să se considere pe sine la fel de pur american ca agrarianul sudist de altădată, deși afinitățile lor etnice și politice vor fi la distanțe uriașe. Cu toate acestea, a defini corect pe homo americanus poate ține de apartenențele sociale, intelectuale, rasiale sau etnice ale celui ce observă și ale celui observat.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, americanismul a devenit o oglindă concavă care reflectă schimbările sociale din întreaga lume. America continuă să exercite o enormă atracție, chiar și asupra acelor țări și indivizi care vehiculează cele mai urâte și mai critice judecăți împotriva Americii și a cetățenilor ei. Homo americanus și sistemul său nu mai țin doar de Statele Unite ale Americii. Astăzi, ele prosperă peste tot în lume. „America nu este nici vis și nici realitate. Ea este o hiper-realitate, fiindcă este o utopie care s-a comportat chiar de la început ca și cum ar fi fost deja realizată. Totul aici este real și pragmatic, și totuși, totul te face să visezi. Poate e real că adevărul despre America poate fi văzut numai de un european, fiindcă numai acesta poate descoperi aici perfectul simulacru – acela al imanenței și al transpunerii materiale a tuturor valorilor” (2).

În mod tradițional, atât stânga radicală europeană, cât și cea americană au fost critice cu americanismul, cu nuanța că stânga, și cea europeană, și cea americană, criticând America, pretinde că America nu este „destul de America”, adică ea s-a îndepărtat de miturile sale fondatoare egalitariste. Cu alte cuvinte, stânga pretinde că America modernă nu a dobândit suficientă egalitate, suficientă democrație și suficient progres. În consecință, America trebuie să se întoarcă la scopurile sale originare înscrise în documentele fondatoare. Aceeași logică a fost desfășurată de către intelectualii marxiști dezamăgiți, atât în Statele Unite cât și în Europa, după căderea comunismului. Acești marxiști argumentează adesea că Gulagul și represiunea comunistă au fost doar niște rezultate neintenționate ale marxismului, și că adevăratul socialism marxist a fost trădat de Soviete. Adevăratul comunism (orice ar putea însemna „adevărat”) merită încă o a doua șansă. Atunci când un scriitor evreu american, Noam Chomsky, atacă sistemul american pentru pretinsa sau reala sa corupție, el nu se atinge niciodată de sanctitatea părinților fondatori americani sau de influența crucială pe care jeffersonianismul a exercitat-o mereu asupra a numeroși cercetători americani din aria științelor sociale. În schimb, Chomsky pare foarte mândru de moștenirea jeffersoniană; el a încercat să-l asimileze pe Jefferson la stângismul său, scriind că „Jefferson și John Dewey sună azi ca niște marxiști stranii” (3). Prin contrast, mulți autori europeni din (așa-numita) „dreaptă radicală”, alături de câțiva americani mai aparte, resping cu emfază ideologia americanismului.

Trebuie să fim, însă, atenți în formularea unor judecăți de valoare despre pretinsele păreri negative ale europenilor față de americani. În mod ironic, cele mai cinice remarci despre sistemul american și homo americanus au venit nu dinspre autorii europeni, ci dinspre unii autori izolați, chiar dacă bine cunoscuți, americani. H. L. Mencken, de exemplu, îi numește pe americani „stupizi”, fiindcă „singurul lucru care le face viața grea este faptul că sunt tonți congenital”, „o națiune de europeni la senectute”; „Anglo-saxoni imigranți”; „proști și neterminați”; „scandinavi numai cu oase, dar fără creieri”; „evrei prea incompetenți ca să-i șmecherească chiar și pe barbarii țărani din Rusia și Polonia”. Pe scurt, americanii de la început, care erau toți imigranți europeni, erau, după Mencken, „țărani obosiți dornici doar de confortul unei cocini de porci” (4). Este greu de conceput ca o astfel de proză de o atare virulență să poată fi publicată astăzi, în presa mainstream, în vremea tinereții americane, la începutul celui de-al XXI-lea secol.

Frați gemeni: Homo sovieticus și Homo americanus

Ambii, atât homo sovieticus, cât și homo americanus au fost, și sunt încă, îndrăgostiți de ideologia raționalismului, de așa-numitul Iluminism, și de egalitarism. Ambele specii cred în ideea de progres. Ambele afișează sloganul că toți oamenii sunt creați egali. Primii bolșevici erau la fel de mult inspirați de revoluționarii radicali francezi pe cât erau și părinții fondatori americani, care vor deveni în schimb, după o decadă, inspiratorii Revoluției Franceze. Acum, privind retrospectiv, afirmația din faimoasa proclamație de independență scrisă de Jefferson, după care toți oamenii sunt „creați egali”, poate părea, pentru mulți conservatori din Statele Unite, ca să nu mai vorbim de Europa, ca fiind complet lipsită de bază empirică. În lumina noilor cercetări din genetică ar putea fi mai degrabă argumentat că toți oamenii sunt diferiți, și că diferențele de IQ dintre ei vor stabili dacă vor trăi ca oameni liberi sau ca sclavi corporatiști. „Studiul naturii biologice a omului, care a mers fără încetare înainte în ultimele decade”, scrie Alain de Benoist, „arată că «natura» are foarte puțin egalitarism în sine. Departe ca fiecare individ să fie bază a unei colectivități, mai degrabă colectivitatea este cea care constituie existența fiecărui individ în parte”(5).

Mai mult, când un document de importanța Declarației Americane de Independență pune atâta accent pe termenul „evident” („self-evident” în engl. – n. tr.), pot apărea întrebări serioase despre soliditatea conținutului unui astfel de document. Dacă ceva este „evident”, atunci nu trebuie repetat la infinit. Invers, dacă o credință politică sau o idee este bazată pe o probă șubredă, atunci sistemul politic pe care îl servește va tinde natural să facă din această idee sau credință o dogmă religioasă, nimănui nefiindu-i permis sub nicio formă să cerceteze adevărul ei –  dacă nu vrea să devină un paria. Toate marile ideologii ale ultimilor două sute de ani au depins de construcția verbală a „evidenței”. După aceeași logică, astăzi, cineva care ar avea ceva de obiectat despre înțelesul unor termeni ca „drepturile omului” sau „democrație”, atât de ușor fluturate în America modernă și în Europa, el sau ea, ar risca să fie rejectat de societate. Ar fi o pierdere de timp să reflectăm serios la ce i-a trecut prin minte lui Jefferson atunci când a scris Declarația. Jefferson și compatrioții săi erau oameni ai Luminilor. Jefferson era un om al epocii sale, iar înțelegerea noastră despre el și moștenirea lui nu poate fi dobândită decât printr-o bună cunoaștere a spiritului acelor vremuri. Jefferson, cu siguranță, nu-i considera egalii săi pe indienii americani sau pe cei africani. Din perspectiva secolului XXI, totuși, marea majoritate a politicienilor albi europeni și americani, în afară de lăudăroșenia lor oficială, cu siguranță nu cred – în privat – în egalitatea tuturor popoarelor și raselor. Teroarea obsedantă a oricărei violări a codului corectitudinii politice, și a poliției gândirii care o aplică, funcționează ca o sperietoare și auto-cenzură ce-i inhibă pe cei care au îndoieli de la a pune sub semnul întrebării astfel de „adevăruri evidente” în public. Dacă ceva e evident, nu este că toți oamenii sunt diferiți? Orice ar fi avut Jefferson și colegii săi în minte, ce este important este cum au interpretat succesorii lor gândirea părinților fondatori americani în cele două secole care au urmat după revoluția acestora din urmă. Cuvintele lui Jefferson au fost ușor scoase din context și au servit adesea pentru a justifica inițierea multor practici comuniste, inclusiv promovarea imigrației de masă a proletariatului non-european către Statele Unite și Europa. Ideile au consecințe.

Istoria înseamnă comparație. Pentru a înțelege mai bine sistemul american, ar trebui să comparăm cetățenii americani cu cetățenii fostei Uniuni Sovietice. În timpul Războiului Rece, americanilor le plăcea să se considere diferiți de ruși, trăgând concluzia, printr-o comparație auto-întemeiată, că sistemul american era mult superior celui sovietic. În acele zile era perfect legitim să te referi la cetățeanul sovietic mediu, într-o manieră mai degrabă ironică, ca la „homo sovieticus”. Un autor dizident rus din exil, Alexander Zinoviev, a fost cel care a născocit această expresie; Zinoviev a dedicat una dintre lucrările sale acestei curioase specii, care, din punctul lui de vedere, se caracteriza printr-un nivel scăzut de integritate personală, plus o abilitate fantastică de a se adapta la orice sistem politic (6). Milioane de dolari au fost cheltuiți de către guvernul american pe studii de sovietologie, kremlinologie, comportamentul cetățenilor sovietici și nomenklatura comunistă. Anti-comuniștilor americani, fie ei „experți” sau amatori, le plăcea să descrie Uniunea Sovietică drept un infern totalitar, în comparație cu care democratica Americă strălucea de-a dreptul. (În retrospectivă, această expertiză asupra fostei Uniuni Sovietice nu sună deloc convingător, devreme ce niciunul dintre experți nu a fost în stare să prezică colapsul brusc al sistemului sovietic.) Acum că comunismul sovietic s-a prăbușit, o atare legitimare negativă nu mai poate acoperi foarte serioasele defecte ale sistemului american. Astăzi, ceea ce ar trebui ar fi studii de „americanologie” și o examinare critică a „omului american” și a ideologiei americane (7). Americanii ar trebui de altfel mai bine să priceapă de ce atât de mulți autori informați în Europa resping America și de ce atât de mulți scriitori europeni au considerat atâta vreme că sistemul american este o amenințare serioasă pentru civilizația vestică ca atare.

Sistemul american a implementat un model filo-comunist de inginerie socială mult mai eficient și de o manieră mult mai digerabilă pentru mase decât a făcut-o Uniunea Sovietică, și fără a recurge la teroarea de masă. Trebuie să ne reamintim că ambele sisteme au vizat să atingă democrația globală. În timpul celui de-al Doilea Război mondial, ele au intrat într-o alianță naturală. Diferențele de stil dintre ele erau evidente; similaritățile de substanță nu erau la fel de evidente, dar ambele tindeau spre, și au contribuit realmente la stabilirea unei Noi Ordini Mondiale. În fapt, sensul terorii sovietice, ca și longevitatea sa, nu poate fi cu totul înțeles fără a privi la rolul complet al Americii în război, un rol de același calibru cu cel jucat de Uniunea Sovietică după război în teritoriile ocupate din Estul Europei. Mai târziu, pe durata Războiului Rece, a devenit perfect legitim ca, din perspectivă americană, să examinăm lagărele morții din țările comuniste, dat fiind că în multe privințe America dorea să devină un campion al luptei anticomuniste. Ar fi la fel profitabil să examinăm rolul Americii în apariția, construcția și păstrarea sistemelor comuniste în Estul Europei și Rusia după al Doilea Război mondial.

Dorința puternică a Americii pentru a face lumea mai sigură pentru democrație a dus la apariția tribunalului de la Nuremberg, ale cărei structuri legale încă mai structurează sistemul judiciar al Europei moderne, inclusiv Codul Penal European și pe cei care îl aplică în cadrul poliției gândirii. Anumiți istorici reputați revizioniști americani, care au examinat sistemul american în timpul și după al Doilea Război mondial, nu pot fi catalogați drept „homo americanus”. De fapt, ei au deschis cutia Pandorei, în care istoricii europeni contemporani nu au dreptul de a privi – sub nicio formă.

Cât de mulți intelectuali conservatori, mai ales americani, ar trebui să nu mai aibă de lucru în acești primi ani ai secolului XXI, numai fiindcă dușmanul lor, Uniunea Sovietică, nu mai există! Însă, în mod ironic, în vreme ce comunismul sovietic apare a fi mort, ideologia sa pare că a primit o nouă gură de oxigen în Vest, mai ales în SUA. Acum, că SUA sunt singura și unica putere hegemonică la nivel global, aceste trăsături și afinități comuniste ale Statelor Unite care au fost mascate în vremea Războiului Rece au început să apară la lumină în timpul de după confruntarea cu URSS-ul. Anti-comunismul american a avut mereu o substanță ideologică superficială; el a avut mai degrabă aerul unei cruciade împotriva Rusiei ateiste, care a eșuat în a se concentra pe dinamica egalitară ce caracteriza ambele sisteme. Dar cum ar fi putut fi altcumva, dat fiind că America este, nu mai puțin decât era Uniunea Sovietică, ancorată, legal și ideologic, în principiile egalitare? Dacă Uniunea Sovietică ar fi reușit să devină o societate a abundenței, așa cum era America, chiar și una marginală, puțini oameni din întreaga lume s-ar mai fi gândit la milioanele de morți din Gulagul sovietic.

Limbajul meta-politic care se folosește în America modernă are reminiscențe din retorica de tip comunist, și merită o atenție specială. El are similarități izbitoare cu limbajul folosit cândva de mass-media comunistă și de nomenklatura de partid. Singura diferență constă în faptul că, dincolo de masca sa semantică, comunismul era un sistem nesincer, un sistem în care niciun cetățean comunist nu a crezut vreodată, și unul pe care toată lumea, inclusiv demnitarii de partid, îl luau în derâdere în viața privată. În America, dimpotrivă, mulți oameni serioși și intelectuali, lăsând la o parte masele, cred la modul pasional în egalitate. Este important să observăm că după Războiul Rece milioane de foști simpatizanți comuniști și activiști, atât în SUA cât și în Uniunea Europeană, și-au reînnoit fostul lor romantism marxist, prin adăugarea unei doze clare de discurs ultraliberal. Ar fi fals să explicăm brusca lor schimbare de atitudine prin a-i declara oportuniști, devreme ce, după cum se pare, nestatornicia a fost mereu un comportament standard printre intelectuali. Trebuie subliniat faptul că și marxismul sovietic și liberalismul american împărtășesc aceleași rădăcini structurale. Ideea iluministă, ideea progresului, crearea unui om om post-istoric și a-istoric, sunt trăsături comune atât ale sistemului american cât și sovietic, oricât ar fi ele diferite în ce privește manipularea iconografiei politice.

Am văzut că foștii marxiști și comuniști nu au avut nicio mustrare de conștiință când a venit vremea să abandoneze – cu impunitate – fosta lor dragoste față de Marx și să îmbrățișeze o formă și mai avansată de egalitarism și democratism. De data aceasta, pe etichetă scrie: made in America. Foștii marxiști europeni și americani văd adesea în americanism și în dogma liberalismului care îl însoțește un paradis sigur care le permite să se salveze și în același timp să continue să articuleze aceleași sloganuri despre umanitatea globală, chiar dacă într-un mod mai respectabil și non-violent. Era o vreme când stânga intelectuală europeană și americană își făcea pelerinajul la Havana și la Moscova. Acum, după sfârșitul Războiului Rece, Noul Ierusalim obligatoriu pentru astfel de pelerini este reprezentat de Tel Aviv și New York.

În vreme ce comunismul în calitate de religie programatică poate că a murit, substratul său verbal și psihologic încă prosperă, nu numai printre intelectualii cu înclinații de stânga, ci și printre americanii care se declară clar anti-comuniști. Aici nu trebuie să luăm în calcul semnificanții, ci semnificatul. Mulți politicieni conservatori americani și intelectuali cred serios în adevărul egalitar și pan-rasial, chiar dacă îl învelesc într-un verbiaj mai subtil și mai aparte. Steaua roșie și secera și ciocanul au fost depășite; ce este important este înțelesul care se află la baza lor. Comunismul și americanismul nu sunt simple dogme; fiecare dintre ele este un stil de viață într-un sens unic, socio-istoric. Discursul public american contemporan e plin de expresii comuniste de genul „sensitivity training”, „political correctness” sau „affirmative action”. Acestea sunt simple copii întârziate ale predecesoarelor lor comuniste din anii 40 sau 50, care erau vehiculate în diferite limbi de milioane de subiecți comuniști în Estul Europei și Rusia. Acum aceste expresii sunt pe buzele lui „homo americanus”.

Oricât de grosolană și vulgară a fost poziția sa politică, comunismul a avut ceva salvator față de americanism. Vulgaritatea sa îl făcea transparent și mai rigid, și de aceea el s-a terminat mai repede ( 8 ).

Un exemplu al opacității americanismului este deschiderea sa față de valurile de imigranți din Lumea a Treia. Americanii adesea uită că sistemul sovietic a fost la început și el conceput să atragă mase de imigranți străini. În mod ironic, natura sa spartană nu a atras prea mulți. În schimb, Vestul, și SUA în particular, au devenit un fel de paradis sigur pentru „amărâții lumii” – o utopie realizată! Invers, rigiditatea comunismului i-a ajutat pe europenii estici și pe ruși să rămână mai mult sau mai puțin omogeni din punct de vedere rasial. Estul Europei, în mare măsură datorită dificultăților sale din vremea comunismului, Estul Europei este acum mai bine pregătit să facă față provocărilor multirasialismului ce urmează în viitor.

Ar fi o greșeală serioasă să considerăm comunismul depășit, ca fiind doar o scurtă anomalie istorică. Comunismul este cea mai violentă formă de egalitarism. Este sistemul care este cel mai aproape și cel mai iubit de mase, indiferent de consecințele îngrozitoare pe care le are asupra lor, ca și asupra capitaliștilor și aristocraților disprețuiți (9). Comunismul promite predictibilitate economică și siguranță psihologică, ceea ce pare un model ideal pentru viitoarele societăți de masă marcate de secătuirea resurselor naturale. După dezintegrarea formală a comunismului în Uniunea Sovietică, credințele paleo-comuniste, cuplate cu creșterea economică permanentă, au fost aduse la perfecțiune în America.



(1) Numeroase lucrări ale unor scriitori, eseiști sau poeți europeni anti-egalitari exprimă viziuni anti-americane. Printre mulți alții putem cita: Aldous Huxley, America and the Future (Austin

and New York: Jenkins Publishing Company, 1970); Robert Steuckers, ‘L’Ennemi américain,” in the quarterly Synergies européennes (Brussels, 1996); Jean Cau, Discours de la décadence (Paris: Copernic, 1978); D. H Lawrence, “Europe v. America,“ și “America, Listen to Your Own,” în Phoenix: The Posthumous Papers of D. H. Lawrence (London, New York: Penguin Books, 1978), 87–91; 117–118; Gottfried Benn, “Űber den amerikanischen Geist,” în Vermischte Schriften, vol. 7, Gesammelte Werke (Wiesbaden: Limes, 1963). Benn scrie: „Personal sunt împotriva americanismului. Susțin ideea că filosofia utilitarismului pur, a optimismului ‘a tout prix’, a lui ‘keep smiling’, cu zâmbetul tâmp mereu pe buze, nu este de bun augur pentru omul occidental și istoria sa” (1658). A se vedea, de asemenea, recent decedatul autor elitist antiliberal sârb Dragos Kalajic, Americko zlo (Belgrade: Izdavacki grafi cki zavod, 1993), ca și filosoful italian neopăgân Julius Evola “Civilta” Americana [“Civilizația” americană], publicată pentru prima oară în 1945, și republicată în 1983 de către Fundația Julius Evola la Roma. Pentru opera “Civilta”Americana, a se vedea și [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

(2). Jean Baudrillard, America, traducere de Chris Turner, (NY, London: Verso, 1988), 28.

