Corifei şi pulifrici...

Tare, chelu' ăsta...

Postacul Popescu
Data: 13 aprilie 2012
Autor: Cristian Tudor Popescu

Mesagerul inimilor singuratice.

The One e o revistă de hârtie. Eu am devenit un scriitor pe net, un blogăr, cum m-a categorisit preşedintele Băsescu, un postac, „un postac ca şi noi”, potrivit nickna-me-urilor ce vieţuiesc în siajul textelor pe care le scriu la Gândul.

Ipostaza asta e cam ca aceea a condamnaţilor legaţi odinioră la stâlpul infamiei, în piaţa oraşului – oricine e liber să te facă albie de porci, să te scuipe în ochi, să dea în tine cu pietre sau cu căcat, în uralele asistenţei.

Aproape că nu-mi mai vine să cred că a existat o vreme când articolul din ziarul de hârtie era aproape inexpugnabil, nu era posibilă altă reacţie în afară de scrisorile trimise cândva la redacţie, care puteau fi şi aruncate la coş, căci nu le citea decât ziaristul în cauză, spre deosebire de comentariile pe net, care sunt prompte şi în văzul lumii.

Cel mult, putea să te înjure vreun confrate în foaia lui, dar nu ajungea textul tău ca acum, înţesat de comentarii agresive, un metatext greoi, ca un taur cu snopuri de banderillas înfipte în spinare.Plutoane întregi de inşi nu au alt scop în viaţă decât să posteze zi şi noapte aceleaşi insulte şi minciuni demente la adresa lui Popescu.

Oamenii ăştia nu par a avea o slujbă, o familie, viaţă socială – stau agăţaţi de ce scriu eu, mereu pregătiţi să mă anunţe, iar şi iar, că îmbătrânesc urât, că n-am fost în stare să-mi educ băieţii, că sug de la Vântu prin batistă, că mă plăteşte Varanul Voiculescu – fabulos! În imprecaţia aceasta se foloseşte nickname-ul pe care i l-am dat acum câţiva ani lui Dan Voiculescu într-o emisiune, Cap şi pajură, în care am şi prezentat poza pe computer a unui varan cu o eşarfă obosită la gât. Că sunt propagandistul bine camuflat al lui Băsescu. Că sunt agentul Moscovei.

Şi, fireşte, sunt veninos deoarece nu mi se mai scoală, dar nu mai contează, oricum, după cum arăt, o s-o mierlesc curând.
Alte specii sunt cei care îmi indică despre ce să scriu, şi cum voi fi blestemat dacă nu mă conformez, îmi prezintă sistemele lor de gândire, vor să mă ralieze la grupuri de protest împotriva eutanasierii câinilor vagabonzi, ACTA şi exploatării aurului de la Roşia Montană.

Mai mult decât un metatext, editorialul meu de „postac” creează un spaţiu de comunicare. Primele câteva zeci de comentarii mai au oarecari tangenţe cu ce-am scris, următoarele, uneori cu sutele, stabilesc scurtcircuite peste capul mânjit cu ouă clocite al subsemnatului. „Ce bine ai scris, getodakkule 47, mult mai bine decât expiratul ăsta vândut de Popescu!”, aşa începe de obicei o idilă pe forum.

Getodakkul şi Ela Mandela uită rapid de mine, îşi descoperă idei şi pasiuni comune. Uneori sfârşesc prin a-şi da întâlnire în virtualul de grad zero, adică în lumea reală. Textul subsemnatului funcţionează ca un mesager al inimilor singuratice.

Sunt şi doamne care duc o intensă viaţă sentimentală, ba chiar sexuală, cu Popescu. Unaenervata şi Colivăreasa mă porcăiesc, mă mângâie pe cap, se păruiesc pentru mine, mă dau dracului, cad în melancolie, după care îmi propun un sex în trei.

Ani întregi am crezut că rostul scriitorului e să dea oamenilor de citit. Acum văz că trebuie să le dea de scris. Un text de-al meu neurmat de vreun comentariu a ajuns să mi se pară amputat şi, într-un anume fel, sterp.