(3). Noam Chomsky, Secrets, Lies and Democracy (Tucson: Ordonian, 1994), 16.

(4). H. L. Mencken, “On Being an American,” în Prejudices: A Selection (New York:

Vintage Books, 1955) 98–99 and passim.

(5). Alain de Benoist, Au-delà des droits de l’homme (Paris: Krisis, 2004), 44.

(6). Alexander Zinoviev, Homo sovieticus (London: Victor Gollancz, 1985).

(7). Thomas Molnar, Américanologie: Triomphe d’un model planétaire? (Lausanne: L’Age d’Homme, 1991), 12–17.

( 8 ). Augusto del Noce, ”Le marxisme meurt à l’Est parce qu’il s’est réalisé a l’Ouest,” in the quarterly Krisis (Paris) (October, 1990): 124–129.

(9). Alexander Zinoviev, The Reality of Communism (London: Victor Gollancz, 1984), 28.



Textul a apărut în THE OCCIDENTAL QUARTERLY Vol. 7, No. 1, 2007

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Dum Mar 25, 2018 10:01 am


Homo americanus. Disoluția materialismului american (II)


Biblia și originile corectitudinii politice

Pentru a descifra detaliile sistemului american, este nevoie să privim spre fenomenul religios al puritanismului. În context britanic, cel mai puternic reprezentant standard al puritanismului, Oliver Cromwell, a fost o figură trecătoare, care nu a avut un impact politic semnificativ nici asupra Regatului Unit, nici asupra Europei continentale. Însă moștenirea politică a lui Cromwell a avut un efect mai mare asupra mentalității americane decât retorica lui Lenin asupra Rusiei bolșevice. Așa cum Cromwell folosea Biblia pentru a justifica uciderea regelui Carol I și pentru a-și apăra politicile în vremea expedițiilor Commonwealth-ului împotriva scoțienilor și irlandezilor, la fel, verișorii săi puritani din America au folosit Biblia ca un garant al cuceririlor și ca bază a politicii lor.

O înțelegere aprofundată a specificului mental puritan este indispensabilă pentru oricine este angajat în încercarea de a înțelege toate transformările sale seculare în sistemul american. Simplificarea mesajului prin eliminarea din creștinism a oricărui element păgân, inclusiv a sacrului și transcendentului, alături de reducerea mesajului biblic la o serie de precepte utilitare și morale de bază ale comportamentului a făcut ca puritanii evangheliști să aibă un avantaj clar în raport cu ceilalți. Pentru a înțelege psihologia lui homo americanus și mai ales răbufnirile ei iraționale în politica externă – sub acoperirea mult lăudatului „pragmatism” – trebuie să studiem cu atenție toate elementele puritanismului. Mai întâi, puritanismul a introdus o formă aparte de hiper-moralism și mesianism auto-centrat în structura comportamentală americană (10). Este o teologie politică care își găsește justificarea doar în preceptele biblice. Astfel am determinat foarte înrădăcinata idee a „auto-alegerii” (self-chosenness) printre elitele americane și credința inerentă a acestor elite în predestinarea democratică a Americii. Indiferent de șanse, homo americanus își va urmări aventurile sale externe cu o conștiință perfect liniștită – aventuri care vor fi mereu justificate „în numele gloriei lui Dumnezeu”. Ca formă a teologiei politice, americanismul, cu derivatele sale puritane, trebuie să fie mereu rezistent față de orice formă de critică.

Moralismul excesiv a fost mereu o trăsătură americană. Tendința politică compulsivă de a-i interpreta pe europeni, arabi, japonezi prin intermediul virtuților democrației, de a predica sau perora despre drepturile omului, adică de a-i „reeduca” pe ereticii autoritariști – toate aceste îndemnuri politice derivă direct din moștenirea puritană. Moralizând orice aspect al vieții din SUA, sistemul american încearcă să îndepărteze America de dimensiunea tragică și de orice categorie de putere politică. Aceasta ne întoarce la un punct anterior, anume, faptul că americanii tind să respingă ideologia politică, dar în același timp să îmbrățișeze propria lor teologie politică para-biblică, anume democrația de tip american.

Mentalitatea de tip puritan s-a constituit în New England în prima parte a secolului al XVII-lea, după care s-a răspândit în întreaga Americă. La începutul secolului al XX-lea, ea a captivat mințile popoarelor și națiunilor din întreaga lume. Elitele americane moderne sunt profund convinse că sistemul american este cel mai bun de pe pământ și că poate fi răspândit în întreaga lume. Efortul american se îndreaptă spre a supune întregul glob terestru concepției neo-puritane a destinului manifest. Ascetismul puritan timpuriu, cultul muncii, aplecarea spre bani, au dat naștere, după al Doilea Război mondial, unui nou erou, unul care funcționează ca model pentru prima parte a secolului al XXI-lea. Cineva poate specula dacă nu cumva, sub impactul puritanismului, nu a avut loc un nou proces de selecție sociobiologic în America, așa cum s-a întâmplat sub comunism, când au apărut acei homines sovietici. Americanii au dorit nu numai să se despartă de Europa, ci și să fondeze o societate care mai târziu să fie capabilă să regenereze întreaga umanitate. Ei doreau să creeze un pământ al făgăduinței care urma să devină o republică universală. Această temă biblică, care se află în centrul gândirii puritane, revine mereu și mereu ca un leitmotiv în cursul istorie americane (11). Puritanii americani au reușit în impunerea codului lor de comportament atât în treburile domestice cât și în afacerile străine. M. E. Bradford notează că acest tip de puritan care se consideră de la sine îndreptățit poate fi observat începând de la James Monroe la Abraham Lincoln și locotenenții săi Sherman și Grant. „Ca american multă vreme expus la influențele puritanismului politic nu pot să nu mă gândesc la Cromwell prin analogie cu alți bărbați «în misiune»; cu versiunea noastră a lucrurilor, și în special cu gnosticii timpurii care, în numele Domnului, au făcut o Uniune din „foc și fier” în marele nostru Război Civil”. Bradford relatează: „În romanul de calitate al lui Stark Young, So Red the Rose, cel din urmă (Sherman) îi cheamă pe părinții unui fost student și se poartă cu ei politicos. Puțin timp după aceea, în calitatea lor oficială, trupele lui Sherman le dau foc tuturor. Acești sudiști sunt încurcați de o atare schizofrenie. Ei ar fi trebuit să studieze viața lui Cromwell și apoi să părăsească locuința” (12). Comportamentul indus de influența puritană asupra celor care decid în America este încă un mister pentru mulți europeni, ceea ce explică de ce europenii nu pot înțelege bruștele schimbări care caracterizează faptele americanilor. Atitudinea nevrotică care se află la baza acestui comportament a fost vizibilă la elitele americane în trecutul acestei țări. Comportamentul președintelui George W. Bush în timpul actualului război din Irak este fix în direcția celui al predecesorilor săi. „Guvernarea Bush este împinsă spre doctrinele puritane ca o necesitate istorică. Dacă vrem să înțelegem ce se întâmplă, trebuie să privim nu la anii 1930, ci la 1630” (13). Acest comportament singular, auto-centrat, de îmbunătățire a întregii condiții a lumii, se potrivește nu numai lui Bush, ci aproape oricărui președinte american de la George Washington încoace. Era natural, dată fiind concepția puritană despre Dumnezeu, ca pelerinii americani să găsească un izvor special de inspirație în Vechiul Testament. Pornind de la acesta, aproape exclusiv, ei și-au redactat textele, iar Vechiul Testament nu a încetat niciodată să le ofere o justificare pentru adesea inumanele lor războaie. Dumnezeul lor era cel din Vechiul Testament, legile lor erau cele ale Vechiului Testament, figurile după care se conduceau erau cele din Vechiul Testament. Sabatul lor era evreiesc, nu creștin. O simpatie naturală îi atrăgea pe puritani spre Vechiul Testament, acel protest lung împotriva păgânismului, cu al său „thou shalt nots”[1]. Partea pozitivă a Noului Testament se pare că i-a lăsat pe puritani cu totul indiferenți. Într-adevăr, atât de puțină atracție a avut cuvintele lui Isus Hristos asupra pelerinilor, încât odată au abandonat literalismul lor textual și s-au întrebat dacă să se permită Rugăciunea Domnului (14).

Moștenirea puritană americană a întreținut o cvasi-nevrotică atitudine în politica externă americană. Pe de o parte, această politică a îmbrățișat un autism extrem, un izolaționism, pe de altă parte, adesea, ea a luat forma unui pandemic, cvasi-samaritean militarism global, adesea condus de metode barbare, împotriva „Celuilalt”, a „necredinciosului”, a „Imperiului Răului”, a „axei Răului”, a „islamo-fascismului”, pe scurt împotriva „băieților răi” – totul în numele „democrației”. America a introdus astfel, pentru prima oară în istoria războiului, factorul discriminatoriu, foarte asemănător cu practica subsecventă a Uniunii Sovietice. Războaiele americane au devenit de aici înainte războaie totale care și-au propus să regenereze umanitatea, fără vreun sfârșit vizibil.

Puritanii datorează mult gândirii iudaice. Fantasma „orașului de pe deal” și sentimentul propriei alegeri americane au fost împrumutate din moștenirea Vechiului Testament și de la poporul evreu. Puritanismul, dintre toate credințele creștine, a fost cel mai apropiat de iudaism. Unii autori demonstrează că Statele Unite își datorează adevărata lor existență evreilor. „Ceea ce numim americanism – scrie Werner Sombart – nu este altceva decât spirit evreiesc distilat” (15). Autorul, un foarte cunoscut sociolog german din prima jumătate a secolului XX, a fost destul de binevoitor cu evreii, iar descrierea pe care o face influenței evreiești în America e destul de pertinentă. Sombart scrie de asemenea că „Statele Unite sunt pline ochi de spirit iudaic” (16).

Uneori întâlnim afirmația că evreii au o influență disproporționată în viața Americii dată fiind supra-reprezentarea lor în elitele politice, culturale sau societale americane. Unii conservatori, puțini, sunt obsedați de rolul real sau pretins al evreilor în America. Dar oare Iisus nu a fost evreu? Filosoful Alain de Benoist numește antisemitismul, fie latent sau vădit, o „nevroză”. Anti-semiții afirmă cu naivitate că dispariția evreilor ar deschide o epocă de aur pentru Vest. Această afirmație e falsă. Întreaga istorie a Europei, și a Americii până la un punct, a arătat din plin că europenii și americanii sunt perfect capabili să se distrugă unii pe alții – adesea pentru motive triviale – în absența evreilor: dovadă este războiul civil american, conflictul fără sfârșit dintre sârbi și croați, scoțieni și englezi, irlandezi și englezi, flamanzi și francezi etc.

Tocmai apropierea dintre creștinism și iudaism este cea care explică alianța lor vădită în cadrul puritanismului și numeroasele lor războaie criminale. „Anti-semitismul s-a născut din dorința creștinismului pentru a desăvârși iudaismul, pentru a-l «împlini», a-i da «adevăratul» înțeles” (17). Puritanii americani aveau exact acest lucru în minte când au ajuns în New England. Urmașii lor secularizați au același lucru în spirit când încearcă să exporte democrația americană până la capătul pământului. În ochii creștinilor „Așa cum, odată cu Hristos, Legea a ajuns la sfârșit (în ambele sensuri ale cuvântului) și a devenit nefolositoare, în același sens orice distincție dintre Israel și alte națiuni a devenit inutilă: Nu mai este iudeu, nici elin (Gal., 3, 28). Creștinismul universal este cel care este versus Israel”(18). De Benoist scrie mai departe:

„Acest proces, care provine din reformele pauline, are o consecință dublă. Pe de o parte, el a sfârșit prin persecuțiile asupra evreilor, care au fost descriși ca cei mai răi dușmani ai creștinătății, pe baza apropierii lor genealogice și a refuzului de a se converti, adică, de a recunoaște creștinătate ca fiind „adevăratul Israel”. Pe de altă parte, așa cum nota Shmuel Trigano, când se considera pe sine ca „nou Israel”, Vestul recunoștea în evreitate o competență asupra sa însăși, dacă nu juridică, cel puțin factuală. Ceea ce ajunge să însemne că Vestul a devenit „israelit” atât de mult încât le-a interzis evreilor să rămână israeliți. De aici rezultă că numele „Iudeo-creștinătate” este o dublă încarcerare; el face prizonier Vestul creștin, care prin propria acțiune se subordonează unei jurisdicții care nu este a sa însăși, iar, pentru a recâștiga această jurisdicție, face în așa fel încât îi neagă acestei jurisdicții custozii săi legitimi…” (19).

Vestul devine anti-semit în măsura în care vrea să devină israelit. Vestul va înceta să fie israelit odată ce va abandona nevroza sa, odată ce va reveni la miturile sale fondatoare, odată ce va înceta să fie ceea ce nu este și va permite Celuilalt să continue să rămână ceea ce este.

O adâncă suspiciune între americanii ne-evrei și cei evrei este adesea învăluită într-o mitomanie servilă și un mimetism reciproc simulat, care este în special puternic în establishmentul american. Protecția americană față de statul Israel a avut desigur puțin de-a face cu securitatea geopolitică a Americii. Mai degrabă, Israelul este receptacolul teologiei politice americane și al miturilor sale fondatoare puritane, care au trezit propriul supra-eu democratic american. De la început, pelerinii din America, pionierii și politicienii s-au identificat pe sine cu niște evrei care au venit spre un nou Canaan din mizerabila Europă. În termeni freudieni, pelerinul și pionierul erau obligați să-și ucidă tatăl european pentru a facilita răspândirea democrației americane peste tot în lume. „Cerul a plasat țara noastră în această situație pentru a ne încerca; pentru a vedea dacă vom folosi cu credință puterea de necuprins care ni s-a dat pentru a duce mai departe regenerarea lumii” (20).

Confortul sudic: a treia cale?

Diferiți critici europeni ai sistemului american care au cedat procesului de americanizare, cel mai adesea voluntar decât prin forță, au înlocuit adesea printr-o nefondată bătaie de joc la adresa stilului de viață și culturii americane combaterea influenței politice americane. Acest accent din partea criticilor europeni este fals și chiar ipocrit, dacă ne uităm la influența enormă pe care America de după război a exercitat-o atât asupra dușmanilor, cât și asupra prietenilor săi. Numai retrospectiv ne dăm seama câte evenimente din Europa de după al Doilea Război mondial seamănă în mod straniu cu ceea ce s-a întâmplat în Sudul american după războiul civil. Efectele psihologice ale procesului de reconstrucție asupra multor sudiști au multe similarități cu efectele ocupației aliate în Europa de Est și de Vest. Încercarea unor autori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea de a contextualiza America într-o lumină istorică diferită și un set de valori diferite a avut un efect minor în mediul american, iar acești autori rămân practic necunoscuți în Europa. Cel mult, acestea erau exerciții de resuscitare a memoriei uitate, oricât de interesante ar fi fost aceste evenimente pentru conservatorii europeni. Ce s-ar fi întâmplat dacă Sudul ar fi reușit să se separe și să-și păstreze stilul de viață? A încerca să răspunzi la această întrebare astăzi poate părea mai mult decât o simplă înșiruire de presupuneri.

Natura distructivă a credinței în progres, inerentă atât în liberalism cât și în comunism a fost descrisă de agrarienii sudici americani, care au scris în anii 1930. În multe privințe opera lor amintește de cea a conservatorilor revoluționari europeni din aceeași epocă, al cărei ecou îl vom afla mai târziu printre gânditorii europeni ai Noii Drepte. Acești critici sudiști al sistemului american seamănă cu autorii europeni prin aceea că ei aduc o notă de vervă poetică și literară scrierilor lor. Manifestul lor, I’ll Take My Stand, este un document literar prețios care ne ajută să înțelegem alteritatea, fie ea și America. Într-adevăr, acest manifest pare astăzi o prefigurare sumbră a destinului Europei în mâinile aliaților după 1945. Autorii, evident, au înțeles bine ceea ce astăzi se cheamă „criza politicii moderne”, în măsura în care ei au văzut în capitalismul american nu inamicul comunismului sovietic, ci fratele său geamăn, aspirând la aceleași scopuri cu metode mai rafinate. În acest sens cineva ar putea spune că agrarienii sudiști erau – pentru a face apel la limbajul modern liberal – un foarte „ne-american” grup de gânditori. Ei concepeau adevăratul american nu doar ca pe un „homo oeconomicus”, adică un consumator fericit înrobit de deliciile de la mall, ci mai întâi și mai ales ca pe un om cu nevoi spirituale, pe care industrialismul și New Deal-ul îl vor face praf fără milă. Citindu-i acum, cineva poate obține o imagine diferită a ceea era Sudul de fapt și ceea ce America în întregime ar fi putut să devină în condiții istorice și circumstanțe politice diferite. Sudiștii agrarieni erau foarte conștienți de programul de reeducare care i-a fost impus Sudului înfrânt. Unul dintre ei scrie: „Generația care creștea citea literatura nordică, care e afectată de tradiția din New England. Manualele nordice erau citite în școlile sudice; istoriile nordice, în ciuda protestului aprig al organizațiilor patriotice locale, au fost aproape universal predate în școlile înalte ale Sudului și în colegiile de aici…” (21).

Sudul a fost forțat să-și nege istoria, așa cum Europa, mai ales Estul Europei, a fost forțat de aliații comuniști ai Americii să-și nege și să-și rescrie istoria proprie. Similar, în sensul credo-ului obligatoriu „anti-fascist”, revizionismul în literatură, lăsând la o parte istoriografia, este supus unei cenzuri severe, adesea unor pedepse penale, în cea mai mare parte a Europei de azi. Foștii teoreticieni marxiști și demagogi au dobândit locuri proeminente în conducerile din Estul Europei, ca și, colo-colo și în Vestul Europei – acest lucru în ciuda căderii comunismului și sfârșitului așa-numitului Război Rece.

Termenul „agrarian” ales de ei înșiși de către autorii sudiști despre care am amintit nu este cu totul adecvat. Am putea mai degrabă să-l substituim cu termenul „organic”, fiindcă tocmai o societate organică este ce aveau în minte acești autori sudiști. Ei nu considerau că viața rurală este suficientă în sine pentru om. Este în destinul omului să-și realizeze valorile spirituale, să arate sacrificiu, să-și salveze rădăcinile rasiale și etnice și să pună aceste lucru deasupra valorilor materialiste efemere, care au fost mereu atât de dragi liberalismului și comunismului. Un agrarian sudist, Lyle Lanier, pare că a înțeles substanța din spatele propagandei liberale mai repede decât mulți dintre contemporanii noștri, în special în critica pe care o face ideologiei progresului. El știa că „industrialismul” servește marele business și tot ceea ce capitalismul de început a însemnat. Teama agrarienilor a fost pe deplin justificată de către realități curente cum ar fi creșterea capitalistă lipsită de substanță, reducerea de personal, externalizarea producției, și așa mai departe (22). Lanier denunță liberalismul atunci când îl atacă pe Dewey, adăugând că „omul nu este tabula rasa în care pot fi înscrise moduri de comportament arbitrare, fără legătură cu înclinațiile sale naturale”(23). Cuvintele lui par îndreptate direct spre inima dublului discurs liberal și a vlăstarelor sale, în imaginea lui homo americanus, care radiază fals optimism în credința sa că viitorul va aduce încă și mai multă egalitate și bunuri de consum fără număr.