În noua noastră lume, stimaţi colegi postaci, scriitorii vor fi mult mai mulţi decât cititorii.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

D'aia nu-mi place si n-am obiceiul sa comentez la articole postate de oameni a caror identitate este asumata. Indiferent ce scriu ei si cat as rezona sau nu cu cele scrise, este vorba despre dreptul lor la libera exprimare , un drept pe care si-l exercita deschis, prin asumarea identitatii. Comentatorii o fac ascunsi in spatele unor nickuri . Iar ceea ce fac ei nu este deloc fair play , mai ales atunci cand injura ca la usa cortului , cu lasitatea specifica anonimilor de a varsa mizerii, fara sa-si asume nici cea mai mica responsabilite. Fauna romaneasca virtualizata este foarte diversificata si agresiva , constituind o experienta dura, poate chiar traumatizanta pt. totzi cei ce gasesc de cuviinta sa se exprime fara a-si ascunde identitatea lor reala.

EUROPA LIBERĂ: TOP 5 Cei mai SCÂRBOŞI INFORMATORI ai SECURITĂŢII

Locul 4. Constantin Bălăceanu Stolnici. Boier de viță veche și turnător de cursă lungă. Recrutat în problema „foști exploatatori”, „pe bază de sentimente patriotice”, a fost un colaborator harnic, cooperant, prolific, cu inițiative în întâmpinarea sugestiilor Securității interne pe lângă foștii exploatori, dar și unul cu potențial în problema emigrației anticomuniste. A fost avansat și trimis peste hotare cu misiuni care transgresau simpla culegere de informații. A fost un destoinic agent provocator și un la fel de destoinic agent de influență. Prezentabil, manierat, abuzând de zdrăngănelile boieriei lui, Stolnici a avut uși deschise în casele celor pe care i-a turnat, și în țară, și în afara ei. Sub numele de „Ionescu Paul” și „Laurențiu”, a mai avut și altele, a turnat din toate pozițiile, liberali, țărăniști, monarhiști, diplomați, colegi, medici, pacienți, rude.

Securitatea a fost impresionată de mulțimea și de exactitatea informațiilor, de spiritul lui „de sinteză și analiză”. A fost recompensat cu dreptul de a călători peste hotare și cu bani peșin, în lei și valută. Oricât i se dădea, mult, puțin, omul lua. De la bacșișul mizer de 125 de lei, la 4.000 de lei, jumătate de costul unui voiaj în vest. I-au fost decontate chiar și fleacurile artizanale dăruite celor vizitați și turnați. A fost primit, la cererea lui, de Vlad Georgescu, directorul al secției românești de la Europa Liberă. Vizita s-a soldat cu o schița detaliată a apartamentului gazdei, îndosariată în arhivele securității. În schimbul serviciilor făcute securității a cerut avansare profesională și științifică. Nu din arivism, ci pentru a-și spori credibilitatea în străinătate. Cot la cot cu securitatea, a combinat datoria patriotică cu plăcerea turnătoriei.

A lucrat pentru Securitate până la revoluție. În decembrie 1989 era propus pentru trecerea la un nivel superior al muncii informative la Directia a III-a, Contraspionaj. Ironia sorții, revoluția a pus capăt carierei unui turnător cu vocație și cu perspective. Un destin frânt!

După revoluție a început să-și plimbe morga boierească în medii democratice. Membru de vază al Partidului Național Liberal, superbă ipocrizie, a leșinat în ședința în care partidul se răfuia cu Mona Muscă, informatoare inofensivă și fără noroc, dar care a avut tăria de caracter să se retragă din viața publică. Stolnici a fost ofensiv. Era al patrulea senior liberal care colaborase cu Securitatea.

A recunoscut doar strâns cu ușa documentelor, deși numele „Laurențiu” figura în cartea „Operațiunea Melița și Eterul”, fără a se ști cine se ascunde în spate. A negat, a jucat cartea uitării. Nu-și mai aducea aminte! Cu documentele pe masă a recunoscut câte ceva. A jucat rolul informatorului inofensiv. Probatoriul CNSAS, neobișnuit de amplu, a spulberat orice îndoială. A turnat pentru bani, pentru carieră și din exces de zel. Omul trăia  voluptatea turnătoriei. Chestie de caracter. Boierul avea apucături de rândaș și de slugă hoață.

Formal este încă membru al Academiei, onorându-și colegii la fel de turnători. Vorbește despre „Securitatea noastră”. Semn că suferă de sindromul Stokholm. A devenit tot una cu prigonitorii lui și ai clasei din care a făcut parte. Va da detalii despre căderea în păcat în memoriile pe care tocmai le scrie. Merge greu. Abia a ajuns la copilărie. Și, de obicei, copilăria unui netrebnic e plină de duioșii. Dacă va reuși să treacă de copilărie e problematic. Are 88 de ani. Îi dorim viață lungă. Netrebnicia informatorului „Laurențiu”, eventual, și redempțiunea boierului, merită o mesă. Și, oricum, promit să fie mai interesante decât copilăria boierului ticăloșit.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Noii sponsori ai chiloțăresei dă serviciu...

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

"Pentru neinițiați, Hearthstone e un joc destul de gratuit, cu cărți de joc. Un fel de Filcău sau Tabinet virtual, în care doi cetățeni încearcă să-și omoare reciproc eroii, cu niște cărți care fac vrăji sau pun creaturi pe tablă. E genul ăla de chestie care pare simpluță la prima vedere, dar nu e. Ca făcutul de oral unei femei. Însă eu sunt genul cu talent nativ la amândouă. Plus, cum jocul a apărut și pe tablete și pe telefon și o partidă durează sub zece minute, e o activitate perfectă când aștepți la dentist, mergi cu metroul sau te caci."

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Oricît de mult ți-ai urî tu jobul, nu ți-l urăști la fel de mult ca Mircea Radu pe al lui


Nu cred că există om care să emane mai mult sictir în timp ce-și face meseria decît Mircea Radu. Am văzut lucrători de la salubritate care plimbau tomberoane mai puțin scîrbiți de jobul lor decît acest Cupidon pensionat al României. Din ochii lui pare că se revarsă otravă pură, genul în care triburile de amazonieni își înmoaie săgețile, și impresia cu care rămîi după ce-l privești e că tocmai ai fost amenințat cu niște informații. Îți aruncă o privire de parcă te-ar urî personal, deși nu v-ați întîlnit niciodată. Ca nivel de lehamite combinată cu aroganță, omul e un fel de Victor Ponta al știrilor.

Mircea Radu pare că disprețuiește visceral fiecare secundă în care trebuie să citească prompterul. Pare că o face doar pentru că a pierdut un pariu sau ca parte a unei munci în folosul comunității pe care i-a impus-o judecătorul. Îmi imaginez că-i în boxeri și șlapi și că a dat groapă o doză de bere fix înainte să înceapă emisia. Îmi imaginez că se strîmbă la colega de pupitru în timp ce prim-planul e pe ea și că face cu mîna gestul acela celebru care semnifică masturbarea.

E amuzant să-l vezi în (in)acțiune, în caz că ajungi să te uiți la jurnalul de seară de pe TVR1, că mîhnirea în care-i mai mult decît evident că se scaldă poate fi teribil de distractivă. Cînd l-am văzut eu, vineri seara, era la fel de vioi ca un prizonier de-al teroriștilor ISIS și părea dispus să renunțe la un testicul (stîngul, să zicem) numai să nu fie acolo. Nebărbierit de cel puțin o zi, foarte interesat de luminile din platou, Mircea respira greu înainte de fiecare replică, înghițindu-și temporar greața și încercînd să-și ascundă mutra aia de "să-mi fut una, iar am călcat în căcat", și citea știrile cu un entuziasm rezervat exclusiv pacienților spitalului de oncologie.

Într-un fel, îmi pare rău pentru el, că trebuie să facă un lucru care nu-i aduce nici o plăcere. Pe de altă parte, mai dă-l și-n pizma mă-sii! Dacă nu vrea să prezinte știri, să lase pe altul, că nu-i ține nimeni pistolul la tîmplă. Că nu-mi convine să plătesc abonament separat la televiziunea publică dacă omul care-mi livrează informațiile zilei o face cu fața celui care tocmai a găsit un fir de păr pubian în supă. Chiar și în situația în care mă uit la jurnalul TVR o singură dată pe an.