Cei doisprezece agrarieni sudiști erau intelectuali de cea mai bună calitate, depășindu-i chiar pe omologii lor europeni. Ei ar fi avut cu siguranță mai mult impact dacă ar fi avut succesori mai prolifici în America. Nu s-a întâmplat acest lucru. În vreme ce opera lor a fost supusă standardelor cuminți academice și a furnizat material pentru lucrările studențești, nu s-a întâmplat să aibă un impact la nivelul de bază al societății. Cei care le-au urmat agrarienilor sudiști, puțini la număr, lucrează izolați, cunoscuți numai de un număr mic de oameni care au afinități unii cu alții și nu joacă niciun rol în cercurile care influențează opinia publică de masă.

Este ciudat că criticii americani și europeni ai sistemului american nu au fost mai atenți la un scriitor mai vechi, un personaj unic, autorul și omul de știință antebelic, sudic, George Fitzhugh. Agrarienii sudiști, succesorii săi, îi datorează mult acestuia, ca de altfel toți criticii modernității, inclusiv cei care studiază spiritul totalitarismului democratic. Fitzhugh, un avocat ca formare, dar și un cunoscător nu numai al limbii latine, dar și al vechii gândiri juridice romane, avea un simț aparte al nuanței lingvistice. El înțelegea că termeni ca „libertate”, „comerț liber” sau „justiție” pot fi folosiți pentru a ascunde un barbarism cumplit. Invers, într-o curioasă perspectivă inversată de tip orwellian, Fitzhugh poate suna ca un apologet al sclaviei, fiindcă el înțelegea, într-un mod cumva demodat, că fiecare persoană onorabilă trebuie să fie într-un anumit sens un sclav. Un soldat, un general, un om de stat, orice om care acceptă datoria de a lupta pentru o cauză înaltă, trebuie să abandoneze „starea de natură” și să devină un sclav. Pentru Fitzhugh, sclavia neagră era o necesitate pentru negri, care, datorită incapacității lor de a participa în mod egal la comerțul liber cu competiția sa ucigătoare, erau mult mai bine în robie pe moșiile sudice. Fitzhugh gândea că negrii se descurcau mai bine când erau supervizați de un fermier alb cu trăsături paternaliste decât sub controlul nordiștilor aboliționiști care propăvăduiau atunci despre drepturile omului, în vreme ce în același timp îi lipseau de orice demnitate. Lăsați de unii singuri, așa cum cereau aboliționiștii, negrii vor sfârși complet neputincioși, pierduți în marile orașe la cheremul rechinilor capitaliști. Fitzhugh îl atacă pe idolul democrației americane, Thomas Jefferson, și în particular Declarația de Independență a acestuia, pe care Fitzhugh o consideră plină de „abstracțiuni”. El înțelegea că termenii grandilocvenți ai Declarației vor deschide calea unor nesecate și nesfârșite dorințe economice, care în cele din urmă vor duce la războiul tuturor împotriva tuturor. El era conștient că afirmații bombastice de genul „Credem că acest adevăr este evidente în sine, anume că toți oamenii sunt creați egali”, nu pot să ducă decât la un torent nestăpânit de iluzii: „Este, credem noi, mai mult decât evident faptul că oamenii nu se nasc fizic, moral sau intelectual egali – unii sunt bărbați, alții femei, unii din naștere mari, puternici și sănătoși, alții slabi, mici și bolnăvicioși – unii sunt prietenoși din fire, alții predispuși la tot felul de răutăți – unii sunt curajoși, alții temători. Inegalitățile lor naturale nasc inegalitățile de drept” (24). Nu este evident de la sine că toți oamenii sunt inegali și că, într-o perioadă de criză, ei toți tânjesc mai mult după securitate decât după libertate? „Înzestrându-i pe oameni cu egalitatea de drepturi, scrie Fitzhugh, înseamnă să permitem ca cei mai slabi să fie oprimați. Așa ceva naște cea mai mare inegalitate de condiții”(25). Din nou putem să observăm cum dogma pieței libere poate duce adesea la cea mai oribilă formă de discriminare, pe care Fitzhugh o experimenta la prima mână, observând statutul sclavilor „liberi” care lucrau în Nordul aboliționist. Clișeele verbale care afirmă că toți oamenii sunt egali pot duce la încheierea ultimă a dinamicii liberale: comunismul totalitarist. Numai o societate aristocratică în adevăratul sens al cuvântului, una în care liderii sunt modele, poate avea o legitimitate durabilă. Orice persoană care își asumă o sarcină onorabilă este un sclav. În acest sens, „cei care conduc în societatea liberă sau societatea sclavilor, dacă își fac datoria așa cum trebuie, au mai multe griji și mai puțină libertate decât sclavii înșiși”(26).

Se pare că ne întoarcem la început, anume la cele două specii dezrădăcinate și egalitariste, cunoscute drept homo sovieticus și homo americanus, ambele cu totul obsedate de garantarea securității psihologice și a predictibilității economice. Singura diferență dintre cei doi este că cel de-al doilea înflorește doar pe baza instinctelor de supraviețuire hrănite de economism și democratism; homo americanus este orb la orice principii de ierarhie a valorii. Însă frecvența dezordinilor rasiale, mai ales în Europa, eșecul experimentelor multiculturale și destabilizarea în curs a Orientului Mijlociu arată clar că lucrurile trebuie mai întâi să meargă mai rău înainte de a deveni mai bune.



Arnold Gehlen, Moral und Hypermoral (Frankfurt: V. Klostermann, 2004), în special capitolul “Humanitarismus“ 75–90.
Alain de Benoist, “L’Amérique,“ în Critiques–Théoriques (Lausanne: L’Age d’Homme, 2002), 142. A se vedea de asemenea lucrarea clasică a lui Louis Rougier, La mystique démocratique (Paris: Albatros, 1983), 212– 221.
M. E. Bradford, “Politics of Oliver Cromwell”, în The Reactionary Imperative (Peru, IL: Sherwood Sugden, 1990), 214.
George Monbiot, “Puritanism of the Rich,” The Guardian (London), November 9, 2004.
James Truslow Adams, The Founding of New England (New York: Atlantic Monthly Press, 1921), 82 and passim; Carl Schmitt, Der Nomos der Erde (Berlin: Duncker und Humblot, 1950), 253–254 and passim. În numeroasele sale studii și cărți Schmitt a criticat aspectele nediscriminatorii ale războaielor Americii, care pentru el sunt rezultatul „teologiei politice” americane (puritane). Carl Schmitt, Politische Theologie (Munich: Duncker und Humblot, 1922).
Werner Sombart, The Jews and Modern Capitalism, translated by M. Epstein (New York: Burt Franklin, 1969), 43–44. A se vedea de asemenea influenta revistă neoconservatoare evreiască Commentary, în special Jerold Auerbach, “Liberalism and the Hebrew Prophets” Commentary 84(2) (August 1987).
Sombart, “Puritanism Is Judaism, “ The Jews and Modern Capitalism, 249.
Alain de Benoist, Comment peut-on être païen? (Paris: Albin Michel, 1981), 168.
Ibid., 169.
Ibid. 170.
American Life in the 1840s, ed. Carl Bode (New York: Doubleday & Company, 1967), 315
Frank Lawrence Owsley, “The Irrepressible Conflict,“ in I’ll Take My Stand (New York: Harper and Row, 1962), p. 64.
Lyle Lanier, “A Critique of the Philosophy of Progress”, I’ll Take My Stand, 123.
Ibid., 142.
George Fitzhugh, Sociology for the South, or the Failure of Free Society (Richmond, VA: A. Morris Publisher, 1854), 177–178.
Ibid.233.
Ibid., 86



Tomislav Sunic este fost profesor de științe politice în SUA. Acum (2007) lucrează ca diplomat croat.