[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Se pare ca am un dar special de a surprinde faze amuzante. Butonam telecomanda si am nimerit o secventa din dialogul ANAListilor de la B1. M-au facut sa rad cu lacrimi la un moment dat. Dupa ce Pora a explicat ca o profesoara ca, dupa notificare, ANAF-ul merge in justitie sa obtina o decizie, sare Ciucu ( al Macoveicei) ca ars: Pai n-au obtinut-o deja? Iar alta decizie ? Dumnezeule mare...si bea apa, sa se racoreasca Pora il linisteste: e o decizie de evacuare, evacuare fortata. La niciun minut, Cristian Preda spune hotarat : justitia a hotarat clar : puscarie pt. Voiculescu si evacuarea sediului Comicii ecranului in toata regula...

pe la minutul 40:00 incepe distractia
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

PS. De as fi bucuresteanca, l-as vota pe Ciucu primar.
Daca socotesc bine , le-ar cam trebui inca minim 4 "decizii" pt. evacuare, dintre care una cu 666 Pt. a avea motiv real sa exclame Dumnezeule mare !!!

Fundacul...

FIORDUL MIRCEA

Pe strada în care locuiesc, Fundacul Mircea, a fost mereu linişte. A fost exact cum îşi dorea domnul Iliescu, aşa că picior de miner n-a călcat vreodată pe-aici. Din când în când, se aud cocoşii cântând, câinii lătrând şi oamenii tacând. Din când în când.
Am o casă mare, de la balcoanele căreia se vede tot Iaşul dacă nu e ceaţă, mai ales că nici industrie nu mai este, care să-mi polueze panorama. Oraşul a rămas pur cultural, cele 320.000 de suflete se hrănesc de elecţie cu literatură, muzică simfonică şi teatru, mai mult radiofonic. În ultimii ani, locatarii casei s-au împuţinat, au făcut-o din ce în ce mai goală; pe dinăuntru, pentru că, pe dinafară, vegetaţia s-a ridicat din genunchi şi se caţără peste tot – de parcă mansarda ar fi Guvernul României –, iar căţeii Eric şi Pluto umplu cu abnegaţie ambientul sonor.
De multe ori, când ajung acasă, întâlnesc cetăţeni rătăciţi. Nu că asta ar fi ceva neobişnuit, dar ăştia de care spun sunt rătăciţi la propriu. Fundacul, după cum îi spune şi numele, nu are ieşire – no way out: odată intrat, poţi doar să calci într-o curte sau să te întorci pe unde ai venit. De asta seamănă cu un fiord: pătrunzi căscând gura la frumuseţea liniştii de care spuneam şi, în scurt timp, constaţi că eşti înconjurat din trei părţi de ocean. Ştiu, comparaţia asta pare ca nuca-n perete, dar are importanţă pentru cele ce urmează.
Pe măsură ce vilele s-au înmulţit în fundac datorită dezvoltatorilor imobiliari pe cont propriu, străduţa noastră a devenit din ce în ce mai râvnită. Pe lângă linişte, ea se prezintă şi cu un standard de viaţă ridicat: faţă de casele vechi din jur, în fundătura noastră arhitectura se caracterizează prin P+1, de multe ori chiar P+2. Şi protecţia socială este la înălţime (P+), căci nimeni n-are nevoie de nimic. În plus, nici cu infrastructura nu stăm rău deloc: fundacul, altă dată cu mulaje de pneuri în noroiul muştar, înalte, ca de tractor, fusese impecabil asfaltat acum câţiva ani, ba chiar se montaseră borduri colorate, gri şi roz, deşi pe trotuare nu păşea mai nimeni. Să mai adaug şi că localizarea este pe drumul spre aeroport, în imediata vecinătate a acestuia, despărţiţi fiind doar de pădurea Ciric – o oază de verdeaţă; deci, accesul turiştilor străini către Fundac este extrem de facil.
Pe strada mea sunt un om respectat. Din cauza mutrei mele scandinave, vecinii, când trec eu, îşi strigă copiii: „Îngeraş, vino în curte să mănânci prăjituri!”. Îi mângâie şi le recită poezii de Adrian Păunescu, nu de Emil Brumaru. De urecheat, îi urechează abia după ce aud scârţâitul porţii mele, semn că vigilenţa-mi se duce la culcare. Odată, le-am atras totuşi atenţia: apelativul „îngeraş” are conotaţii religioase stridente, ar putea deranja unii trecători care ne vizitează fundătura, fie ei atei sau de confesiuni non-angelice, să-l înlocuiască mai bine cu „tânără domnişoară” sau „stimate adolescent”. Sunt alţii care, totuşi, exagerează: auzind că-s gastroenterolog – deci şi open-minded – şi dorind să se pună bine cu mine în caz că vor fi afectaţi de vreo maladie a maţelor, vecinii Vasile şi Roberto se pupă pe gură şi se pipăie simultan pe fese atunci când trec eu prin dreptul curţii lui Vasile, că Roberto are casa mai în fund, nu e la stradă, şi vine să-l ajute la grădinărit. Într-o toamnă, m-au invitat la un pahar de must, dar am refuzat, motivând că am colon iritabil şi nu pot consuma alimente fermentescibile. Nu ştiu ce-or fi înţeles.
În ciuda acestei imagini idilice a fundacului, se întâmplă şi nedreptăţi. Vecina de vizavi de Vasile, doamna Gorghiţa, întindea astă-vară rufe (pe care şi le spălase în particular, nu în public, dar concubinul Tase o înregistrase ambiental). Pentru că dispozitivul de uscare alcătuit dintr-o sârmă era poziţionat prea înalt, probabil nerespectând standardele europene, Gorghiţa s-a întins prea mult şi, din cauza mişcării intempestive, i-a alunecat capotul de pe umeri, dezgolindu-i spatele, unde avea şi un nev pigmentar (cam respingător, ce-i drept). Roberto, care tocmai atunci căsca gura, s-a simţit rănit în interior şi a chemat poliţistul de proximitate, iar acesta a amendat-o pentru nuditate explicită. Mai avea puţin şi-i închidea şi contul de Facebook. Degeaba a invocat ea carenţele de organizare a uscării, lipsa de comunicare ori expoziţiile ICR de la New York, amendată a rămas. Într-un fel, aş putea zice că, având probleme cu legea, a cam maculat imaginea fundacului, dar, din fericire, presa nu a fost prezentă, că se pusese de-un flagrant două străduţe mai încolo, la spitalul Paşcanu, şi organizatorii convocaseră, ca de obicei, toţi ziariştii, pentru a fi mai eficient impactul social al reflectării în mass-media.
La trei străzi mai jos de Fundacul Mircea există o străduţă locuită în totalitate de cetăţeni ai unei naţionalităţi conlocuitoare. Deşi e o scurtătură bună atunci când vrei să ajungi în Podu de Fier, circulaţia este dificilă pentru că drumul este în pantă, gropile sunt dispuse aleatoriu, iar cetăţenii obişnuiesc să dezbată aprins, în grupuri, pe carosabil. Este vorba de multiculturalism. Din când în când, din conglomeratul neomogen al unui astfel de grup, ţâşnesc, în direcţii care par a nu fi prestabilite, ca undele gravitaţionale, copilaşi juliţi pe genunchi sau doar asortaţi cu noroi, de obicei direct în faţa autovehiculelor. Par veseli şi plini de energie, dar, în acelaşi timp, răcnesc cât îi ţin micii bojoci. Ori că au fost bătuţi, ori că urmează să fie. Nimeni nu ştie, pentru că, pentru a nu avea probleme cu instituţiile de protecţie, doamnele din grup, cu fuste largi, care-ţi distrag atenţia prin coloritul viu, îi înconjoară pe ţânci, ca pe regina dintr-un stup, înainte de a-i altoi. Alţii aruncă înspre maşini diverse obiecte care nu le mai sunt necesare, exersându-şi, în acelaşi timp, coordonarea mişcărilor şi abilitatea de a nimeri ţinte în mişcare. Şi la pas e dificil de trecut pe-acolo, mai ales noaptea şi ziua. Bunăoară, eu le respect particularităţile culturale şi fac un ocol larg al grupurilor de cetăţeni aflaţi în şedinţă publică atunci când trec pe lângă ei. Căci mecla mea scandinavă ar putea să le rănească şi lor sentimentele, aşa cum a păţit Roberto cu Gorghiţa, şi să-i determine să încerce s-o adapteze. În fond, Iaşul nu este numai al meu.