Textul a apărut în THE OCCIDENTAL QUARTERLY Vol. 7, No. 1, 2007



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Lun Mar 26, 2018 10:17 am

Sărăcie modernizată sau cărți și legume



Un spectru bîntuie clasele mijlocii din fostul bloc socialist: spectrul proletarizării. Şi mediul său paranormal: sărăcia modernizată.
Sfîrşitul tranziţiei postcomuniste către capitalism a adus proletarizarea societăţii în ansamblul ei. La sfîrşitul tranziţiei postcomuniste, clasele proletarizate sînt categoria socială cu cea mai certă existenţă reală, în toată regiunea fostului bloc socialist, alături de oligarhii capitalişti, care au ajuns deja, ca la carte – şi ca în Occident – să nu domine doar toate sectoarele economice, ci şi sferele politice şi industriile culturale centrale. În ultimii ani mulţi specialişti au dezbătut “dacă există” o clasă mijlocie în Est, dacă e “reprezentativă” sau de ce e atît de “mică”, de ce e în creştere acolo unde e în creştere, şi de ce nu creşte mai mult, cam care ar fi caracteristicile sale etc., însă şi dinspre stînga şi dinspre dreapta mai toţi acceptă deja, la aproape trei decenii după 1989, că societăţile din fostul bloc socialist au evoluat astfel încît au produs “subclase” (zice în special dreapta) sau “proletari” (zice stînga). Gînditorul haitian Jean Casimir i-ar numi probabil mai degrabă “nenorociţi”, tocmai pentru a răsturna optica pasivă a analizei, insistînd asupra faptului că ceea ce li s-a întîmplat oamenilor e o nenorocire arbitrară, o pacoste fără sens, ceva ce nu poate fi înţeles dar nici nu afectează raţiunea şi cunoaşterea omului însuşi – care continuă să se descurce, să creeze resurse de supravieţuire şi adaptare, şi mai ales continuă să se înţeleagă pe sine însuşi în afara pacostei – la un nivel pe cît de profund, pe atît de greu de socializat sau instituţionalizat.
O privire superficială a realităţii sociale dă naştere însă unor constatări grave: tranziţia postcomunistă la capitalism a produs însărăcirea şi dezumflarea, lipsirea de speranţe a majorităţii populaţiei, şi în acelaşi timp umflarea şi congestionarea la limită a habitatelor şi oraşelor, a gălăgiei fără sens în sfera politică şi industria culturală – pe fundalul unui proces economic în care, la sfîrşitul tranziţiei, au apărut într-adevăr mari îmbogăţiţi şi monopoluri sau cvasimonopoluri în sectoare economice şi regiuni geografice. Cînd vorbim de sărăcie, în cazul în României nu e vorba doar de cei aproximativ 22.4% din populaţia investigată pe care îi raporta Eurostat – adică aproape a patra persoană care chiar lipseşte de la masă, cei care trăiesc cert, zi de zi, în sărăcie şi “pragurile” ei – ci de toţi oamenii peste care tranziţia a trecut cu şenilele, lăsîndu-i deşelaţi şi bolnavi, cei ieşiţi din statistici şi cei care îi înconjură în viaţă sau dincolo de ea pe cei “65% din totalitatea angajaţilor din România … care primesc în mână la final de lună mai puţin de 2.000 de lei”, şi majoritatea absolută a restului populaţiei, care eventual îşi acoperă cheltuielile zilnice – dar strict atît, pe fondul cine ştie cîtor credite formale şi împrumuturi informale, care nu vor intra niciodată în nicio statistică [1].
De fapt, majoritatea absolută a oamenilor trăieşte în ceea ce Ivan Illich a numit încă din anii 1970 o “sărăcie modernizată” – cu mîinile ocupate de deşteptăfoane, ochii vrăjiţi de frumuseţi îndepărtate, iar străzile suprapline de maşini performante. Şi, în acelaşi timp, fără perspective de schimbare reală a propriei condiţii, ori de asigurare independentă a necesităţilor de locuire şi trai. “În următorii zece ani – scria Illich în 1973 – bogaţii se vor îmbogăţi şi mai mult, iar mulţi dintre cei săraci vor fi lipsiţi de necesităţile de bază… Industrializarea modernizează sărăcia… Monopolul radical al industriilor a creat noi tipuri de sărăcie umilitoare în societăţi altfel extrem de bogate… Transporturile de mare viteză, comunicaţiile în bandă largă şi asistenţa birocratică nelimitată sînt justificate ca necesităţi pentru a obţine maximumul posibil din oamenii cei mai capitalizaţi… Cele mai scumpe pachete de privilegii trebuie păstrate pentru cei mai productivi indivizi” [2]. Operaţia tranziţiei a avut succes, preluaţi pacientul: aceasta e regula şi ordinea ultimei zile a modernităţii. Şi nu e vorba doar de România: către trei decenii de la căderea blocului socialist, inegalitatea între bogaţi şi săraci nu a făcut decît să crească în toată lumea, ba încă la niveluri fără precedent.
Cu toate acestea, o parte importantă a industriei culturale continuă să dea vina pe “comunism” şi “comunişti” pentru acest fenomen tipic în mai toată lumea capitalistă din jur. Sărăcia modernizată de azi e însă cu totul diferită de sărăcia din anii 1980, anii recesiunii economice socialiste. Vorbim de un fenomen local produs în tranziţia postcomunistă, cu mecanismele specifice acesteia, şi mai mult, de un fenomen global care se reproduce în societăţile capitaliste din întreaga lume, şi care are tendinţa de a se înrăutăţi la nivel local, pe măsură ce inegalităţile globale devin tot mai stridente şi sînt legitimate sau reproduse de elite locale.
Azi, pînă şi guvernarea – o stîngă nominală – pare a urmări elaborarea unor politici locale ce se raportează la majoritatea proletarizată. Desigur, PSD instrumentează acest raport pe un fond preexistent, în care are grijă de conservarea avantajelor unei părţi a elitei politice şi capitaliste locale, laolaltă cu urmarea obedientă a liniilor directoare în relaţiile cu marile organisme politice şi financiare occidentale. E o schimbare infimă, fiindcă limbajul tehnic în care guvernarea traduce însărăcirea rămîne cel al unui neoliberalism adaptat, însă e inedită în peisajul tranziţiei, iar semnificaţia ei se poate adînci în timp. Guvernarea nu urmăreşte schimbarea fenomenului proletarizării cîtă vreme combate însărăcirea cu inginerii bugetare şi recompense infime, dar îi acordă recunoaştere (ce poate fi exploatată electoral cu cinism), spre deosebire de partidele precedente de dreapta, care se raportau pe faţă la clasa mijlocie şi la “elite” ca modele sociale unice, îndrituite să ecraneze “resturile” societăţii.
Dinspre opoziţia formală şi informală, lupta anticorupţie – azi, cea mai înaltă formă de articulare a politicii “democrate” – e expresia unui societăţi care şi-a redus aşteptările la o formă negativă, a unui militantism care operează prin definiţie sub standard, reacţionînd la ameninţarea permanentă a reducerii propriului statut social. Cu alte cuvinte, în modurile în care s-a articulat pe stradă (nu în luptele intra-statale), lupta anticorupţie poate fi văzută ca o reacţie de apărare a unei clase mijlocii precare împotriva proletarizării de ansamblu – adică un protest împotriva unei condiţii permanente a mai tuturor semiperiferiilor lumii. Confruntat cu acest adversar fragmentat şi precar, străbătut de diviziuni interne şi care latră la lună, PSD a identificat, ca miză principală a luptei sale politice, nimic mai puţin decît partea întunecată a lunii: apărarea suveranităţii statului contra “statului paralel”, adică a unui duşman ideologic mai unificat, probabil, în propriile proiecţii decît în realitate. În spaţiul internaţional, în ciuda unei istorii bogate şi interminabile în scandaluri la cele mai înalte vîrfuri ale sale, în ciuda nepotismului practicat azi cu aplomb, “corupţia” e termenul pe care Occidentul îl foloseşte exclusiv pentru caracterizarea categorică a zonelor nonoccidentale, în special a celor care au îndeplinit disciplinate mai toate condiţiile şi normele date, dar cu toate acestea tot nu au ieşit din marasmul periferic. Atunci cînd nimeni nu mai crede în poveştile cu piaţa liberă, corupţia vine adeseori să explice restul. Acest sens internaţional al “corupţiei” e personalizat şi se referă mereu la anumiţi localnici inerent corupţi: cei care nu sînt “oamenii noştri”; nu e vorba niciodată de capitalul care corupe statul – chiar dacă tocmai asta e forma concretă pe care o ia corupţia, aceeaşi care poate fi regăsită şi în toate democraţiile capitaliste occidentale, ci de anumite persoane de calitate îndoielnică. Mere stricate, copaci uscaţi. La nivel intern, afirmarea identităţii politice printr-o luptă anticorupţie fără revendicări non- (dacă nu anti-) capitaliste, nu poate fi însă decît expresia unei grupări de interese particulare, sau a unei clase mijlocii autocolonizate, ba mai mult, a unei clase care a acceptat deja, conştient sau nu, caracterul normal al proletarizării.
Proletarizarea e un proces activ, în continuă desfăşurare, care exercită presiuni imediate asupra ansamblului societăţii, inclusiv asupra unei bune părţi a celor care se consideră “de clasă mijlocie” – mai ales în mod aspiraţional, adică dincolo de “dificultăţile de moment”. Nu întîmplător, ţinta principală a vitriolului clasei mijlocii au fost în ultimii ani săracii – adică, într-o versiune rasializată local, suboamenii dimprejur, cei care trag “societatea” înapoi fiindcă “nu sînt productivi”, “aşteaptă pomană” şi votează cu “hoţii şi comuniştii”. Săracii fără dinţi – adică cei care nu pot apărea pe ecran să prezinte ştirile, dar care pot apărea ca imagini despre care se vorbeşte apoi în substantive şi adjective – au fost ţinta principală a insultelor venite dinspre clasa mijlocie, şi nu marii bogaţi, adică cei care plătesc salariile clasei mijlocii. De fapt, această contradicţie între realitate şi aspiraţiile ireale întreţinute de industria culturală occidentală sau occidentalizată, e o altă trăsătură comună a semiperiferiilor şi periferiilor lumii. “Dificultăţile de moment” se bazează însă pe diviziuni istorice de lungă durată care nu se prea schimbă – decît în cazul unor revoluţii sociale sau mai rău. Fapt e că, la periferii şi semiperiferii, mai fiecare membru presupus al clasei mijlocii are persoane în familie şi/sau cercul social apropiat care sînt supuse presiunii proletarizării. Stabilitatea, cîştigată de multe ori cu sacrificii, e fie aparentă, fie întreţinută tocmai prin separare socială – adică prin diviziune şi intrarea în comunităţi închise. Ceea e rămîne stabil e tocmai instabilitatea “din jur” şi fragmentarea socială, raportată la un model al stabilităţii care exclude în acelaşi timp relaţia reală între model şi copie. (Contradicţia internă a autocolonizării ia următoarea formă: de o parte, copia trebuie să devină ea însăşi modelul, de cealaltă realitatea locală a copiei nu are strict nicio legătură cu modelul originar; ambele părţi ale fracţiei trebuie alimentate permanent). Programul “normal” al vieţii la periferie nu prevede doar cursa pentru a prinde trenul clasei mijlocii, ci şi – e scris cu caractere mai mici – cursa permanentă pentru a rămîne în acesta.
Azi, clasele proletarizate sînt pe cît de stabilizate în Europa de Est, pe atît de devalorizate în sferele publice, ale cărei medii sînt de facto în proprietatea marilor corporaţii sau a oligarhilor capitalişti, însă sînt umplute cu expresii ale claselor mijlocii. Devalorizarea culturală a însărăciţilor – prin ignorare complice, acuze, ironii sau parodieri – însoţeşte şi legitimează devalorizarea realităţii economice şi politice. E o practică culturală pe cît de viciată şi toxică, pe atît de ubicuă. (În România, mişcarea #rezist s-a concretizat în ultimii doi ani ca expresie predominantă a unei clase mijlocii urbane, cu tendinţe politice de dreapta (chiar dacă nu numai), care resimte pe bună dreptate injustiţia socială, presiunea proletarizării şi îngustarea posibilităţilor democratice, dar a inclus militanţi ce susţineau eliminarea din existenţa socială a claselor proletarizate. Accentele ruşinoase de discriminare de clasă şi rasă şi ieşirile etnonaţionaliste au constituit mai mult decît accidente).
Tendinţa structurală a semiperiferiilor din lumea globală e întărită însă de un detaliu important ce marchează contextul local: astfel, e remarcabil faptul că toate partidele de dreapta care au fost la guvernare în tranziţia postcomunistă au fost pedepsite poetic de majorităţile electorale. CD, PNŢ, PD şi-au pierdut susţinerea sau pur şi simplu nu mai sînt relevante, iar PNL, în ciuda trap-ului prezidenţial, se află la un low istoric. “Partidele istorice” – cele care, de altfel, în perioada pre- şi inter-belică au patronat poate cele mai semnificative cazuri de corupţie din istoria locală – au apărut fulminant şi au dispărut fulgerător din istoria tranziţiei. PNL, supravieţuitorul, e de fapt un partid care s-a mişcat într-un ambitus ideologic destul de larg, inclusiv social-reformator. Ca urmare, la sfîrşitul catastrofei sociale a tranziţiei – care poate fi concepută paradigmatic ca un proces de mutaţie a societăţii de la stînga politică la dreapta politică – tendinţa propriu-zis de dreapta nu mai are reprezentare, chiar dacă stînga nominală aflată la guvernare are de fapt un program de centru-dreapta. Ca urmare, clasele mijlocii locale sînt dublu frustrate, atît de tendinţele structurale ale proletarizării şi dependenţei, specifice acomodării în rolul de semiperiferie, cît şi de realităţile specifice ale sferei politice locale. Expresiile politice ideale ale acestor frustrări sînt previzibile: reprezentanţii politici recurg fie la proiecţia asocială a tehnocratismului (imaginea multdorită a surplusului de competenţă, un pilot automat care ar readuce România accidentată pe calea Istoriei unice), fie, mai devreme sau mai tîrziu, ajung să reia temele fundamentale ale anticomunismului, adică a ecranului care a găzduit tendinţa de dreapta a tranziţiei. Or, anticomunismul e o fundătură periculoasă, care poate da naştere unor noi monştri.
Anticomunismul e o ideologie culturală fundamentală a tranziţiei postcomuniste, a perioadei istorice de transformări paradigmatice ce ne marchează istoria recentă. Asta înseamnă că nu se duce odată cu apariţia primelor critici locale la adresa capitalismului sau cu ieşirea din relevanţă a unui Tismăneanu sau Stanomir. Au apărut deja generaţii care au crescut în jurul acestui ou clocit şi au preluat sarcina de a-l ţine în palmă fără a-l sparge, departe de a înţelege condiţionările ideologice şi perceptive pe care le induce bagajul anticomunist. Prin anticomunismul instituţionalizat s-a încondeiat colonialitatea puterii în fostul bloc socialist; e platforma prin care s-a negat total relevanţa istoriei locale socialiste, s-a delegitimat “stînga” şi chiar interesul pentru societatea largă în general şi s-a legitimat în schimb imperativul acceptării unui model superior al civilizaţiei şi chiar a îndrituirii unor noi elite de a decide direcţia istoriei. Anticomunismul a creat şi platforma pe care s-a articulat rasializarea locală în contextul global al lumii moderne rasializate, identificarea suboamenilor locali – precum Ferzaţiu cel neîntîmplător înnegrit în Prea tîrziu. Anticomunismul a deschis uşa pentru neoconservatorismul de inspiraţie directă nord-americană şi pentru colonizarea locală a neoliberalismului.
Dar anticomunismul nu a însemnat doar respingerea în bloc a comunismului şi “stîngii” ca “totalitarism”, “crimă”, model economic “greşit” etc., ci şi introducerea unor postulate absurde, dar care au fost induse ca presupoziţii sau precondiţii ale discursului public însuşi, creînd cadrele sferei publice şi a “dialogului democratic” liberal de azi. Mediul cultural al tranziţiei e plin de astfel de absurdităţi fără sens în viaţa socială sau în viaţa oamenilor, dar care figurează foarte clar în ordinea haotică a nenorocirilor tranziţiei. Pînă şi cărţile produse de institutele de studii ale crimelor comunismului sînt pline astfel de linii ideologice, mai ales în prefeţe şi postfeţe, care ies din cîmpul studiului propriu-zis şi par a fi căzute din avion în suma rîndurilor. Mulţumită fondului anticomunist, aceste postulate asociate, deghizate în adevăruri de-la-sine-înţeles, au socializat nişte minciuni cu totul grosolane: “dreapta este mediul natural al politicului”, “capitalismul este mediul natural al democraţiei”, “occidentul (şi încă o viziune extrem de limitată a acestuia) este modelul unic al civilizaţiei şi dezvoltării”.
În haosul tranziţiei, anticomunismul a patronat apariţia rasismului postcomunist (deja s-a trecut peste “ieşirile” lui Blandiana sau Pleşu?), susţinerea locală a marilor războaie de invazie ale hegemonului global, şi s-a alăturat legitimării unor minciuni epocale; iar prin postulatele sale asociate, a ciuntit şi a limitat brutal orizontul de înţelegere al democraţiei şi organizările posibile ale economiei. Anticomunismul e expresia originară a îngustimii conservatoare a elitelor est-europene după 1989. Or, azi, pierderea reprezentativităţii clasei mijlocii pare a aduce un reviriment al anticomunismului, implicit sau explicit, adică o reafirmare augustă a acestor îngustimi. (Un simptom explicit în acest sens a fost un eveniment public recent de la Ateneul Român, seria de o săptămînă de conferinţe sponsorizate de corporaţii private, în care ambasadorului SUA i s-a oferit această mare scenă pe care să se dea cu părerea alături de filosofi locali, iar unul dintre invitaţii de seamă a fost susţinătorul tezei că, în al doilea război mondial, doar ţările occidentale au purtat un război de eliberare, în timp ce Uniunea Sovietică a dus un război de cucerire, şi că, pînă la urmă, de fapt Hitler a fost un promotor inconştient al comunismului în regiunea noastră. Acesta a fost un nou spectacol al anticomunismului, într-un cadru frumos şi prestigios, care alătură, deloc întîmplător, gîndirea obedientă, gîndirea pe bani şi gîndirea cu agendă ideologică).
Comedia repetată, tot mai ridicolă, a căderii în anticomunism, împinge clasa mijlocie revoltată înspre direcţii ideologice tot mai îndepărtate de problema principală care o macină în realitate: spectrul proletarizării. La marginile comediei se întrevede tragedia. Iliescu, comuniştii, pensionarii, needucaţii, fărădinţii, neproductivii, necreativii, Dragnea, ruşii – sînt de vină, rînd pe rînd, într-o serie a gîndirii metonimice ce cucereşte altitudini pînă tocmai în vîrful degetului acuzator. De fapt, dacă ar fi să învăţăm din logica proprie a tranziţiei, unica şansă de rearticulare a speranţelor clasei mijlocii ar fi tocmai desprinderea de anticomunism: dacă nu de presupoziţiile şi instituţiile sale, atunci măcar de postulatele sale asociate.
Fiindcă proletarizarea nu e doar condiţia “proletarului”. Acesta este alt adevăr banal, dar care nu se prea aude în gălăgia spectacolelor. Clasele proletarizate nu sînt clase muncitoare, ci “doar” un mare rezervor de forţă de muncă (mai) ieftină, din care fac parte, potenţial, şi straturile de jos ale clasei mijlocii – adică, într-o semiperiferie, majoritatea clasei mijlocii. Clasa mijlocie se divizează mereu între cei care ajung să lucreze în sectoare ale privilegiului de moment, definit mai mult sau mai puţin arbitrar (tehnologic, politic, şamd.), de o parte, iar de cealaltă cei care au urmat căile clasice ale mobilităţii sociale “juste” într-o societate liberală – inclusiv oamenii de afaceri şi clasele profesionale (doctori, avocaţi, ingineri etc.) care resimt piedicile absurde, arbitrarietatea şi finitudinea reală a acumulării proprii. Interesele acestor grupuri sînt de fapt contradictorii. Cît îi priveşte, membrii “stabili” ai claselor proletarizate sînt oameni afectaţi, uneori de la mijlocul vieţii lor, alteori de îndată ce intră în categoria sociologică de “tineri”, de o lipsă cronică de speranţă, fără perspective reale de mobilitate socială sau asigurare independentă a necesităţilor proprii de locuire şi trai, oameni pentru care sensul muncii s-a schimbat radical pe parcursul şi la sfîrşitul tranziţiei. Dintre aceştia, cei care sînt parte propriu-zisă din clasa muncitoare se bucură azi ca de un privilegiu cînd au o slujbă ce îi exploatează, fiindcă, spre deosebire de multe alte persoane din cercurile lor sociale, măcar pot aduce lună de lună un venit în bani acasă. Clasa proletarizată e exploatată şi se autoexploatează intens fiindcă munca a ajuns, la sfîrşitul tranziţiei, să fie un privilegiu, un cadou dat de undeva de sus, o resursă rară folosită într-un context al supravieţuirii, într-un orizont al celor mai mici aşteptări (sau chiar al aşteptărilor negative). La sfîrşitul tranziţiei, munca a căpătat un sens cultural diametral opus sensului muncii din perioada socialistă. Munca ia tocmai sensul unei tranziţii sfîrşite, al unei autonegaţii, al unei devalorizări acceptate. În regimul socialist, munca era resursa cea mai comună, exploatată graţie unei interpretări a “suveranităţii populare” în cadrul statului socialist, dar folosită într-un context al traiului aşezat şi creşterii, adică într-un orizont al marilor aşteptări (sau cel puţin al unor aşteptări pozitive). Pe termen lung, iluzia utopică socialistă era schimbarea sensului muncii la nivelul întregii societăţi, de la cea “brută”, manuală sau “necalificată”, în direcţia unei munci intelectuale nemateriale; desigur, o realitate a muncii socialiste devenise prefacerea muncii într-o imagine (“noi ne facem că muncim, voi…”), la fel de nematerială, dar cu alte consecinţe reale. Socialismul credea că produce pe bandă rulantă “proletari”, însă deja după primul transfer de generaţii a produs mari specialişti în cultivarea propriului timp liber şi a transferului de resurse înspre acesta. Cu toate acestea, sfera muncii rămînea piatra de bază, dacă nu mediul în care avea loc – în direcţii prevăzute sau nu – tranziţia socială. Cu alte cuvinte, dincoace de Hegel, omul putea să îşi exprime demnitatea şi ambiţiile personale şi politice din interiorul sferei muncii. (Iar – confirmînd inadvertent această logică imanentă a blocului socialist, dincolo de calculele ideologilor şi planificatorilor – în interiorul sferei muncii, în sectorul muncilor culturale, intelectualii şi în special scriitorii s-au bucurat de privilegii de demnitari, fără precedent în istoria locală, după cum a arătat Ioana Macrea-Toma în Privileghenţia).
Or, în interiorul societăţilor postcomuniste est-europene, noul sens paradigmatic al muncii, de resursă rară şi privilegiu social, de apariţie fulgurantă pe unicul fond substanţial al pieţei, capitalului şi marilor interfeţe instituţionale cu acestea (inclusiv sectoare ale aparatelor de stat) – acest nou sens al muncii defineşte tendinţa generală şi e tocmai ceea ce au în comun clasele proletarizate şi clasa mijlocie. La capătul unui important studiu recent, dedicat doar “muncii atipice”, dar care înclina datorită evoluţiei fenomenului analizat înspre o reflecţie a situaţiei generale a muncii, Ştefan Guga conchidea: “cel puțin de la izbucnirea crizei până în prezent lucrurile au evoluat mai mult sau mai puțin neechivoc în direcția precarizării muncii, incluzând aici o tendință clară de expansiune a diverselor forme de muncă atipică – de la contractele de muncă pe durată determinată la diversele versiuni ale lucrului pe cont propriu dependent. (…) Favorizarea programatică a expansiunii muncii atipice precare golește de conținut conceptul de cetățenie – care este bazat pe garantarea unor drepturi sociale și economice fundamentale, care le însoțesc pe cele politice – transformând statul într-un simplu gestionar general al forței de muncă, ecuație în care factorul uman e redus la numitorul comun al unui factor de producție oarecare – trebuind, deci, să fie cât mai ieftin, cât mai la dispoziția cumpărătorului și să emită cât mai puține pretenții” [3]. Din nou, o logică “atipică” – fără sens – defineşte haosul tranziţiei. Pe măsură ce noul sens al muncii e tocmai antisensul său, viziunile care primesc drept de cetate în sfera publică sînt cele rostite din afara sferei muncii, mai precis din cea a acumulării – reale sau imaginare.
Nu e întîmplător faptul că strada a ajuns să fie dominată de clasa mijlocie la Bucureşti. Aceasta a ajuns să fie lipsită de reprezentare politică şi, încă şi mai tulburător, resimte faptul că se confruntă cu sfîrşitul tranziţiei. Tranziţia a avut succes: regiunea şi ţara au îndeplinit mai toate cerinţele structurale ale unei semiperiferii – pînă şi cea de a deveni o “regiune de conflict” a lumii. This is as good as it gets. Aceasta e limita reală a tranziţiei – iar astfel de constatări generează, inevitabil, frustrare, în rîndul celor care au îmbrăţişat poveştile de bază ale lumii moderne capitaliste: acumularea infinită la nivel material (creşterea infinită sau intrarea în clubul select al capitalului, atunci cînd în sfîrşit “te-ai realizat”) şi acumularea infinită la nivel imaginar (intrarea în clubul select al omului alb occidental, adică “civilizarea”).
Tranziţia la capitalism a produs, cu devalorizările sale sistematice şi succesive, brutale şi catastrofice, o majoritate a populaţiei pentru care ceea ce e stabil e menţinerea potenţialului său acţional la nivelul de jos al luptei pentru subzistenţă. Pentru această majoritate a lipsei de speranţe, care a părăsit demult jocul electoral, şi nu prea are ce face în stradă, unica şansă reală de mobilitate socială e reprezentată de următoarea generaţie, în care se investesc toate speranţele şi miile de ore de muncă. Şi apoi de următoarea generaţie. Analog modului în care se autoexploatează şi sînt exploatate în acelaşi timp, clasele proletarizate se retrag din sfera publică şi în acelaşi timp sînt condamnate la inexistenţă socială de clasele mijlocii, care nu cer nimic mai puţin decît reprezentativitatea sau vizibilitatea totală – de unde şi accesele eugeniste sau etnonaţionaliste, şi aroganţa de a spune “noi sîntem poporul”. (În cartea despre Revoluţia televizată, am arătat că eliminarea muncitorilor a fost una din caracteristicile esenţiale ale noii ordini a vizibilităţii în postcomunismul incipient). Odată cu impunerea acestei stabilităţi a proletarizării – lipsa structurală a perspectivelor reale de autosusţinere – clasele mijlocii rămîn unicul strat social străbătut de contradicţii vizibile, “un” strat încă relativ instabil, încă motivat de posibile schimbări, care are încă potenţialul mobilităţii (pozitive sau negative) şi pentru care sfera actuală a politicii mai are încă o miză. În acelaşi timp, clasele mijlocii sînt cele care ştiu cel mai bine să se mintă singure, să îşi fabrice o imagine de care pot să se agaţe pînă cad în brînci.
Încă nu am intrat în tranziţia 2.0. Structural, multe lucruri sînt aşezate pe făgaş. Nicio politică de dezvoltare graduală nu poate schimba situaţia de ansamblu. Pe poarta tranziţiei scria “acesta e sfîrşitul ideologiei”, dar la capătul tunelului am intrat în purgatoriul capitalist în care adevărul e altundeva, în care nimic nu se schimbă fundamental, în care toată lumea ştie că lucrurile evoluează în general înspre rău, că inechităţile sînt structurale, că justiţia nu funcţionează la fel pentru cei bogaţi şi puternici, că ne mişcăm colectiv într-un mediu ce favorizează tot mai mult lipsa de scrupule şi sociopatia, şi într-un model civilizaţional ce subminează, la capăt de linie, Pămîntul însuşi. În purgatoriul capitalist, speranţele sînt convertite în lupte cinice pentru schimbări relative, pentru scuturarea apei stătute din cazan şi redistribuirea poziţiilor, un pic mai aproape sau mai departe de foc. Sfera politică se împarte mereu între cei care sînt pe cale să iasă din cazan şi cei care îi trag înapoi. În acest univers, în mod tradiţional, unicii agenţi ai schimbării reale în afara sferei politicului sînt inovaţia tehnologică, ce introduce noi diviziuni în ordinea materialităţilor – noi inele ale purgatoriului, precum orbita revoluţionară a minicomputerelor, internetului şi reţelelor “sociale”, cu iluziile sale de integrare şi vizibilitate totală şi alte moduri ale diviziunii – sau dacă nu, rămîne ca întotdeauna războiul, care introduce schimbarea reală cu forţa, şi nu doar în vederea unor cîştiguri materiale sau politice imediate, ci tocmai din necesitatea modernităţii de întreţine iluzia abstractă a schimbării şi noului, şi mai ales a puterii de a schimba lucrurile. După cum prognoza chiar Fidel într-un discurs din 1988, căderea blocului socialist – pe care tocmai îl critica foarte dur în acel discurs – a fost însoţită într-adevăr de multiplicarea intervenţiilor agresive şi a războaielor de invazie occidentale în zone periferice şi semiperiferice cu resurse materiale.
Aşadar, luminiţa de la capătul tunelului nu e nici lumina Occidentului, dar nici scînteia clasei proletare, ci ecranul clasei mijlocii, făcut din fascii care baleiază terenul comun al proletarizării. Tricolorul din lumini digitale, orchestrat nu demult la Bucureşti de clasa mijlocie locală înspre marele ochi occidental, invitat astfel să privească această mulţime de sus, după cum remarca şi Florin Poenaru, exprima involuntar tocmai adevărul general al unei munci asidue, însă lipsită de demnitate, şi a unei societăţi ecranizate, acoperită de nişte paravane subţiri, dar foarte haidef, de discuţii îndelungi pe teme neesenţiale, care captează toate privirile fiindcă văz monstruos.
Dar în toiul acestui haos plin de absurdităţi, oamenii continuă să muncească, să îşi vadă de treabă – de treaba lor, alta decît cea a guvernării. Redeschiderea dialogului social şi rearticularea speranţelor nu mai sînt însă posibile, dincolo chiar de munca de respingere a ecranărilor şi autoecranărilor clasei mijlocii, fără respingerea explicită a nenorocirii, fără recunoaşterea proletarizării şi, chiar înainte de “elaborarea de politici” contra sărăciei modernizate şi a limitărilor periferice, fără o reînţelegere şi relaţionare a modurilor în care oamenii se înţeleg pe ei înşişi în afara pacostei. În alte vremuri de tranziţie după catastrofa istorică a războiului, dar şi de abuzuri ideologice conştientizate, Veronica Porumbacu se întorcea la amintirea din copilărie a lui Panait Muşoiu – simbolul ingenuităţii revoluţionare locale şi traducător încă din 1879 de texte marxiste şi umaniste, inclusiv Manifestul comunist – ca figură de legendă care trecea adeseori prin faţa casei sale “cu taşca plină de cărţi ori paporniţa plină de legume”. O nouă alăturare cu scîntei a lumilor intelectuale cu lumile subzistenţei, într-un context în care noua paradigmă a muncii oricum asta face, poate fi mai apropiată decît pare.