De-o vreme-ncoace, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar, pe acea străduţă situată la trei paralele mai jos de Fundac, în contextul mai larg al crizei economice, au apărut probleme. Certuri violente, bătăi, scandaluri, tăieri. Autorităţile s-au ferit mult timp să intervină, dar apoi au făcut-o decisiv, sfătuindu-i pe cetăţenii în cauză să plece, măcar unii, unde-or vedea cu ochii. Gurile rele pretind că autorităţile sunt şi ele interesate să menţină conflictul: studii geodezice au arătat că în subsolul grădinilor acelor cetăţeni ar zace ascunse sacoşe de Billa cu cocoşei (popcorn), ba chiar şi petrol. Şi tot gurile rele spun că băştinaşii au fost chiar îndrumaţi – unde credeţi? – da, exact spre Fundacul Mircea.
Spuneam mai sus despre casa noastră că e din ce în ce mai goală. Fiind, pe deasupra, şi ospitalieri, ca orice moldovean, am decis să primim şi noi cetăţeni care aveau nevoie de un adăpost. Aşa văzusem la televizor că se întâmplă prin alte părţi, aşa era frumos şi corect. Habar n-am de ce fiul meu îi numeşte „migranţi”, eu le spun, simplu, pe nume: Pardaillan, Vostok 5, Portocala, Tilivizoari. Sigur, uneori mai zâmbesc – de exemplu, deunăzi, când l-am rugat pe Pardaillan să ia mileul, peştele de sticlă şi portocala de pe televizoare – dar îmi reprim umorul de prost gust pentru că ştiu că nu este politic corect. Deşi nu mai prea avem unde să-i cazăm, soţia mea, care este filogermană, insistă să mai primim: totuşi, oamenii ăia nu de bine au plecat de-acasă, au şi ei dreptul la linişte, au familii... Familii? Chiar, unde-s familiile? Că, în afară de Portocala, care are o fire destul de cazonă, alte femei nu mai veniseră în primele două valuri (mă rog, aşa e expresia). Copii nici atât. În fine, ştiind-o cu putere de convingere, am îndemnat-o să se adreseze şi vecinilor din fundac să ajute şi ei mai mult, să-i oblige în cazul în care, cu vorba bună, nu acceptă. Efectele au fost dintre cele mai ciudate: domnul Victor, de peste drum, şi-a redecorat gardul din scânduri cu sârmă ghimpată, iar Roberto a spus un „nu” hotărât: „Ăştia se pricep bine la flori şi mi-e teamă că-mi „zboară” „job”-ul de grădinărit la Vasile. Nu, nu primesc!” În caz extrem, a acceptat, totuşi, ca el şi Vasile să adopte, dacă instituţiile abilitate vor considera, un copil dintre aceia pe care părinţii îl urechează când îşi aruncă sandalele în participanţii la trafic. Cel mai mult s-a câcâit cu gândirea doamna Clara, din capătul fundacului, căreia noi îi spunem „Telemea”, pentru că e de prin părţile Sibiului; într-un final, ne-a spus rar şi apăsat ca a calculat: poate primi fix 3,14 cetăţeni, atât are dânsa capacitatea. N-am mai întrebat de la ce vine 14 ăla de după virgulă, dacă e în media caucaziană sau nu, că ne luase deja somnul.