[1] De pildă: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] şi [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
[2] Ivan Illich, Tools for Conviviality, 1973.
[3] Ştefan Guga, Munca atipică în România de la izbucnirea crizei. O perspectivă de ansamblu, Bucureşti, Next Publishing, 2016.



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mier Apr 11, 2018 7:59 am

În general, în dictaturi, sărăcia e tabu. E ascunsă cu dibăcie în ciuda faptului că e omniprezentă. Ţin minte cerbicia securiştilor din anii 80 care burduşeau vitrinele de fiecare dată când Tovarăşul avea un discurs. Vitrinele mimau bunăstarea, dar magazinele erau închise. Şi, după terminarea discursului, mărfurile se retrăgeau cu grijă pentru a se retrimite la magazinele cu circuit închis.

Trecând pârleazul, constatai contrariul. Magazinele burduşite cu marfă, o bunăstare reală afişată peste tot care-ţi lua ochii. Mai mai c-ai fi crezut că te afli în Paradis. Era totuşi ceva care-ţi spunea că lucrurile nu-s atât de dulci precum par. Te dumireai imediat ce luai contact cu lumea reală. Vedeai boschetari cerşind, seara oameni trăgând cartoane după ei şi căutându-şi un loc de refugiu, dacă te rătăceai dincolo de traseele turistice dădeai peste câte-o zonă jerpelită s.a.m.d. Chestiile acestea erau la vedere, neascunse şi înţelegeai că Paradisul pe care îl experimentai venea cu problemuţele lui la pachet.

De fapt care era tărăşenia? În dictaturile Estice, binefacerile comunismului trebuiau să demonstreze că „omul nou” trăieşte deja pe o treaptă superioară, iar fericirea îi e inclusă în „fişa postului”. De-aici disperarea de a ascunde sărăcia. Ea, pur şi simplu, nu trebuia să existe deoarece simpla ei apariţie demonstra o eroare critică a sistemului, un eşec de neiertat. De partea cealaltă, sărăcia avea rol „concurenţial” sau didactic. Pe ăia nu-i interesa să ascundă sărăcia, ci din contră! Târlele de săraci pe care le vedeai îţi transmiteau subliminal că dacă ajungi să decazi pe scara socială, te poate aştepta inclusiv un asemenea destin. Iar ăsta era motorul adevărat al societăţii: frica de căderea în gol, de stradă, de frig.

Ce putem înţelege din exemplele date este că, dincolo de ideologii, societăţile încearcă să-şi ascundă cele mai mari tare cu care se confruntă. Ascunderea se face peste tot la fel: prin clamarea gălăgioasă a contrariului şi prin ascunderea realităţii. E un lucru important pe care trebuie să-l ţineţi minte atunci când evaluaţi critic o societate. Trebuie acordată o atenţie mărită propagandei sistemului şi a realităţilor de la baza societăţii, a acelor realităţi care transpar atunci când te uiţi mai atent.

Şi-acum să vedem care-i situaţia în lumea în care trăim, în „bucăţica noastră de alianţă”. Care-i subiectul favorit al propagandei? Păi, în primul rând, lupta anticorupţie. Asta se clamează peste tot, cu asta-şi umplu gura târlele de mâncători de rahat. Şi care-i situaţia de fapt, cea din teren? Totul pute a corupţie. Aproape nu mai poţi respira. De la mărunţişuri până la chestiunile babane. Serviciile secrete, aceşti vaşnici lucrători pe frontul occidental anticorupţie îşi rotunjesc veniturile din trafic ilegal de arme şi droguri. Care, desigur, n-au nicio legătură cu corupţia. Când se doreşte instaurarea sau reinstaurarea „normalităţii” într-o ţară se apelează la vechile furtişaguri vechi de când lumea. Vezi comisia de privatizare din Grecia compusă exclusiv din străini şi care are imunitate juridică. Vezi numeroasele intrări cu crampoanele ale finanţatorilor internaţionali care, în schimbul unui împrumut care-ţi este impus „pe la spate”, te obligă să eliberezi monopoluri importante unor mega-companii prietene. Iar exemplele pot continua la infinit.

O altă chestiune clamată este aceea a sănătăţii economice. Toţi occidentalii şi-au făcut un obicei din a-şi lăuda propria economie şi de a arunca rahat spre ceilalţi care, iată, de ani buni sunt pe marginea prăpastiei, aproape de căderea în haos. Deh, dacă am experienţa celuilalt regim pot să-mi amintesc retorica de-atunci cu iz de banc: „Societatea capitalistă se află pe marginea prăpastiei. Noi, societatea comunistă ne-am dovedit întotdeauna superioritatea şi de-aceea suntem cu un pas înaintea lor”.

De obicei, astfel de scheme devin cu atât mai obsesive cu cât societatea se îmbolnăveşte. Totul ajunge la paroxism atunci când structura societăţii în mod real e moartă, dar propagandistic pare invulnerabilă. Ăla e momentul limită, momentul în care totul se duce de râpă, se dărâmă şi sacrifică tot ce prinde-n cale. Sunteţi pregătiţi pentru el?




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mier Apr 25, 2018 7:31 am

În timp ce SUA anunţă bugete fabuloase pentru dezvoltarea armelor hipersonice, China construieşte o fabrică de motoare care va sta la baza viitoarelor vehicule hipersonice low cost. Oricine citeşte ceea ce am scris şi-ar putea imagina că la chinezi, aşa cum ne-a obişnuit comportamentul economic actual, s-a trecut rapid prin stadiile cunoscute, anume cercetare, concept, „producţie scumpă”, ajungându-se la optimizarea care conduce la produsele low cost. În realitate, de la cercetare şi concept, chinezii elimină faza de „producţie scumpă”, propunându-şi direct dezvoltarea produselor optime din punct de vedere al preţurilor. Este o revoluţie în sine.

Din punct de vedere teoretic, „producţia scumpă” are ca scop acoperirea investiţiilor şi a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare. E un punct de vedere strict teoretic. Dacă luăm ca şi exemplu F35, observăm lesne că acolo nu e vorba decât de fraudă. Avionul respectiv n-are absolut nimic nou în el: tehnologia este aceeaşi cu cea a anilor 80, diferenţa dintre el şi celelalte jucării militare americane constând strict în upgrade-ul unor componente şi utilizarea unor versiuni superioare, dar aparţinând aceleiaşi tehnologii. Radarul e dezvoltat pe acelaşi principiu, având doar raza de acţiune mai mare, armele cu care e echipat sunt tot cele binecunoscute, avionica e tot aia. Nicio noutate, doar un preţ cocoşător, semnalând de la o poştă corupţia. Crede cineva că F35 va avea la un moment-dat o versiune „optimizată” care să ajungă ieftină? Nicidecum. Va fi urmat de un F36 care va mări şi mai mult radarul şi care va mai schimba două-trei butoane, dar va costa de câteva ori mai mult.

Tehnologia hipersonică pe care-o dezvoltă chinezii apare din start la preţuri joase. Motivul e cât se poate de simplu: se sare peste o etapă inutilă deoarece comenzile mari estimate vor permite acoperirea rapidă a tuturor cheltuielilor fără bătăi de cap. Imediat după terminarea fabricii, China vrea să-şi upgradeze întreagul parc de avioane cu noile generaţii. Repet, China face deja asta. Americanii abia se află în stadiul fixării unui buget faraonic pentru dezvoltarea respectivei tehnologii.

Respectând modelul devenit deja tradiţie în Imperiu, putem estima că, în momentul în care liniile de producţie chinezeşti vor geme sub greutatea motoarelor low cost produse cu un tact mărit, la americani, în cel mai bun caz, se va ajunge la etapa de „producţie scumpă”. Adică un avion american va costa, în cazul fericit, cât câteva zeci de avioane chinezeşti.

Este deocamdată doar un exemplu. Mai avem unul în domeniul portavioanelor, acolo unde, până acum câţiva ani, chinezii erau subiectul preferat al bancurilor. Cu un portavion istoric pe care l-au cumpărat de la australieni şi cu un fier vechi achiziţionat din Ucraina, China părea „prostul clasei”. Culmea e că au reuşit să transforme fierul vechi ruso-ucrainean într-un portavion total funcţional. Asta însă nu e totul: în acelaşi ritm nebun, China topeşte etapele lucrând în paralel la trei generaţii diferite de portavion. Da, aţi citit bine: la ora actuală China dezvoltă în acelaşi timp trei generaţii diferite. Pare de necrezut ceea ce am afirmat, dar fix asta se întâmplă.

Ceea ce vă sugerez este să comparaţi teribila diferenţă de dinamică. În timp ce „omul bolnav”, în ciuda experienţei acumulate, abia se mai mişcă, vijeliosul adolescent aleargă permanent, sare cu voioşie, se caţără în copaci şi nu pare a obosi niciodată. Este ceea ce vedem de-o istorie întreagă, anume ciclul natural: moartea unora şi naşterea altora. Priviţi cu atenţie şi înţelegeţi ceea ce este de înţeles. Nu vă provocaţi orbul găinii şi nici nu încercaţi să ignoraţi uitându-vă în altă parte deoarece în niciunul dintre aceste cazuri nu veţi fi scutiţi de consecinţe. Valul a pornit din noul epicentru. Cei care înţeleg asta ştiu să se caţere pe ei. Celorlalţi li se va sparge în cap şi ei nu vor înţelege niciodată ceea ce li se întâmplă.



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Joi Apr 26, 2018 10:19 am

La punctul 4, acolo unde autorul vede o "monstruozitate" (venitul minim garantat), eu vad singura cale de iesire din impas. Laughing


Cum ne-am trezit în comunism?

Intro: Luna trecută am avut o controversă amicală cu prietenii virtuali Constantin Gheorghe şi Lucian Sarbu referitoare la utilizarea „prea laxă”(spuneau ei) de către subsemnatul a termenului „marxist”. Promiteam atunci să revin cu o explicaţie în care să demonstrez că nu e absolut nimic lax în exprimarea mea. Iată mai jos, în cinci episoade puse cap la cap din memoria bătrânului meu blog, absolut toate explicaţiile referitoare la transformările uimitoare prin care a trecut societatea noastră devenită, aproape peste noapte, o societate cvasi-comunistă. Lucrul este cu atât mai frustrant pentru noi, cei care ne vedem teleportaţi dintr-o negură a istoriei de care credeam c-am scăpat definitiv într-o negură mult mai densă şi mai toxică din care pare că nu mai avem nicio scăpare. Lectură plăcută!

1
Există de mult timp senzaţia că ceva nu rimează, că în spatele mecanismului frumos văcsuit se ascunde un monstru. Un monstru invizibil, care-şi aruncă otrava pe o cale necunoscută. De fiecare dată când privim lumea avem o senzaţie de déjà vu.

Pentru cei trecuţi prin comunism, diagnosticul e mai simplu de identificat. Şi aceasta pentru că doar cei care au o minimă experienţă a acelei societăţi deţin toate datele necesare unei analize corecte. Cetăţeanului occidental îi este imposibil să înţeleagă ceea ce se întâmplă cu adevărat şi aceasta strict din cauza „lipsei de experienţă”. El vede totul ca fiind o dezvoltare normală a societăţii.

O să încerc să fiu mai abrupt şi să încep cu concluzia: trăim în comunism! Nu, nu e nicio glumă! Dacă Lenin s-ar trezi din mausoleul său şi ar putea să bată străzile Occidentului i-ar trage de urechi pe ruşi din cauză că au rămas în urmă cu implementarea comunismului. Lenin, cel care la începutul secolului trecut a tranzitat Germania într-un tren militarizat, plin ochi cu soldaţi care aveau ordin să tragă în cazul în care ar fi încercat să evadeze, acel Lenin ar fi acum vedeta tuturor televiziunilor, invitatul de onoare al oficialilor şi probabil călăuzitorul mai marilor Europei. Trotski ar fi la fel de mândru de realizările lumii actuale. Singur, Stalin s-ar îndoi de acest model deoarece e cu prea puţini morţi, iar condamnările tribunalelor actuale, chiar dacă se fac la fel de arbitrar ca în vremea sa, durează mult prea mult. „În termeni de eficienţă s-a pierdut mult” - ar spune Stalin.

Înainte de a încerca să mă acuzaţi de „viziune inversată”, aveţi puţintică răbdare şi ascultaţi argumentele. Vom enumera pe rând „stâlpii” societăţii actuale şi vom vedea care le sunt originile. E o arheologie similară unui dosar de cadre din epoca trecută actuală.

O să încep cu cea mai în vogă temă a momentului, anume libertăţile sexuale. După ce Curtea Supremă a SUA a decis(pe ce bază oare?) că homosexualitatea este un drept de bază garantat de Constituţia SUA, lucrurile au luat-o razna. Părinţii naţiunii americane probabil se zbat în mormânt, iar grupările religioase tradiţionale se simt ameninţate cu dispariţia. Totuşi, de unde vine această schimbare radicală de percepţie, această relativizare a unui domeniu reglementat de natură şi dereglementat de om? Originea sa este una cu adevărat sănătoasă. Deutscher Reichsverband für Proletarische Sexualpolitik sau pe scurt Sexpol a fost o organizaţie fondată la Berlin în 1931 de către Wilhelm Reich. La nivel ideologic Sexpol reprezintă o sinteză a ideilor lui Marx şi Freud(mai mult acesta din urmă, aşa cum v-aţi imaginat). Agenda organizaţiei era una cu adevărat „revoluţionară” pentru acele vremuri: abolirea legilor împotriva homosexualităţii şi avorturilor, desfiinţarea familiei tradiţionale prin intermediul parteneriatelor civile(inclusiv temporare), simplificarea procedurilor de divorţ, controlul naşterilor, obligativitatea folosirii contraceptivelor, îndoctrinarea sexuală a copiilor prin intermediul şcolilor s.a.m.d. O agendă largă din care s-au desprins câteva dintre principalele doctrine ale societăţii actuale(feminism, libertate sexuală etc.).

Potrivit unei biografii scrise de cea de-a treia nevastă a lui Reich, întreaga politică a respectivului grup urmărea, în principal, distrugerea totală a Germaniei. Punerea în aplicare a acelei politici era esenţială pentru declanşarea unei crize demografice profunde care ar fi condus la îmbătrânirea populaţiei şi atingerea unui nivel satisfăcător de conformism al societăţii. Vă sună cunoscut cu ceea ce se întâmplă acum?

Doctrina Sexpol a apărut pe fondul ceţos al Republicii de la Weimar, atunci când instaurarea unui stat comunist în graniţele trasate Germaniei prin Tratatul de la Versailles părea iminentă. Pentru omul de azi este foarte dificil de înţeles acei ani deoarece, într-un interval extrem de mic de timp, am avut de-a face cu o precipitare extremă a istoriei, finalizată cu instaurarea fascismului în Germania.

În URSS, stat comunist prin excelenţă, sexul era practic un tabu, iar ceea ce s-ar putea numi revoluţia sexuală a Alexandrei Kollontai ţinea mai degrabă de emanciparea femeii, neajugându-se niciodată nici măcar în apropierea patului. Aceasta face ca apariţia de atunci a dubioasei unităţi ideologice orientată exclusiv spre sex să pară acum aproape imposibilă. Într-o lume în care, pe ambele părţi ale cortinei în formare, sexul era „inhibat” la nivel oficial(intr-o parte de valorile în jurul cărora gravita societatea preponderent creştină, iar în cealaltă de „moralitatea” pe care trebuiau s-o afişeze tătucii statului comunist) apare o organizaţie obscură care-şi propune programe revoluţionare într-un domeniu care, pe vremea aceea, făcea pe oricine să roşească. Şi mai interesant este că ideile acelei organizaţii comuniste obscure sunt preluate treptat nu de către ţările comuniste ci tocmai de către societatea capitalistă, ajungând în prezent parte din stâlpii de bază ai politicii corecte şi a democraţiei de tip nou.

Într-adevăr sunt multe lucruri de neînţeles în istorie. Cum ar fi spre exemplu Viena anului de graţie 1913 atunci când sub acelaşi acoperiş al oraşului au încăput Freud, Hitler, Stalin, Trotski şi Tito. Deocamdată mă opresc aici. În episodul viitor vom vedea cum, o altă organizaţie obscură pentru omul de rând, ajunge să implementeze marxismul fix în inima societăţii capitaliste. Până atunci vă las să meditaţi la ceea ce se petrece în jurul vostru.

2

Uimit de capacităţile savantului Nicolai Kondratiev, Stalin l-a solicitat pentru o conversaţie pe probleme diverse. Savantul s-a prezentat la data stabilită şi, spre sfârşitul întâlnirii Stalin îl întreabă la modul cel mai serios pe Kondratiev când va cădea definitiv capitalismul. Kondratiev îi răspunde că are nevoie de ceva timp pentru un asemenea studiu. Întâlnirea se încheie prieteneşte.

Revenit în bibliotecă, Kondratiev se apucă de studiu. Întocmeşte o listă de „parametri ai capitalismului” cărora le studiază evoluţia. În urma finalizării cercetării pune bazele teoriei ciclurilor(despre care am mai vorbit aici) şi se duce la Stalin pentru a-i da verdictul: „capitalismul nu va muri niciodată deoarece are capacitatea de a se autoregla”. Se pare că acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit în prezenţa lui Stalin. Supărat de verdict, Stalin l-a trimis direct în lagăr, loc în care marele savant şi-a găsit sfârşitul.

Există însă o altă întâmplare similară, petrecută tot în Rusia lui Stalin, dar cu un cu totul alt deznodământ. De data aceasta avem în plan o altă forţă obscură, anume intelectualii occidentali, cei pe care Stalin îi numea „idioţi utili”.

Suntem în anii '20. Chiar dacă exista un stat comunist(URSS), chiar dacă idealurile marxiste invadaseră mediul intelectual, lucrurile refuzau să se mişte în direcţia profeţită de Marx. Armata Roşie fususe învinsă în bătălia de la Vistula, spartakistii, guvernul lui Bela Kun sau Sovietul Bavarez au eşuat lamentabil, iar muncitorimea - atât de ridicată în slăvi de ideologie - pur şi simplu refuza să se înregimenteze în „revoluţia” prorocită de Marx. În 1922, Antonio Gramsci - fondator şi o vreme preşedinte al Partidului Comunist Italian - vizitează „paradisul” comunist rusesc. Îşi dă seama că absolut totul e departe de idealurile promise. O societate înecată de teroare şi sărăcie, măreaţă doar în ochii propagandei. Gramsci înţelege că o asemenea societate nu poate fi implementată în Occident şi că, pentru a câştiga lupta, populaţia trebuie să adere liber la ideile marxiste. Astfel, „câştigând suflete”, marxismul are şansa de a cuceri Occidentul. Gramsci este autorul teoriei hegemoniei culturale, conform căreia, clasa dominantă manipulează cultura societăţii astfel încât punctul ei de vedere devine normă culturală. Astfel, clasa dominată este condusă nu prin forţă, ci prin adeziunea liberă la cultura hegemonică a clasei dominante. Gramsci teoretizează modul în care clasele dominate trebuie să-şi creeze o contra-hegemonie care, treptat, să se impună în societate şi, în acest fel, să destabilizeze cultura hegemonică oficială. Cu alte cuvinte, „scopul final este acceptarea voluntară a comunismului prin transformarea treptată a gândirii persoanei umane”*.

În revoluţia pornită de Gramsci, apare un alt individ celebru: György Lukács(născut György Bernát Löwinger). Fiu al unui bancher ungur, Lukács a activat în internaţionala comunistă, iar în 1919 ajunge vicecomisar pentru cultură în regimul lui Bela Kun. Îşi pune concepţiile în practică, politica sa rămânând în istorie sub de numirea de „terorism cultural”. De asemenea, trebuie menţionată punerea în practică de către Lukács a unui program şcolar de educaţie sexuală în care copiii erau învăţaţi să „iubească liber” deoarece „familia aparţinea vechii orânduiri burgheze”. Trimis temporar la gunoiul istoriei odată cu dărâmarea regimului lui Bela Kun, Lukács emigrează la Viena. În 1923, cu ajutorul fondurilor unui tânăr marxist(Felix Weil) Lukács împreună cu Karl Korsh fondează Institutul de Marxism de la Frankfurt, devenit apoi Institutul de Studii Sociale şi cunoscut în istorie ca „Şcoala de la Frankfurt”.

Teoria lui Gramsci este preluată de Şcoala de la Frankfurt, prin intelectualii gramscieni care au aderat şi condus destinele Institutului: Max Horkheimer, Theodor Adorno, Erich Fromm, Wilhelm Reich(vă sună cunoscut?) s.a.m.d. Această organizaţie - obscură pentru omul de rând - este una care a marcat covârşitor dezvoltarea(involuţia?) civilizaţiei occidentale. Întrucât ascensiunea la putere a lui Hitler le ameninţa existenţa, membrii „Şcolii” se refugiază în SUA unde, cu ajutorul Universităţii Columbia îşi reiau activitatea. Aici, reprezentanţii săi lansează cu succes teoria critică. Ideea de la care pleacă întregul raţionament este aceea că „nu există o realitate obiectivă”. Relativizarea adevărului, a valorii, pune bazele unui mod nou de percepţie a realităţii. Să nu uităm că, din punct de vedere intelectual, ne aflăm în perioada dominată(şocată?) de teoria relativităţii a lui Albert Einstein, care a pus publicul, cu brutalitate, în faţa unor noţiuni de neînţeles până atunci. Dacă nici măcar o noţiune atât de palpabilă precum curgerea timpului nu este aceeaşi pentru toţi, e clar că lumea e mult mai relativă decât o percepem. Pe acest fond, teoria critică a Grupului de la Frankfurt introduce un prim virus în mediul intelectual occidental.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial aduce în prim-plan ororile comise de Hitler. Un moment numai bun pentru Adorno şi câţiva companioni(Else Frenkel-Brunswik, Daniel Levinson, Nevitt Sanford) pentru a lansa provocarea supremă: creionarea tipului de personalitate care, susţin autorii, ar putea genera un nou holocaust. Studiile respectivilor au fost reunite în influenta lucrare „Personalitatea autoritară”, în care se ajunge la concluzia că vina pentru dezvoltarea personalităţii de tip fascist aparţine creştinismului, capitalismului şi familiei patriarhal-autoritare. Mai precis, ţinta predispusă a ideologilor Şcolii de la Frankfurt devine chiar reprezentantul clasei de mijloc, individul care dă dinamism şi creativitate societăţii capitaliste. El este vinovatul principal şi, în consecinţă el trebuie dinamitat. Trebuie menţionat faptul că „Personalitatea autoritară” a reprezentat o lucrare de o covârşitoare influenţă asupra psihologilor americani, concluziile sale fiind preluate pe nemestecate.

Iată-ne în faţa unui mix toxic, pe cale să viruseze întreg sistemul capitalist. Contra-hegemonia creionată de Gramsci începe să se impună sub forma unui monstru ideologic. Combinarea teoriei critice cu cea a personalităţii autoritare naşte ceea ce numim în prezent „corectitudinea politică”. Scopul întregii teorii este acela de a reduce autoritarismul sau, dacă ar fi să-i dăm o interpretare pământească, a castrării masculinităţii. Societatea patriarhală trebuie înlocuită de una matriarhală, bărbatul trebuie „feminizat”(de-aici şi normalizarea homosexualităţii), inexistenţa diferenţelor între bărbat şi femeie(teoria androginiei), iată câteva teme născute de noua corectitudine.

În fapt, ne aflăm într-o altă etapă de dezvoltare a revoluţiei prorocite(dorite) de Marx: muncitorii sunt înlocuiţi de noii teoreticieni cu minorităţile, cu marginalii societăţii. Ceea ce Şcoala de la Frankfurt le spune marginalilor este faptul că ei sunt adevărata clasă oprimată(vezi Herbert Marcuse - Eseu despre Eliberare) şi că adevărul lor, valorile lor, ideile lor au aceeaşi doză de adevăr ca şi cele general acceptate de către societate. Ideea imediat-subversivă este aceea că, în realitate, fiecare dintre noi facem parte dintr-o minoritate, motiv pentru care nu trebuie să ne auto-cenzurăm în faţa oricărei idei, indiferent cât de năstruşnică ar părea. Cu alte cuvinte, judecata, raţionamentul, bunul simţ sau orice alt filtru sunt eliminate brutal sub imperativul noului relativism. Avem de-a face cu introducerea unui virus cultural care efectiv dinamitează civilizaţia occidentală.

Istoria ne arată că, de multe ori, ideile pot rămâne doar la stadiul de idee, fără a influenţa major realitatea. Poate că aşa s-ar fi întâmplat şi cu ideile Şcolii de la Frankfurt dacă ele nu ar fi fost preluate de generaţia baby-boomer(ajutate de „băieţii din umbră” ai serviciilor secrete anglo-americane). Eliberarea sexuală din SUA, mişcarea hippie, revoluţille studenţeşti ale anilor 60, toate acestea aveau ca miez radical diverse flavour-uri marxiste(trotskism, anarhism, maoism, etc.), iar la nivel „normal” corectitudinea politică. Pentru cei care nu ştiu, lozinca „Make love not war” îi aparţine lui ... Herbert Marcuse, marele „comunicator” al Şcolii în relaţia cu „revoluţiile tinerilor”.

Este apogeul mega-revoluţiei culturale imaginată de Gramsci. În acest moment contra-hegemonia învinge hegemonia. Odată cu maturizarea foştilor revoluţionari, ideile creionate de Şcoala de la Frankfurt pătrund în forţă în mediul universitar, formând generaţii întregi în spiritul noii hegemonii culturale. Exact aşa cum un virus informatic ajunge să sufoce sistemul în care este introdus, într-un mod similar noua hegemonie sufocă sistemul capitalist. Dar despre consecinţele acestei rupturi radicale vom vorbi într-un episod viitor.

3

Dacă în episoadele trecute am prezentat modul în care obsesivele teme ale ideologiei marxiste au fost implementate în inima sistemului capitalist, e timpul să vedem care au fost consecinţele acestui fapt.

Orice sistem, indiferent că e mecanic sau social, se mişcă în funcţie de un număr de parametri. În momentul în care te apuci să te joci cu parametrii de bază, e clar că, în final, vei obţine rezultate diferite, dacă nu cumva chiar o distorsiune a sistemului.
În ceea ce priveşte capitalismul actual, pare limpede că este radical schimbat faţă de ceea ce, cu ceva timp în urmă, se considera a fi normalitatea. În primul rând, având la bază o nouă paradigmă bazată pe inexistenţa unei realităţi obiective, lucrurile au necesitat o revizuire masivă în mediul juridic. Noua relativitate a generat alte teme de discuţie, noi moduri de abordare a realităţilor, neluate în seamă până atunci. Şi aceasta pentru că mişcările societăţii marginale au ajuns să se implanteze adânc în sistem.

Să studiem evoluţia largii acceptări a homosexualităţii. Epopeea a început în anul 1972, atunci când activiştii homosexuali reuşesc, în urma numeroaselor proteste, scoaterea homosexualităţii din DSM II(„Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders”). Din momentul acestei reuşite, „noua normalitate” începe să lupte pentru drepturile sale constituţionale. Se ajunge astfel, după 43 de ani de cedări continue, ca homosexualitatea şi căsătoria homosexuală să fie recunoscute de către Curtea Supremă de Justiţie a SUA. Imaginaţi-vă ce drum colosal s-a produs: SUA, de la adeziunea totală la principiile părinţilor naţiunii până la instrument de presiune politică pentru promovarea şi ocrotirea homosexualităţii.

Recent observăm o altă „normalizare”. DSM(5 de data aceasta) a început să elimine „treptat” pedofilia din rândul bolilor psihice. Deocamdată, pentru a nu isca un scandal imens, au împărţit pedofilii în două părţi: cei care au dorinţe sexuale legate de copii, dar care nu fac sex cu copii şi cei care au dorinţe sexuale legate de copii şi doresc să facă sex cu copii(sau fac deja). Cei din prima categorie sunt consideraţi de către noul DSM perfect normali. Nu trebuie să fii mare specialist în psihologie pentru a înţelege că problema este extrem de stupid abordată. Şi aceasta din cauză că e practic imposibil să ai o dorinţă şi să nu vrei s-o duci până la capăt(de fapt aici avem de-a face cu o adevărată deviaţie!). Autorii însă nu se sperie de penibil deoarece ştiu că aceasta este doar o soluţie „elegantă” de temporizare în vederea eliminării totale a pedofiliei din viitoarea revizuire a DSM.

Poate vă întrebaţi ce are de-a face un „manual” cu sistemul juridic. La prima vedere aşa e, dar, în realitate, apariţia sau dispariţia din DSM ţine loc de expertiză. Presupunând ca în computerul unui pedofil sunt găsite fotografii cu minori, acestea - în scurt timp - nu se vor mai putea constitui în probe care să-l incrimineze pe respectivul obsedat. Motivul? Avem de-a face cu un comportament normal, iar acuzarea, dacă nu va putea să dovedească faptul că individul a avut o tentativă(sau reuşită) de viol asupra unui copil, nu va mai putea obţine condamnarea.

E lesne de înţeles cum, la nivelul drepturilor se produce o revoluţie. Periferia societăţii devine brusc centrul ei, iar majoritatea este strivită. Şi-aşa se merge la nivelul următor. Pentru „a apăra” minoritatea de aşa-numita „teroare a majorităţii” e nevoie de instituţii care să permită ţinerea situaţiei sub control. Însă aici avem de-a face cu o dilemă: cum poţi avea instituţii care să apere minoritatea în condiţiile în care majoritatea oricând ar putea vota împotrivă? Ei bine, există două soluţii: una este propaganda şi cealaltă constă în implementarea „principiilor” şi „opţiunilor de forţă” în instituţii independente care nu ţin de majoritate/electorat/alegeri.

Societatea actuală a mers pe ambele căi. Pe de o parte propaganda deşănţată desfiinţează noţiunea de majoritate sub falsul slogan că, în ultimă înstanţă, fiecare aparţine unei minorităţi. Cu alte cuvinte, societatea nu mai are un nucleu la care să se raporteze, ci o groază de idei, unele contradictorii, toate gravitând haotic şi având aceeaşi valoare de adevăr. Transpus în fapte aceasta înseamnă că dacă eu afirm că e zi, iar altcineva că e noapte, din punct de vedere al corectitudinii politice, cele două afirmaţii au aceeaşi valoare de adevăr.

Cea de-a doua soluţie, cea instituţională, este şi cea mai invazivă. Aceasta deoarece capitalismul occidental are o tradiţie impresionantă în asigurarea independenţei justiţiei. Aşa se face că noile idei au penetrat mediul juridic, călcând în picioare secole de jurisprudenţă. Astfel, Justiţia nu mai apără decât „nou-ideea” asigurării cu orice preţ a libertăţii şi drepturilor mnorităţilor/periferiei, ceea ce echivalează cu poziţionarea sa în opoziţie cu majoritatea. Cu noul rol de cerber al nou-libertăţii, sistemul juridic se poziţionează cumva deasupra celorlalte puteri ale statului. Cum justiţia trebuie să protejeze minoritatea, atunci acestei puteri nu mai trebuie să i se poată opune nimeni, ci doar ea însăşi(dacă este dispusă s-o facă, desigur).

Desfiinţarea majorităţii se face însă şi prin „execuţii publice”, adică prin încălcarea flagrantă a deciziilor mai mult sau mai puţin tranşante luate de către majoritate şi înlocuirea lor cu punctele de vedere „protejate” ale minorităţii. Unde anume pot fi acestea cel mai vizibil decât în alegeri? Astfel, pe zi ce trece, Justiţia e din ce în ce mai prezentă în sistemul electoral. Ea nu mai trebuie să asigure corectitudinea, ci corectitudinea politică! Exemplele care-mi vin flagrant în minte sunt realegerea frauduloasă a lui George Bush JR în funcţia de preşedinte sau, la noi în ogradă, lovitura de stat dată de Justiţie în referendumul pentru demiterea lui băsescu.

Morala care trebuie înţeleasă de toată lumea este că ea, majoritatea, nu există! Sau, mai bine spus, îi este refuzată existenţa deoarece aceasta se opune corectitudinii politice. Iar atunci când are tupeul să se manifeste este pur şi simplu zdrobită deoarece în lumea relativă a adevărului multiplu nu există majorităţi.

Astfel, întregul joc de putere al statului occidental se debalansează. O lege nescrisă spune că această debalansare nu poate rămâne fără o contrapondere. Din nefericire, într-o asemenea lume, contragreutatea nu poate veni dintr-o reinterpretare corectă a „binelui majoritar”, ci printr-o regulă obscură pe care o putem numi „regula minorităţii privilegiate”. Aşa se face că în ceea ce priveşte Justiţia, contragreutatea se găseşte mult în spatele scenei, în şerpăria a serviciilor secrete.

Serviciile secrete devin, treptat, protectorul şi supraveghetorul Justiţiei. E limpede că n-o fac prin manevre transparente şi că, pentru a-şi justifica poziţia de forţă, au nevoie de imaginea de ultim apărător al „patriei şi democraţiei”. Această poziţie în ochii opiniei publice se obţine prin operaţiuni oculte asupra cărora nu avem timpul necesar să ne oprim.

Şi-aşa societatea occidentală virează încet şi sigur dinspre zona democraţiei care se auto-corectează spre o tiranie care are nevoie de protecţie şi în care sunt păstrate doar aparenţele democratice. E logic să se meargă în această direcţie. Oricât de mult am proteja - în numele noii corectitudini - toate „adevărurile” din societate ele nu au cum să nu intre în coliziune. Societatea, prin instituţiile de supraveghere, trebuie să se asigure că aceste coliziuni nu se produc şi, în cazul în care se produc, trebuie găsit şi pedepsit un vinovat. Este momentul în care „se rupe iubirea”. Democraţia tuturor valorilor şi adevărurilor se transformă într-o „libertate limititată” sau, tradus, într-o tiranie democratică aplicată tuturor.

Încet, încet, societăţile noastre virează spre acest model de tiranie. O societate exemplară la suprafaţă, dar tiranică în esenţa ei. Nu mai e o democraţie a cetăţenilor, a maselor, ci un teritoriu limitativ, în care trebuie să mergi doar pe anumite cărări „oficiale”, altfel riscând să fii lichidat de „ocrotitorii din faţă sau din umbră”.

Toate acestea sunt consecinţele normale ale virusului contra-hegemonic despre care am vorbit. Distorsiunea indusă în sistem îl face să devieze de la statutul de democraţie la cel de autocraţie cu „apărătorii” săi care vin la pachet cu inevitabilele abuzuri. Într-adevăr, dezvoltarea logică pe care am făcut-o în acest articol nu este total vizibilă. Occidentul tradiţional încă se mai apără şi încearcă să nu intre pe această pantă. Din nefericire, odată schimbat hegemonul cultural, alunecarea spre tiranie se face lin, natural. Opoziţia faţă de noua paradigmă echivalează cu înotul contra curentului. Lumea deja e schimbată.

În episodul viitor vom vorbi despre cum ne-am trezit în economia comunistă. Până atunci însă vă invit să deschideţi cu mult mai multă atenţie ochii asupra lumii în care trăim.

4
Influenţele neo-hegemonului cultural marxist se văd peste tot. Societatea este inevitabil schimbată. Oriunde te-ai uita te loveşti de distorsiunile produse de virusul care a invadat sistemul. Pentru a scrie despre toate „deviaţiile iremediabile” ale prezentului mi-ar trebui mult mai mult „spaţiu şi timp” deoarece problematica este copleşitor de diversă.

Neputându-mi permite ieşirea din cercul în care mă aflu, prefer continuarea rezumativă şi oarecum superficială a mutaţiilor produse în societate. Studiind în paralel dezvoltarea socialismului estic şi a occidentului putem vedea limpede asemănările care sunt de-a dreptul frapante.
Economia este cu siguranţă indicatorul de bază unei societăţi. Sănătatea sa este semnul unei societăţi sănătoase, reciproca fiind, de asemenea, adevărată. Consecinţele neo-marxismului capitalist(sic!) sunt din ce în ce mai vizibile în economie. Aici paralelele cu socialismul estic sunt de-a dreptul frapante, iar deosebirile nu sunt - în cele mai multe cazuri - decât evidenţe ale „lupului care umblă în blană de oaie”.

Poate că cel mai frapant aspect care semnalizează comunizarea occidentului este obsesia pentru centralizare. De la cea mai mică firmă până la nivel global există obsesia centralizării, a controlului total. Până la un anumit nivel al firmei centralizarea ţine de „optimizare”. Însă există un vast interval în care introducerea politicilor excesiv centralizate reduce la minim creativitatea, iniţiativa şi specificul local.

După realizarea centralizării interne, politica de optimizare a evoluat spre următorul nivel: peştele cel mare l-a înghiţit programatic pe cel mic într-o mişcare de optimizare la nivel de economii naţionale şi-apoi la nivel global. Nici nu este de mirare că s-a întâmplat aşa. Cum „personalitatea autoritară” reprezentată de clasa de mijloc a fost declarată duşmanul principal al societăţii, la fel se petrec lucrurile şi în domeniul economic. Firmele mici şi mijlocii - în realitate adevărata forţă vitală a capitalismului - devin ţintele conglomeratelor multinaţionale protejate de legi sau de înţelegeri oculte. În Europa - cea mai comunistoidă formă occidentală - peştii mari sunt protejaţi de introducerea unor reglementări birocratice aberante. Aproape fiecare domeniu este ultra reglementat astfel încât, pentru a te menţine pe linia de plutire a legalităţii, ai nevoie de o armată de jurişti care să interpreteze fiecare literă a noului conformism legal. Este lesne de înţeles că, într-o asemenea situaţie, cei mai mulţi capitulează, iar piaţa este înghiţită de conglomerate monopolizatoare.