Până la urmă, tot noi am rămas cu cei mai mulţi musafiri, că, deh, suntem medici, se presupune că avem posibilităţi... Dacă nu l-am ascultat pe domnul Băsescu atunci când ne-a spus să plecăm... Oamenii s-au acomodat, se simt ca acasă. Uneori mă mai fugăresc pe mine sau pe nevastă-mea prin casă, în glumă. E distracţie. De Crăciun, au scos parchetul din sufragerie şi au făcut foc de tabără lângă brad, o feerie. Acum am pus covor persan, e mult mai bine, că-i moale la talpă, mai ales că am renunţat la papuci. Portocala şi cu Vostok 5 au lucrat nişte goblenuri şi le-am pus pe pereţi, în loc de tablouri. La meciuri nu ne mai uităm, facem economie de energie electrică. Pentru încălzirea globală. Doar seara ne mai adunăm şi urmărim ştirile la TarafTV. Eu, de altfel, ştiu să cânt la chitară, ştiu şi de alea „studenţeşti”, aşa că m-am integrat repede în colectiv, în casa mea, practic. Când mai băgăm bucăţi cu chiuituri, se poate întâmpla să deranjăm vecinii fonic. Am făcut deja comandă de materiale izolante ignifugate, conform standardelor, să nu avem probleme la Crăciunul viitor cu focul de tabără din sufragerie. Odată, din cauza tărăboiului, am fost reclamaţi de vecinul Iuri, care ne monitorizase cu decibelmetrul câştigat la tombola bonurilor fiscale. Cică am perturbat liniştea fundacului, iar „gălăgia ucide!”. Ţinând cont că bunică-său era din Cocieri, raionul Dubăsari, e clar că face propagandă rusească.
Au început să-mi placă manelele. Mă cam şi săturasem de Beatles – 35 de ani de pasiune erau deja prea mult – simţeam nevoia de ritmuri şi linii melodice noi. „Judele m-a condamnat/ Că-s jupân la mine-n sat” vine de la „Hey Jude”, „Of, viaţa mea” este, de fapt, „In My Life”, iar „Nu-mi dă mândra din vecini/ Nici pe-o sută de găini” e de-a dreptul „Can’t Buy Me Love”. Nu mai trebuie să explic echivalenţele lirice pentru „Help!”, „Drive My Car”, „Blackbird” sau „Michelle”. Şi nevastă-mea şi-a schimbat preferinţele vestimentare, acum predomină rochiile largi, corai, turcoaz şi vernil.
Dezbaterea actuală este dacă să interzicem sau nu fumatul, dacă locuinţa noastră este spaţiu public sau privat. Că Pardaillan este nefumător şi, în plus, este îndrăgostit de scrierile (sic!) doamnei Alina Mungiu-Pippidi; fiind constipat, în fiecare dimineaţă îşi ia cu el în cabină colecţiile revistelor „Dilema veche” şi „22”. Practic, în casa noastră există preocupări diverse: Portocala şi Vostok 5 sunt interesaţi de măsurile de prevenţie şi depistare precoce a diverselor boli, în timp ce Tilivizoari şi cu mine polemizăm pe tema defăimării. Am constatat că, în ceea ce mă priveşte, Tilivizoari nu mă defăimează propriu-zis, ci aşa se exprimă el în mod curent, mai buruienos.
De alaltăieri începând, lucrurile au degenerat puţin. Mai mulţi cetăţeni imigranţi manifestează în faţa casei noastre că vor şi ei libertate, vor televizoare şi portocale şi intenţionează, nici mai mult, nici mai puţin, să pătrundă cu forţa sau prin efracţie. Jandarmii Eric şi Pluto, trecuţi pe regim cu orez, au recurs la câteva gaze lacrimogene, dar fără succes. Ne-am dat seama că şi în casă aveau manifestanţii un complice în momentul în care Portocala, din cauza presiunii, s-a detonat. Din acest motiv, sunt foarte supărat pe doctorul Novac, care are profil elen şi vila chiar la intrarea în Fundac, căci promisese că va face tot ce-i stă-n putinţă să securizeze graniţa. I-am trimis o înştiinţare oficială prin care îl somez: ori pune câinele să-i amprenteze pe intruşi, ori îl excludem din spaţiul schengen al fundacului!
Încet-încet, ne îndreptăm spre noua ordine fundăturală.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Foarte tare!

Sper ca tov. Zoe Petre a comentat p-acolo doar pentru ca omul a lasat cometariile la liber, nu pentru ca i-ar fi pretina virtuala.

ENKI a scris:Foarte tare!

Sper ca tov. Zoe Petre a comentat p-acolo doar pentru ca omul a lasat cometariile la liber, nu pentru ca i-ar fi pretina virtuala.

Cre' că tov. Zoe ie aia pe care o trec "fiordurile" atunci cînd citeşte...