Dacă în societăţile socialiste monopolul echivala cu monotonia, în post-capitalismul actual lucrurile stau similar, numai că sub altă formă. Monopolurile au învăţat că pentru a-şi asigura confortul şi pentru a nu intra în conflict cu societatea e nevoie de diversitate. Un postulat bun, care însă a fost tradus pe limba lor deoarece lupta pentru diversitate este în realitate o luptă pentru „ochii clientului”. Acesta este introdus într-o ecuaţie cu extrem de multe multe variabile. Fiecare variabilă generează un alt produs, un alt preţ, răspunde unei alte dorinţe s.a.m.d. Astfel, la suprafaţă, avem de-a face cu o diversitate covârşitoare. Pătrunzând însă în miezul fenomenului suntem dezamăgiţi să constatăm că, în spatele unei diversităţi colosale stau, de cele mai multe ori, două-trei mega-companii care deţin coşuri impresionante de brand-uri. V-aţi întrebat vreodată cât de mare este, în realitate, concurenţa de pe piaţa detergenţilor? Câte firme se află, la capătul lanţului trofic, în spatele brand-urilor cu purceluşi, vulpiţe, bule, enzime s.a.m.d.? Toate acestea se traduc printr-o falsă diversitate. De cele mai multe ori, brand-urile care fură ochii se diferenţiază exclusiv prin ambalaj. Iată lupul în blană de oaie!

Un exemplu de-a dreptul flagrant al falsei concurenţe am avut(şi avem încă) pe piaţa auto. Toyoya Aygo, Peugeot 101 şi Citroen C1 sunt trei maşini identice la care nu diferă decât un număr limitat de elemente vizuale. Ele sunt produse într-o facilitate din Cehia care aparţine în egală măsură celor trei(în fapt doi) competitori de pe piaţa auto. Ce tip de concurenţă e aceasta? Desigur una falsă, atât de falsă încât şi consumatorii o cunosc.

Centralizarea nu se opreşte însă aici. Într-adevăr, legal, monopolul este interzis, însă aceasta nu împiedică mascarea sa sub forma duopol-ului sau a segmentelor cucerite de câţiva competitori. Problema care se pune este una simplă: atunci când hălci imense de piaţă sunt cucerite de câţiva competitori putem vorbi cu adevărat despre concurenţă? Fără a face o echilibristică logică, voi afirma răspicat că, în cazul formelor economice actuale nu putem vorbi despre concurenţă. Când afirm acest lucru n-o fac bazându-mă pe cine ştie ce informaţii despre modul în care concurenţii se înţeleg între ei, ci prin prisma unui alt fenomen care ţine de o centralizare chiar mai mare a economiei, anume externalizarea.

Prin externalizare aşa-zişii concurenţi de pe piaţă ajung să-şi producă mărfurile practic pe aceleaşi linii de producţie. În acest fel, în spatele firmelor „concurente” avem dezvoltate alte micro-monopoluri industriale care produc ceea ce le cer marile firme deţinătoare ale portofoliilor de brand-uri. Automat, la acest subiect gândul ne duce către adevăraţii producători, gen Foxconn, marii integratori care scot pe bandă rulantă produsele finite a căror unică diferenţiere este eticheta. Există însă alte micro-monopoluri despre care omul de rând aude foarte puţin: cele care asigură aprovizionarea marilor granguri.

În 2012, producţia auto mondială a fost ameninţată cu oprirea din cauza unui incendiu dintr-un mic orăşel din Germania. Pe 31 martie 2012, în Marl(în vestul Germaniei), o obscură întreprindere chimică a Evonik Industries a luat foc. Un fapt banal care însă a pus pe jar toată planeta. Respectiva întreprindere era singurul fabricant din lume al unei răşini denumite PA-12 şi utilizată intensiv în industria auto(la sistemele de frânare, alimentare cu combustibil s.a.m.d.). Situaţia s-a ameliorat pe parcurs, deoarece cei de la Evonik au reuşit să-şi mute producţia într-o altă facilitate. Rămâne însă semnul de întrebare referitor la aceste micro-monopoluri care, în ultimă instanţă, au devenit baza economiei actuale.

Un alt fenomen care indică „moartea capitalismului” este incorecta funcţionare a legilor de bază ale unei economii libere. Orice ţânc ştie că atunci când o firmă nu mai are capacitatea de a-şi achita datoriile intră în faliment. În zilele noastre nu se mai întâmplă decât parţial aşa, mai precis depinde cât de mare eşti. Dacă eşti o firmă mică sau mijlocie(cu alte cuvinte „personalitatea autoritară” a mediului economic) legile funcţionează ca unse şi eşti închis pe loc. Dacă însă faci parte din clubul celor mari, aceste chestiuni devin subiect de negociere deoarece există o lege nescrisă care-i protejează pe cei „too big to fail”. În cazul acestora se inventează pachete de stimulare, împrumuturi avantajoase, contracte cu statul şi chiar subvenţii. Exact aşa cum în economiile socialiste coloşii erau ţinuţi în viaţă fără nicio justificare reală, la fel acum, o groază de păduchi parazitează sistemul doar pentru că sunt suficienţi de mari pentru a fi consideraţi „strategici”. Aveţi exemplul marilor bănci în fundul cărora statele au pompat miliarde şi miliarde de dolari sau firmele auto salvate total artificial de la moarte de către Guvernul SUA.

Desigur, sunt foarte multe aspecte care şochează prin suprapunerea lor aproape până la identificare cu cele constatate în economiile socialiste ale Estului Europei. Însă cel mai frapant exemplu este cel al venitului minim garantat. Iniţial, acest venit minim era văzut ca o sumă modică pe care statul o acordă persoanelor defavorizate. Sub presiunea unor ONG-uri vocale(remember „Occupy” movement?), ideea a evoluat către o monstruozitate: statul acordă un venit minim care să-i permită unui cetăţean să trăiască fără a munci. În anumite ţări(Finlanda) proiectul a intrat în linie dreaptă şi se sprijină pe un larg ataşament popular(logic de intuit). În alte zone(Elveţia, Catalonia) se strâng semnături pentru a genera un referendum. „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” - parcă acesta era sloganul bătrânului Marx. Partea a doua s-a rezolvat! În ceea ce-o priveşte pe prima, va rămâne să constatăm cu stupoare că, din nefericire, capacitatea fiecăruia merge spre zero. Ghinion, cum ar spune un mare gânditor fără cuvinte.

Ne apropiem de sfârşitul acestui mini-foileton. Ideea pe care am vrut s-o demonstrez este aceea că, în realitate, trăim într-un sistem definitiv pervertit, o struţă-cămilă care ne conduce pe un drum absolut fals. Idei de sorginte coministă, abil împachetate şi prezentate, au reuşit să paraziteze şi să viruseze definitiv capitalismul, conducându-l într-o fundătură.

Realitatea pe care-o trăim este una brutal inversată. Noţiunile politice de stânga şi dreapta efectiv nu mai funcţionează fiind topite într-o ideologie a falsului consens. Economia, barometrul capitalismului care se auto-regla, a ajuns într-o situaţie critică, târându-se exclusiv între crize din ce în ce mai mari, rezolvate prin tertipuri penibile. Sume imense aruncate în joc pentru rezolvarea unor datorii care sunt desprinse de realitate. Vă puteţi imagina cum pot deţine câteva bănci active care depăşesc de câteva ori PIB-ul mondial? Ce entitate mai poate ajuta o bancă al cărei profit vine, aproape în exclusivitate, din abstracţiuni?

Într-un fel Kondratiev a avut dreptate. Capitalismul se autoreglează. Însă, trebuie să recunoaştem că, până la urmă, dreptatea pare a fi fost de partea lui Stalin. Idioţii utili ai lui Stalin au reuşit ceea ce părea imposibil: virusarea unui sistem care părea perpetuu. Capitalismul se apropie de moarte. Faptul că începând anii 2008-2010 s-a intrat în teritoriu negativ(atât pe termen lung cât şi pe termen mediu şi scurt) conform teoriei lui Kondratiev pare a fi o altă ironie a istoriei.

Certitudinea este însă că rulăm într-o dogmă greşită pe un drum imposibil. Sistemul este profund dezechilibrat şi disfuncţional. Probabil că ne îndreptăm spre un dezastru absolut din care nu ştiu dacă noi ca umanitate ne vom putea reveni. Când vezi că o maşină se îndreaptă cu viteza maximă spre un zid, devine previzibil faptul că nu numai maşina va avea de suferit în urma impactului, ci şi şoferul. Atât deocamdată.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Lun Apr 30, 2018 8:33 am

Se dă următoarea ecuaţie simplă: cum poţi menţine la infinit o anumită dinastie la putere? Cum poţi face astfel încât tu să poţi controla tot ce mişcă, să ai puterea absolută, să dispui după dorinţă de absolut orice pe lumea asta? Răspunsul simplu e extrem de tranşant: nu se poate! Au existat dinastii puternice, tirani, conducători de succes s.a.m.d. Istoria e neiertătoare: toţi, dar absolut toţi, mai devreme sau mai târziu au eşuat în proiectul lor de a-şi menţine puterea la infinit.

Interesante ar fi cauzele pentru care toate aceste forme nu au rezistat. În mare, cam de fiecare dată, o criză, o fragilizare, un eveniment dramatic a produs ruptura definitivă dintre conducător şi supuşi. Lucrurile au luat-o razna, iar conducătorul - care prin supraexpunere devenise principalul vinovat pentru absolut orice - s-a trezit în faţa unei mase incontrolabile şi iraţionale care îl judeca pentru absolut orice: de la probleme de fertilitate a solului până la înaltă trădare(ca şi cum el s-ar fi trădat pe el). Acuzaţii aberante, imposibil de apărat într-un mediu exploziv.

Acestea fiind datele, iată-ne în faţa unei dileme istorice. Cum faci totuşi să-ţi aperi puterea şi influenţa câştigată atâta amar de generaţii, cum faci să-şi conservi şi să-ţi creşti toate acestea? Dilema a fost rezolvată de o manieră banal de simplă: renunţi la tot. Nu mai eşti tu cel care decizi, nu mai eşti tu cel care faci regulile, nu mai eşti tu cel care conduci s.a.m.d. Pare o nebunie, nu-i aşa? Cum adică dai din mână absolut toate atuurile pe care vrei să le conservi şi astfel reuşeşti nu doar să le conservi, ci şi să le creşti. Nu-i o nebunie, ci o realitate, un model care funcţionează de vreo două sute ani şi nu dă semne c-ar fi obosit. I-am spus „proxy politics”. Nu ştiu dacă a mai fost folosit, dar mi se pare foarte potrivit.

Aşadar, cum funcţionează „modelul minune”? Extrem de simplu: articulezi un stat absolut democratic în care poporul decide totul în cele mai mici detalii. O societate atât de perfectă încât niciun om sănătos la cap nu i-ar putea contesta veridicitatea. Poţi oare pune la îndoială principiile unei societăţi absolut democratice? Cum poţi contrazice o afirmaţie precum „toţi oamenii sunt egali în faţa legii”? Şi acesta e doar unul dintre principiile care stau la baza „societăţii perfecte”.

Iată, avem un model imposibil de contrazis, însă experienţa ne arată că asemenea societăţi ideale mor repede, se autodistrug sau cad pradă tiraniei. Astfel devine necesară dezvoltarea unei structuri, a unei coloane vertebrale a societăţii care să se asigure că lucrurile nu scapă de sub control: acestea sunt instituţiile fundamentale, „câinii de pază” ai democraţiei. Avem astfel o construcţie amplă: o societate ideală suficient de bine păzită pentru a rămâne ideală.

Iată-ne cu prima parte a problemei rezolvată. Suntem în societatea ideală în care toată lumea e egală şi cea pe care „creatorii ei” pariază nu doar că le va conserva puterea, ci chiar că le-o va creşte. Aşa-i că sună ciudat? Cum vine asta: o societate pur democratică folosită pentru a conserva puterea unora? Sună fix ca naiba. Dar nu e. Este probabil cea mai mare invenţie din istoria umanităţii, o punere grandioasă în practică, la scară globală, a tehnicilor prin care câţiva şmecheri au reuşit să manipuleze de o bună bucată de timp istoria.

Care-i totuşi şmecheria? E mai simplă şi a spus-o cu subiect şi predicat Carl Schmitt: „Souverän ist, wer über den Ausnahmezustand entscheidet” adică, în traducere, „suveran este acela care decide asupra stării de excepţie”. Aici stă chichiţa întregii probleme. Laşi totul din mână păstrând doar atributul suprem, anume capacitatea de a decide asupra stării de excepţie. E „glonţul de argint”, cel care-ţi puterea deplină. Din acest moment, absolut tot ceea ce se întâmplă în societate devine un simplu spectacol. „Aleşii” sunt doar marionete, „idealurile” clamate simple forme fără fond. Poţi rula societatea în orice direcţie doreşti. O poţi face tiranie, poţi reveni la democraţie, e pur şi simplu „cutia ta de nisip” care-ţi permite să faci absolut tot ce vrei cu ea.

De cunoscut nu te cunoaşte nimeni(ar fi cea mai mare greşeală!). Vedetele sunt cei de pe scenă, preşedinţii, prim-miniştrii, generalii, marii magistraţi s.a.m.d. Ei sunt cei din lumina reflectoarelor, cei care-s modele pentru unii şi duşmani absoluţi pentru alţii. Mulţi dintre ei nici măcar nu te cunosc. Ar fi o eroare absolută să te arăţi tuturor. E o mică „elită” care te ştie, care-ţi cunoaşte puterile şi care nu crâcneşte, conştientă fiind că altfel va fi strivită de puterea ta în creştere continuă. Această mică elită este proxy-ul, unealta prin intermediul căreia adevărata elită guvernează totul. E cât se poate de simplu că atunci când eşti „vârful piramidei” n-are de să te intereseze modul în care vor fi rezolvate elementele mărunte precum criza de apă dintr-o zonă, găurile dintr-o autostradă, nu ştiu ce criză umanitară s.a.m.d. Te interesează marile mişcări, dintre care cea mai importantă este conservarea propriei puteri. Pentru restul problemelor ai muncitorii din subordine, dornici să fie „insideri” în jocul tău sau „idealişti” în credinţa lor, după cum sună rolul pe care li l-ai alocat.

Destul însă cu consideraţiile teoretice. Probabil vă întrebaţi când a început totul. E greu de definit, datele istorice sunt destul de vagi. Personal cred că ultimul preşedinte american pe propriile picioare a fost Andrew Jackson, cel de-al şaptelea preşedinte. După el, modelul american a început să se deformeze şi, treptat să se transforme . A fost o luptă de jumătate de secol în care s-a schimbat modelul american tradiţional în ceea ce vedem acum: o societate tiranică modelată exclusiv prin proxy politics.

Ceea ce e însă interesant de observat este că modelul proxy se extinde chiar şi pe scena acestui spectacol, intrând în sfera socială. Cu toate că jocul se desfăşoară sub ochii noştri, e extrem de simplu să fim derutaţi uitându-ne fix acolo unde nu trebuie. Poate că sunteţi derutaţi de modul în care anumite minorităţi sexuale atacă, uneori violent, societatea tradiţională. Sunteţi cuprinşi de nelinişte, gata să treceţi la atac frontal împotriva acelei minorităţi. Numai că, peste noapte, constaţi nu e vorba numai de minoritatea sexuală respectivă. În societate apar alte minorităţi care-şi clamează gălăgios drepturile: minoritatea bărbaţilor bătuţi de femei, a copiilor abuzaţi de mame, a celor frumoşi care se simt însinguraţi, a femeilor abuzate, a alcoolicilor, a drogaţilor s.a.m.d. E un zgomot teribil din care nu mai înţelegi nimic şi, singura armă care-ţi rămâne la dispoziţie, e acoperitul urechilor.

Iată-te în faţa a ceea ce clasic se numeşte „proxy war”. Toate minorităţile apărute peste noapte, toate aceste „scandaluri” sonore nu sunt nimic altceva decât praful în ochi aruncat prin intermediul proxy-urilor. Prin proxy îţi e distrasă atenţia de la interesele unora ceva mai puţin sonori, pe care-i vezi ca pe „cei oneşti, cu care se poate sta de vorbă”, şi care, în realitate, au tot interesul de a-şi masca intenţiile în spatele zgomotului teribil făcut de pionii săi proxy aruncaţi în joc. E tot o minoritate, dar care se ascunde ba în spatele negrilor, ba al homosexualilor, ba al mai nu ştiu cui. Iar urletul celor din faţă e şaua bătută ca să priceapă iapa din tine. Şi ea, biata de ea, de fiecare dată e condusă iremediabil pe drumul pierzaniei. Asta-i viaţa în întuneric, acesta e „proxy politics”-ul.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mar Mai 01, 2018 1:14 pm

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Mier Mai 02, 2018 8:46 am

Am evitat sa abordez "cazul Alfie", care m-a socat de-a dreptul, chiar daca n-a prea fost bagat in seama in mediul online. La tv nu stiu daca a fost tratat, nefolosindu-l ca mijloc de informare. Daca nu s-a iesit nicaieri in lume in strada pentru Alfie, inseamna ca oamenii cat de cat normali sunt total anesteziati sau informatiile ajung la ei prin filtre suficient de manipulatoare. Daca trepanetii de tip #rezist n-au fost asmutiti, pot presupune ca solutia adoptata in acest caz a fost in interesul stapanilor lor.
Eu il vad ca pe un mic pas in cadrul ferestrei Overton prin care, intr-un viitor foarte apropiat, locul iesirii la pensie (la o varsta de 75 de ani, cel mai probabil) va fi luat de eutanasie. Cool



Cazul Alfie și „umanismul” secolului XXI

Vasile Astărăstoae·1 Mai 2018

O știre: „După ce Alfie a fost deconectat luni de la aparatele, care îi susţineau viaţa, s-a stins din viață în noaptea de vineri spre sâmbătă”. Ce se ascunde în spatele acestei știri? „Umanismul” secolului XXI.
Alfie era un copil, care era ținut în viață prin suport artificial. La un moment dat, spitalul și medicii au decis că e prea costisitor și inutil să-l trateze și au propus deconectarea. Părinții s-au opus și au apelat la justiție. Justiţia britanică a respins solicitarea părinţilor lui Alfie, Kate James şi Tom Evans, de a obliga spitalul să continue îngrijirile medicale și a hotărât ca Alfie trebuie să moară. Părinții au solicitat atunci externarea. Justiția a respins această solicitare. Părinții au primit susținerea guvernului italian, care i-a oferit cetățenia lui Alfie pentru a facilita transferul său la spitalul pentru copii Bambino Gesu din Roma, unde medicii catolici italieni doreau să continue gratis efortul de a-l salva. Dar Justiția le-a interzis să-l transfere. Astfel, Kate și Tom au epuizat toate instanțele britanice și deși au apelat chiar și la CEDO, nimeni nu i-a ascultat. S-a făcut dreptate. Alfie a murit.
Cum au fost motivate deciziile?
Au fost invocate dreptul la o moarte demnă, interesul minorului și interesele societății. Din punct de vedere juridic este o pseudo-argumentație. Cu excepția țărilor care au legalizaat euthanasia (și Marea Britanie nu se găsește printe acestea) nu există legislație, care să consacre un drept la moarte. Dimpotrivă, se protejează dreptul la viață.
Cazul Nancy Cruzan, SUA. Nancy Cruzan se afla de şapte ani în stare vegetativă permanentă, după un accident de automobil suferit în 1983. Era menţinută în viaţă prin alimentaţie artificială prin tub. În 1987, s-a cerut să i se scoată tubul de alimentare ca ea să poată muri. În 1988, Curtea Supremă a Statului Missouri a respins cererea pe baza interesului absolut al statului în menţinerea vieţii. În 1990 Curtea Supremă a SUA a susţinut opinia celei din Missouri cu un vot de cinci la patru.
Dar să spunem că acceptam că există un drept la moarte. Cine îl exercită? Cine hotărăşte când să mori? Medicii, judecătorii, administrația, legislaţia, individul, familia? Ce se întâmplă când persoana este în comă sau nu are discernământ? Întrebările acestea nu sunt noi și au fost puse în anii 1960, când tehnologia medicală a fost revoluţionată astfel încât funcţiile vitale ale organismului uman au putut fi susţinute artificial pentru perioade îndelungate de timp (dar cu costuri foarte mari). Răspunsul a fost dat din 1991. Cazul de referință (care a devenit izvor de drept) a fost cazul Helga Wanglie.
Helga Wanglie, o bătrână de 87 de ani, se afla de peste un an în stare vegetativă permanentă, conectată la un respirator. Spitalul, unde era internată pacienta, a făcut apel la justiţie, în ianuarie 1991, pentru a decide asupra oportunităţii prelungirii îngrijirilor medicale. Curtea de Justiţie a hotărât că numai familia poate hotărî în această privinţă. Statul și Justiția pot interveni doar prin adoptarea de garanţii procedurale, ţinând cont de posibilitate unor excese în care familiile lipsite de scrupule să dorească să întrerupă tratamentul în mod nejudicios. Cu alte cuvinte, doar părinții lui Alfie puteau decide.
Viața și sănătatea sunt drepturi naturale care țin de intimitatea și autonomia persoanei. În sec. XIX, John Stuart Mill, în eseul său „Despre libertate” (On Liberty), apăra valori ca intimitatea și autonomia personală în opoziție cu puterea din ce în ce mai mare a guvernelor asupra cetățenilor; intimitatea și autonomia personală devin condiții de limitare a ceea ce guvernele pot sau nu pot impune cetățenilor. Stuart Mill susține că singurul scop pentru care poate fi exercitată puterea asupra unui membru al societății, împotriva voinţei sale, este pentru a preveni lezarea drepturilor altora. Prin ce lezau Alfie și părinții săi drepturile altora?
S-a spus că sumele mari utilizate pentru al ține în viață pe Alfie ar putea fi utilizate în alte proiecte cu un număr mai mare de beneficiari și cu o eficență superioară. Dar chiar daca acceptăm utilitarismul (o cota cât mai mare de fericire pentru cât mai mulți) acesta se poate aplica doar pentru fonduri publice. În cazul lui Alfie cheltuielile erau suportate din fonduri private. Și în plus cu o asfel de gândire putem cădea în capcana unor concepte promovate de naziști – eutanasia economică și darwinismul social.
Medicii și spitalul au ridicat problema speranței de viață, calitatea vieții și inutilitatea tratamentelor.
Speranța de viață, în termeni medicali, semnifică o acumulare de informații, care urmează a fi prelucrate şi înţelese adecvat. Este diferită în funcţie de momentul evaluării, de o multitudine de variabile și grevată de subiectivism. De exemplu, în Cazul Karen Quinlan deși s-a apreciat că va supravețui câteva ore după deconectare, ea a supravieţuit timp de peste 10 ani.
Calitatea vieții este și mai subiectivă și este determinată de valorile la care se raportează persoana respectivă. Noi apreciem calitatea după criteriile noastre și nu după trăirile persoanei analizate.
Speranța de viață și calitatea vieții, când sunt folosite ca argument pentru alocarea de resurse, se tranformă din probleme medicale într-unele morale.
Tratamentele inutile constitue un subiect care este abordat în lucrările ştiinţifice relativ recent (din 1988). Nici până în prezent nu există o definiție unanim acceptată. Citez: American Thoracic Society – O intervenţie este inutilă atunci când este foarte puţin probabil să determine o supravieţuire “cu sens”. American Heart Association – Resuscitarea cardio-respiratorie este inutilă atunci când nu există raportări privind supravieţuiri în acele circumstanţe, în studii cu design corespunzător. Critical Care Society – tratamentul este inutil atunci când nu îşi poate atinge scopul și /sau este extrem de costisitor sau cu beneficii incerte- nepotrivite. Lawrence J. Schneiderman &colab. (1990)- un tratament este inutil dacă un pacient nu are capacitatea de a aprecia rezultatele unui tratament medical, dacă tratamentul nu-l face independent faţă de aparatele de menţinere a vieţii sau un tratament care are şanse de succes mai mici de 1 la 100. O astfel de abordare poate fi acceptabilă pentru administratorii sistemului de sănătate, dar nu și pentru medici. Scopul profesiei medicale este tratarea și nu abandonarea pacienţilor. Orice decizie cu privire la pacienţii grav bolnavi trebuie să fie luată în interesul maxim al acestora, şi nu ceea ce este mai... ”convenabil” pentru familie, medici sau spital. Indiferent de argumentele de tip medical, viaţa umana are o valoare intrinsecă, în orice formă a sa, chiar şi în cel mai timpuriu şi nediferenţiat stadiu al existenţei embrionare.
Ajungem astfel la esența problemei. Decizia luată de justiția britanică exprimă o realitate tristă – triumful relativismului și afirmarea unui nou ”umanism”. Secularizarea excesivă, excluderea spiritualității din viața cotidiană,negarea Divinitatii si a sacrului, abandonarea moralei clasice ne pun în situații absurde: creiem mijloace prin care suntem capabili să prelungim viața, dar nu suntem capabili să le utilizăm într-un climat etic. Nu întâmplător judecătorul care a luat aceste decizii este secularist, utilitarist-pragmatic și militant pentru “libertatea” sexuală.
În concluzie, cazul Alfie are toate caracteristicile eutanasiei passive nonvoluntare petrecute într-o țară care nu a legalizat euthanasia. El dezvăluie criza de sens a societății contemporane determinate de abandonarea unor noţiuni esentiale din punct de vedere moral, și anume: sanctitatea vieții și valoarea vieţii. Ştiinţa este poate cea mai mare capodoperă a secolului, dar tot ea a determinat cea mai mare criza contemporană – o criză de sens a științei.

P.S.1: Sper să fie prilej de meditație pentru cei care susțin statul autoritar în domeniul sănătății Niciodată statul nu știe mai bine decât părintele informat și iubitor ce este bun pentru copilul său.

P.S.2: Pentru snobii, care idealizează și idolatrizează societatea post-modernă: prezenta notiță nu constitue o atingere a independența justiției și a statului de drept. Ea este o manifestare omenească de revoltă față de abuzurile la care din motive ideologice închidem ochii.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  baso la data de Mier Mai 02, 2018 11:16 am

Cunosc prea bine starea de spirit. Daca medicii nu m-ar fi enervat cand tatal meu era in coma, insistand la mine ca sa-l deconetecteze de la aparate si sa-l duc acasa, in mod sigur n-ar mai fi trait ca sa iasa din coma si sa-si vada nepoata absolut constient . Aceasta a fost ultima lui dorinta, ca ultima tigara a condamnatului la moarte. Daca intre mine si el n-ar fi existat o legatura subtila, probabil nu mi-as fi dat seama de vointa lui teribila de a nu-si lua zborul inainte de a-mi vedea fiica ce nici nu exista in proiect atunci cand si-a revenit absolut inexplicabil si miraculos din coma. Laughing

baso
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 16006
Data de inscriere : 04/10/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Vin Mai 11, 2018 7:39 am

avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Vin Mai 18, 2018 7:48 am

O să încep articolul de azi cu Tesla deoarece este reprezentata cea mai înaltă a iluziei economice duse la extrem. Așa cum spuneam în urmă cu ceva timp, mult prea mâncătoarea de bani publici companie a lui Elon Musk trece prin dificultăți financiare extreme care-o califică fără tăgadă spre faliment. Oricine om onest care se uită pe cifrele istorice ale companiei nu poate constata decât un singur lucru: Tesla sub nicio formă n-ar putea fi bănuita ca fiind capabilă să obțină profit. Mai mult, cu hibele de producție ale mult așteptatului Model 3, putem spune că Musk a făcut-o de băcănie. Desigur, dacă veți căuta date despre eșecurile „geniului” nu veți găsi mai nimic întrucât mediul informațional e bombardat de false știri. De altfel, așa cum am remarcat în alte ocazii, dacă e un domeniu în care Musk poate fi revoluționar, acela e ce al marketing-ului extrem. Numai un geniu al marketingului poate duce atât de sus iluzia unui produs încât să-i facă pe alții să arunce bani - mulți sau foarte mulți! - pe iluzoriile sale companii.

Există însă o limită, cea denumită popular „fundul pungii”. În cazul lui Musk, de la o zi la alta se tot vede fundul sacului(că doar acolo nu poate fi vorba de o amărâtă de pungă). Oricât de iluzorii ar fi banii în ziua de azi, până la urmă tot trebuie să se ajungă la „socoteală”. Musk a trecut de mai multe ori prin perspectiva „capătului de drum”, dar de fiecare dată a fost ajutat de câte un „cavaler pe cal alb” care, în ultimă instanță, a oferit absolut irațional lichidități ciudatelor entități ale lui Musk. Ultimul asemenea cavaler se numește ... George Soros. Asta dacă mai aveați vreun dubiu în ceea ce privește identitatea reală a finanțatorului principal al lui Musk, anume statul subteran american prin intermediul CIA și a celorlalte entități „discrete”.

Problema pe care și-o pun mulți dintre cei care studiază fenomenul este una care ține mai mult de bun simț: oare cât mai pot rezista aceste entități anti-economice? Ei bine, aici discuția e ceva mai lungă și extrem de complicată dacă înțelegem că, în realitate, lumea întreagă nu mai are economie, ci o himeră ghidată de cea mai mare himeră a tuturor timpurilor, anume banul fals.Noi suntem puși acum în fața unui fenomen căruia i se spune greșit economie deoarece nu e economie, ci o schemă de fraudare întreținută de marketingul agresiv al știrilor false neprobate sub nicio formă de realitate. Teoretic, dacă ar fi să luăm rapoartele oficiale, lucrurile merg bine. Suntem în plină perioadă de boom economic, cu indicatorii umflați spre extreme. Există însă elemente care ne indică fără tăgadă că aventura narativă a știrilor oficiale e una falsă. Rămânând în domeniul auto, remarc un fapt extrem de interesant adus în prim plan de Business Insider: prețurile automobilelor second hand de pe piața americană au căzut la cea mai mică valoare din ultimii nouă ani. Eșecul pieței mașinilor vechi este de fapt un simptom care ne indică limpede că următoarea redută este piața mașinilor noi. E greu de crezut că un proprietar de mașină își va cumpăra una nouă dacă n-o poate vinde pe cea pe care o are deja. Mai mult, scăderea prețurilor la second hand e o formă de presiune a prețurilor mașinilor noi. Iei mai puțin pe cea veche, e clar că nu te mai orientezi către una nouă decât dacă are un preț mai „convenabil”.

Dacă ar fi numai scăderea prețurilor remarcată de către Business Insider lucrurile ar putea fi bănuite de sezonalitate. Însă mai e ceva care miroase extrem de urât și care vine dinspre piața financiară: rata creditelor auto neperformante a explodat. Nu e nicio exagerare când spun că a explodat deoarece la momentul actual s-a depășit cu mult nivelul neperformantelor pe segmentul auto înregistrat la ultima criză financiară, cea din 2008. Cu aceste date pe masă, întrebarea care vine imediat în mintea oricui este una cât se poate de logică: în condițiile în care nivelul neperformantelor va ștrangula vânzările de automobile noi, cât timp va mai rezista căruța industriei? Răspunsul, desigur îl poate da și un copil. Însă nu-l pot da insiderii, oamenii de la butoanele industriei care, confruntați cu o ștrangulare a cererii s-au apucat de fake accounting. Trebușoarele sunt mai murdare decât vă imaginați. Așadar, ce faci tu ca executiv al unei companii auto atunci când te confrunți cu o contracție a cererii? În mod normal ar trebui să cauți cauzele și, dacă ele sunt prea adânci(adică se anunță vremuri tulburi) să treci la austeritate. Asta însă înseamnă bancheri mai nervoși care forțează, din rațiuni prudențiale, contracția - dacă nu închiderea - finanțării. Așa ar arăta lucrurile dacă am avea de-a face cu indivizi raționali. Însă, spuneți-mi vă rog, ce executiv din automotive are chef la momentul actual să recunoască realitatea limpede, anume că e în rahat? Trecând pârleazul, o să vă întreb ce bancher are chef s-o facă pe raționalul în condițiile în care „stăpânii săi” de la banca centrală îi spun că economia e beton și că duduie? Așa se face că atât executivul cât și bancherul constată fără nicio tăgadă că semnele care vin de la „firul ierbii” sunt de fapt false. Și-atunci se produce frumusețea isteriei duse la extrem. Executivul se face că vinde, înființând o „companie bidon” care cumpără întreaga producție, în timp ce bancherul e bucuros să finanțeze o afacere prosperă care, iată, dă dovada că are capacitatea să vândă. E un business păgubos care-i face doar pe unii fericiți, anume pe proprietarii spațiilor logistice unde sunt depozitate producțiile fals vândute în așteptarea cumpărătorilor. Care cumpărători n-au de unde să vină. E un fel de punere în scenă la nivel de sector al industriei mondiale a celebrului îndemn: „Mircea fă-te că lucrezi!”.

Și uite-așa, chiar dacă piața second hand se prăbușește, chiar dacă segmentul creditelor auto e pe sponci, prețurile mașinilor noi nu scad deoarece, conform cifrelor, ele se vând. Mai contează faptul că în rolul de cumpărător sunt companii chipurile de tranzit înființate chiar de companiile producătoare? Desigur, nu, doar e „iecponomie” de piață. Și uite-așa, pe o piață zisă liberă, cu finanțare la fel de liberă, se reinventează producția pe stoc a economiei comuniste. Dacă Volkswagen a umplut un deșert cu automobilele răscumpărate din cauza fraudei emisiilor, iată că întreaga industrie vrea să demonstreze că nu doar mașinile second hand pot ocupa stadioane întregi în așteptarea ipoteticului client, ci și cele noi.

Suntem în plină exuberanță a nebuniei, dar suntem atât de prinși de joc încât uităm că pe lumea asta mai există forțe care nu pot fi contestate, cum ar fi gravitația. Gravitație care va afecta, mai devreme sau mai târziu, cotațiile întregii industrii. Dar, până atunci, ce-ar fi să mai luăm o cupă de șampanie și s-o închinăm în numele marilor genii care ne demonstrează că profitul nu-i un indicator de luat în seamă, iar producția pe stoc e un simbol al performanței și excelenței. Un singur sfat vă mai dau: aveți grijă ca nu cumva răzbunarea gravitației să vă prindă cu paharul de șampanie(sau, după caz, cu sticla) la gură. Se pot petrece accidente tragice.



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  ENKI la data de Lun Mai 21, 2018 9:42 am

Trăim vremuri în care a avea o brumă de cultură nu înseamnă a avea un avantaj, ci din contră. Vremuri în care a gândi a devenit un soi de infracțiune, iar a-ți pune întrebări o chestiune nu departe de a fi incriminată de către Codul Penal. Prostia absolută, acest virus care se răspândește cu o viteză înfricoșătoare, a reușit acapararea întregii planete. Totul, dar absolut totul se află subjugat de arbitrarul absolut al prostiei pure.

Vremurile în care vocea experților avea un ecou prin capetele seci, producând cel puțin o tresărire, au trecut de mult. Aproape că nici nu ni le mai amintim. Acum lucrurile s-au schimbat, roata s-a învârtit. Orice idee care-ar putea fi bănuită ca având de-a face cu o minimă judecată rațională, orice teză articulată și argumentată, așadar orice mostră de gândire e rapid aruncată la gunoi și înăbușită din fașă ca nu cumva - Doamne ferește! - să producă pui.

Omul de azi se ferește de gândire precum medievalul de ciumă. Culmea e că, pe măsură ce devine mai prost, e din ce în ce mai convins că e mai deștept. Pe măsură ce se golește are impresia că e mai plin. Iar fenomenele contradictorii nu se opresc pe teritoriul gândirii. Sărăcirea iremediabilă a spiritului produce efectele sale vizibile în viața de zi cu zi, în realitatea hilară pe care-o trăim.

Niciodată în istorie nu s-a muncit mai mult decât în zilele noastre și, cu toate acestea, hoardele de muncitori de diverse calificări din care-s compuse societățile noastre niciodată nu s-au simțit mai bine. Cu toate că-s sclavi, clamează că-s liberi și, mai mult, ies revoltați prin piețe pentru a cere ca jugul să-i apese mai greu. Muncitul din greu a devenit „provocare”, epuizarea o tară care denotă unei slăbiri a caracterului, iar timpul liber e aproape o grosolănie. Parcă-i și auzi discutând: „Îți poți imagina ce oroare? Dacă ai timp liber nu mai poți să muncești!”.

În ciuda faptului că sclavii contemporaneității muncesc mai mult decât cei din istoria timpurie, destoinicia lor vine la pachet cu o aprigă sărăcie. Înainte, dacă te aflai pe răbojul unui stăpân, cel puțin știai că e treaba stăpânului să-ți dea să mănânci, să te îmbrace și să-ți dea un loc în care să dormi. Stăpânii de azi au reușit performanța extraordinară de a-i pune pe sclavi să-și plătească toate aceste necesități, să muncească în van pentru ca, în final, unii dintre ei să se trezească fără acoperiș, fără îmbrăcăminte, fără mâncare, fără speranță. Și nimeni în afară de ei să nu se simtă vinovat pentru starea în care se află.

Mi-au picat în mână niște poze de-ale bunicului și străbunicului, poze de peste un secol vechime. M-a surprins teribil o fotografie în care străbunicul era imortalizat alături de o parte dintre muncitorii pe care-i avea angajați. Am constatat cu surprindere că oamenii din ziua de azi, indiferent de bogăția pe care și-o clamează, cu foarte mici excepții, se îmbracă mai prost decât muncitorii străbunicului. Privind hainele muncitorilor de-atunci, constat cu surprindere că erau mult mai atent croite și, cu siguranță, cu mult mai mult bun simț potrivite. Zdrențele pe care le vedem pe stradă zi de zi și cu care, din nefericire, ne-am obișnuit sunt o imagine a stării noastre interioare. Oamenii pe care-i văd în fotografiile vechi aveau o altă lumină în ochi, păreau a înțelege mult mai multe. Punându-le-n oglindă cu ultra-perfectele selfie-uri din ziua de azi, constați cu tristețe o sărăcire a spiritului. Se vede limpede comparând ochii acelora trecut cu cei ai contemporanilor. Și, când te gândești că și-acea lume era una una sărăcită față de cea de dinaintea ei, parcă înțelegi că rasa umană e menită, din nefericire, a se deteriora continuu.

Sunt lucruri pe care, probabil, le simțiți și vă deranjează. Desigur, dacă faceți parte din masa celor mulți, n-o să le distingeți și-o să mă înjurați scurt. Toate însă sunt simptome tragice ale unei omeniri care-și închipuie că știe totul, dar n-are habar de nimic. Nici măcar de hăul în care se prăbușește cu dezinvoltură.



[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13937
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Modele de societate

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 8 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum