Islamul - religia Pacii

In jos

Islamul - religia Pacii

Mesaj  ENKI la data de Joi Oct 12, 2017 3:48 pm

Am mai citit fragmente din coran, cred ca si am o versiune tradusa a lui in format electronic (verific imediat si eventual o descarc si p-asta - [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] ), dar parca niciodata nu am sesizat o asa asemanare izbitoare cu Talmudul si scrierile crestine. Shocked

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Mi-am amintit de celebra fresca comunista din holul de la intrarea in scola generala, cu pionieri si soimi ai patriei fericiti, curcubeu, porumbel cu ramaura de maslin in cioc, holde manoase, livezi roditoare, sonde si fabrici fumegande, deasupra carora trona cu litere de-o schioapa oximoronicul text Lupta pentru Pace! Mi-am mai amintit si ca doamna mea invatatoare a ramas cam interzisa cand am intrebat-o cum e posibil ca Pacea sa fie facuta cu ajutorul luptei, care presupune folosirea armelor. laugh
Este amuzant, dar si tragic totodata, sa vezi ca mintile a zeci de generatii de oameni au fost programate cu cinism sa lupte pentru iluzia unei Paci de neatins in paradigma sociala bazata pe concurenta, lupta si mai ales costurile ei fiind, de fapt, obiectivul ocult al programarii. Laughing
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13934
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Islamul - religia Pacii

Mesaj  ENKI la data de Dum Noi 12, 2017 1:46 pm

Vreau să discutăm despre ceea ce tu numești Dezacord (și eu numesc Conflict) între două culturi. Ei bine, dacă vrei să știi, pe mine mă plictisește până și să vorbesc despre două culturi: să le pun pe același plan, ca și cum ar fi două realități paralele, de aceeași greutate și de aceeași măsură.

Pentru că la baza civilizației noastre se află Homer, Socrate, Platon, Aristotel, Fidias, Arhimede, Euclid, Grecia Antică, cu Panteonul său, sculptura sa, arhitectura sa, poezia sa, matematica sa, filosofia sa, descoperirea Democrației. Este Roma antică, cu grandoarea sa, cu experiența sa juridică, conceptul de Lege, Dreptul Roman. (Un concept rămas inegalat timp de secole, un drept la care și azi ne referim.) Există literatura sa, sculptura sa, arhitectura sa, adică palatele sale, amfiteatrele sale, apeductele sale, podurile, drumurile sale.

Există un revoluționar, acel Isus mort pe cruce, care ne-a învățat (și, din păcate, noi nu am înțeles și nu am învățat) ce înseamnă dragostea și dreptatea. Există și o biserică de la care avem Inchiziția, de acord. Care ne-a torturat și ars de mii de ori pe rug, care aproape că l-a omorât pe Galileo Galilei, l-a umilit și l-a făcut să tacă și care timp de secole ne-a constrâns să sculptăm și să pictăm doar Chriști și Fecioare. Dar care a adus și o mare contribuție la istoria gândirii. Nici măcar o atee ca mine nu o poate nega.

Și apoi există Renașterea. Există Leonardo da Vinci, și Michelangelo, și Rafael, și Lorenzo Magnificul. Există Erasmus din Rotterdam, și Thomas Morus, și Descartes, și Spinoza, și Pascal, și Giambatista Vico. Există Iluminismul. Există Rousseau. Există Voltaire. Există Enciclopedia. Și există muzica. Acea muzică interzisă în cultura lor sau în presupusa lor cultură: vai de tine, dacă fredonezia canțonete sau Corul din Nabucco. („Cel mult pot să admit câteva marșuri pentru soldați”, mi-a spus Khomeini. Așa că era inutil să-i vorbesc despre Bach sau despre Mozart, despre Beethoven, sau Rossini, sau Donizzetti, sau Verdi.)

În sfârșit, există știința, pentru numele lui Dumnezeu, și tehnologia care derivă din ea. O știință care în câteva secole a făcut descoperiri amețitoare, a făcut minuni demne de vrăjitorul Merlin. Copernic, Galileo, Newton, Darwin, Pasteur, Einstein nu erau nicidecum discipoli ai lui Mahomed. Sau mă înșel? Motorul, telegraful, electricitatea, radionul, telefonul, televiziunea nu se datorează deloc mollahilor și ayatollahilor. Sau mă înșel? Navele cu aburi, trenul, automobilul, avionul, navele spațiale cu care ama ajuns pe Lună și pe Marte și în curând vom merge cine știe unde, la fel. Sau mă înșel? Transplantul de inimă, de ficat, de plămâni, de ochi, tratamentul cancerului, descoperirea genomului, idem. Sau mă înșel?

Și să nu uităm standardul de viață pe care cultura occidentală l-a atins la fiecare nivel al societății. Faptul că la noi nu se mai moare de foame și de frig, de mizeri și de boli înainte considerate nevindecabile. Faptul că la noi femeile sunt egale cu bărbații. Ca și faptul că la noi oricine își poate exprima propria opinie. Și chiar dacă toate acestea nu ar fi importante, ceea ce eu nu cred, spune-mi: în urma celeilalte culturi, cultura bărbaților cu tunică și turban, ce este?

Fără nici un respect față de Istorie, care, dacă nu ma înșel, consemnează rezultatele dobândite de vechii egipteni, de sumerieni, de asiro-babilionieni, de fenicieni, de evrei, de greci, de romani, de revoluția creștină, greierii afirmă că Islamul a fost „un far al civilizației nedepășit.” O cultură ajunsă la cele mai înalte culmi ale artei, literaturii, filosofiei, matematicii și chiar ale tehnologiei. Dar nu mi se pare că lucrurile stau chiar așa. Și să începem de la artă.

Ei bine, în artele plastice și figurative acel „far” a produs foarte puțin. Nici un fel de statui, nici un fel de picturi. Să mulțumim cerului că nu a distrus mozaicurile executate de bizantinii învinși și de andaluzii subjugați. Să mulțumim cerului că ne-a lăsat câteva motive ornamentale și câteva miniaturi ale sultanilor. (Totuși, pentru a-și face un portret adevărat, Soliman Magnificul a trebuit să-l cheme la Istanbul pe Giambellino. Adică pe Giovanni Bellini, venețian și catolic.) De fapt, în domeniul artei, musulmanii întotdeauna s-au exprimat prin arhitectură și atât. Limitată la moschei și minarete, de altfel, la alcazare (palate fortificate), la caravanseraiuri (popasuri pentru caravane) și la palatele sultanilor cu haremurile lor.

Moscheea din Damasc este un edificiu excelent, de acord. Moscheea albastră și Moscheea Albă din Istanbul sunt splendide. (Totuși, aceasta din urmă este datorată arhitectului italian Montani.) Alhambra din Granada și Alcazar din Sevillia, de acord, sunt impresionante. Totuși, nu se cunoaște ca acești maeștri să fi construit vreodată un pod, un amfiteatru, un apeduct public sau un drum. O Via Appia, de exemplu. Un Colosseum.

(Apeductele le construiau doar pentru băile, fântânile, grădinile sultanilor sau vizirilor. Drumuri nu le trebuiau, pentru că se deplasau în deșert. Nici poduri pentru că fluvii aveau puține și le traversau cu barca. În ceea ce privește amfiteatrele, sunt edificii ridicate pentru popor. Iar de popor sultanilor și califilor și vizirilor nu le păsa deloc. Îl foloseau pe post de carne de tun pentru cuceririle lor și atât.)

În domeniu muzicii, idem. Muzica preislamică a supraviețuit prin cântece populare, care nu mi se par comparabile cu cânturile gregoriene, cu simfoniile lui Mozart și Bach, cu corurile lui Haendel și uverturile lui Verdi. Flamencoul a înflorit printre spaniolii din Andaluzia și, dacă nu ar fi fost Occidentul căruia i-au trezit admirație, chiar și lăuta și mandolina (instrumente descoperite de arabi înainte ca Profetul să se nască) și-ar fi terminat existența în gunoi. Cine știe de ce, armoniile muzicale le provoacă fiilor lui Allah o profundă aversiune.

Poezia, nu. Sunt de acord cu acest lucru. Totuși, lăsând la o parte lirica persană și pe toți Omar Khayyam, nu văd exemple ieșite în evidență. Mahomed îi ura pe poeți mai rău mai mult chiar decât pe pictori și pe muzicieni și doar la Medina a dat poruncă să fie decapitați patru, printre care poetesa Asma bin Marwan, care îi dedicase versuri puțin elogioase. Desigur, acest lucru nu a ajutat Islamul să ne dea un Petrarca, un Dante Alighieri, un Goethe, un Baudelaire sau un Leopardi.

În ceea ce privește proza, unicul triumf care, vai, îi scoate în evidență este Coranul. Carte care conceptual plagiază în manieră nerușinată Biblia, Torah, Evangheliile. Și care, în ciuda nenumăratelor noi versiuni, din punct de vedere stilistic, lasă mult de dorit. În ceea ce privește conținutul, vai, Mahomed spunea că i-l dictase Arhanghelul Gabriel în persoană și cu dezlegare de la Dumnezeu. Dar după părerea mea, în zilele acelea Arhanghelul Gabriel nu era în formă. Și nici Dumnezeu.

În domeniul filosofiei, situația se schimbă în bine, sunt de acord. Spre secolul al VII-lea, în mânăstirile creștine din Siria și Palestina, războinicii Profetului prădaseră textele în greacă ale lui Platon, Aristotel, Epicur, ale neoplatonicienilor etc. Învățații, la rândul lor, îi traduseseră, persoanele culte s-au adăpat din ele, așa încât în secolul al IX-lea îl avem pe Al-Kindi. După opinia greierilor, „filosoful arabilor.” În secolul al XI-lea, Ibn Sina, adică Avicenna. Mai cunoscut, totuși, ca terapeut și clinician. În secolul al XII-lea, Ibn Rushd sau Averroes. Jurist, medic, matematician și mai ales autor al unor faimoase Comentarii la Aristotel, apoi al impresionantei scrieri Destructio Desctructionis, operă prin care revendică libertatea de gândire față de credință, face distincția dintre rațiune și religie, susține că interpretarea ad literram a Coranului merge pentru ignoranți, nu pentru oamenii instruiți și, în sfârșit, explică necesitatea separării puterii politice de puterea religioasă.

[Toate, lucruri pentru care nefericitul a intrat în polemică cu fideistul Al Ghazali, după care, în 1195, a fost nevoit să fugă din Cordoba, apoi să se ascundă la Fez, unde călăii califului i-au dat de urmă și l-au aruncat în închisoare. I-au ars cărțile, l-au tratat ca pe un delincvent. Și doar cu câteva luni înainte de a muri, în vârstă de șaptezeci și doi de ani, a putut să se întoarcă în Andaluzia.]

Oh, da. Gândirea lui Averroes este modernă. Nu întâmplător, avveroismul (prezentat ca aristotelism intelgral sau naturalism) s-a predat până la Renaștere în aproape toate universitățile europene. I-a influențat pe mulți învățați occidentali, în 1270 și în 1277 a fost condamnat de către arhiepiscopul Parisului și în 1513 a fost interzis de Conciliul de la Lateran.

Dar Averroes este un caz special. Avicenna și Al Kindi nu îi seamănă mult, nici filosofii care în lumea islamică au apărut după el. Pricepuți la asimiliarea ideilor altora și prin urmare impregnați de înțelepciunea greacă, de neoplatonism, misticism, de erudiție amestecată cu bigotism, ei nu oferă niciodată o gândire nouă. O idee revoluționară. Par mai degrabă profesori de filosofie decât filosofie, iar printre ei nu găsești un maestru de calitate. Un Telesio, de exemplu, un Giordano Bruno, un Campanella, un Montaigne. Sau un Bacon, un Leibniz, un Locke, un Kant. În concluzie, le lipsește geniul. Originalitatea, creativitatea sau capacitatea de a inventa, de a îndrăzni, de a schimba. Le lipsește, pentru că sunt împiedicați de o credință care îi învață doar să se supună și care, în consecință, înăbușește imaginația, condamnă la imobilitate și în cel mai bun caz la mediocritate. Aspect care este valabil și pentru virtutea de care se mândresc cel mai mult: presupusa supremație în matematică.

Ca întotdeauna zbierând la mine, ca întotdeauna stropindu-mă cu saliva scârboasă, în 1972, Arafat mi-a spus că a sa cultură ne era superioară (el poate să folosească, așadar, adjectivul superior?) pentru că bunicii săi inventaseră matematica. Dar Arafat are memorie scurtă, în afară de inteligență slabă. Tocmai pentru acest motiv se contrazice la fiecare cinci minute și odată cu saliva lui scârboasă nu scuipă decât prostii.

De acord, nimeni nu poate nega faptul că în științele exacte matematicienii Islamului au avut o contribuție însemnată. Cu Al Kwarizmi, cu Al Hasib, cu Al Battani, de exemplu. Cu Al Biruni, cu Al Sufi, cu Al Wafa. Cu același Avicenna, același Averroes, același Omar Khayyam. (Până acum câteva secole, cunoașterea umană nu se împărțea în categorii. Persoanele erudite se interesau de toate, se ocupau de toate. Filosofia, matematica, medicina, teologia, ingineria, jurisprudența, muzica, pictura, literatura.) Și întrucât matematica nu-i expunea la erezii, pedepse, în acel domeniu al cunoașterii s-a dezlănțuit geniul lor de asimilatori.

Suntem în 820, de fapt, când Al Kwarizmi elaborează tabelele sinusurilor și cosinusurilor (deja concepute de Ptolemeu și dezvoltate de indianul Aryabhata). Și în 860 Al Halib completează tabela tangentelor și a cotangentelor (deja formulată de indianul Brahmagupta). Și în 912 Al Battani studiază echinocțiile (deja cunoscute lui Ptolemeu) și Al Biruni termină lucrarea despre statică (deja bine cunoscută egiptenilor și apoi lui Arhimede). Și în 1100 Omar Khayyam înfruntă calculul algebric. Dar între aspectele enumerate (atenție la paranteze!) și a inventa ceva există o mare diferență. Și deja, în 1200 nu mai văd nume comparabile cu acelea. În 1300 idem. În 1400 nu mai văd decât câțiva astrologi dedicați astronomiei și câțiva alchimiști obsedați de căutarea pietrei filozofale, adică a visului de a transforma metalele neprețioase în aur. În 1500 și în 1600, când noi îi avem pe Copernic, pe Galilei și Newton, liniște de mormânt. Și totuși acele secole corespund apogeului Imperiului Otoman și…

Mă înșel oare sau marile cuceriri ale culturii au loc atunci când o societate ajunge la înalte grade de putere și bogăție? Și, tot referitor la tăcerea mai sus amintită, mă întreb cine este imbecilul care, pentru a preaslăvi știința islamică, atribuie fiilor lui Allah inventarea ochelarilor și a telescopului. Ochelarii i se datorează lui Allesandro da Spina, florentinul care în 1268 a materializat studiul lui Roger Bacon asupra posibilității de a corecta miopia. (Ghicește cum: încastrând două lentile într-o ramă fixată pe urechi sau, printr-un arc, pe nas.) Și telescopul a fost construit în 1609 de către Galileo Galilei, care a observat relieful Lunii, fazele planetei Venus, sateliții lui Jupiter.

Și în ceea ce privește medicina, contribuția științei islamice este caracterizată de obișnuita lipsă de originalitate și creativitate. Și aici ea consistă în absorbția și răspândirea vechilor texte ale grecilor. Și aici ea se oprește la perioade de înflorire a Imperiului Otoman. Pentru a nu comite nedreptăți, mi-am procurat o listă a celor mai cunoscuți și iat-o aici.

Întemeietorul a fost un oarecare Hunayn Ibn Ishak, mai bine cunoscut cu numele latin de Ioannitius, care, în secolul al IX-lea, i-a tradus în arabă pe Hipocrat și Galenus, medicul gladiatorilor și apoi al lui Marcus Aurelius. Dar Ioannitius nu era musulman. Era un creștin nestorian venit la Bagdad. În secolul al IX-lea, îl avem pe un oarecare Rhazes, care a scris mai multe comentarii în latină despre Galenus, precum și tratatul De variolis et morbillis. (Chiar și pe acesta în latină, ca să vezi!) În secolul al X-lea, îl avem pe andaluzul Abu Al Qasim care, mai cunoscut sub numele de Albucasis, conduce un spital la Cordoba și lasă însemnări rudimentare despre chirurgie.

În secolul al XI-lea, foarte cunoscut este persanul Avicenna, care lasă celebra Carte a vindecărilor și celebrul Canon al medicinei. Autorul vorbește despre meningită, pleurită, febră eruptivă, apoplexie, dar este influențat de Galenus și de modul său înspăimântător de a-i trata pe oameni: capete de porumbei, picioare de scorpion, urină de femeie sau de vacă și nu-ți mai spun ce altceva. Tot în secolul al XI-lea, a trăit andaluzul Maimonide. Nici el nu era musulman. Maimonide era evreu, operele sale sunt în ebraică, dar fiii lui Allah și l-au însușit, pentru că, alungat din Cordoba, s-a refugiat la Cairo, unde a devenit chirurgul personal al sultanului Saladin cel Feroce. În secolul al XII-lea, îl avem pe Averroes. (Dar Averroes a lăsat foarte puține urme în domeniul medicinei.)

În secolele următoare, adică acelea care corespund apogeului Imperiului Otoman, nimic. Să fim bine înțeleși, cineva trebuie să fi fost. Este de neconceput ca, la apogeul puterii și al bogăției lor, sultanii să nu se fi înconjurat de medici curanți. Și totuși, exceptându-i pe taumaturgi și pe necromanți, adică pe vrăjitori, lăsându-i la o parte pe astrologi și chimiști, care căutau piatra filozofală, singurul nume pe care îl găsesc în secolele al XV-lea, al XVI-lea și al XVII-lea este acela al lui Avicenna, mort de mult, dar tradus acum în latină și deci cunoscut în toată Europa.

Și aici începe greul pentru că greierii susțin că, începând din Evul Mediu până în 1600, medicina s-a extins în Europa grație școlii islamice. Dar și asta e o minciună gogonată. În Evul Mediu, ea se răspândește datorită călugărilor benedictini, adică grație plantelor lor medicinale, alambicurilor lor, distilatelor lor, științei farmacologice pe care o dezvoltaseră în mânăstirile lor. (De la 1000 la 1300, și datorită Școlii din Salerno, școlii din Montpellier, ca și universităților din Padova, Bologna și Paris.) Și de la 1400 la 1600, ea a înflorit grație Renașterii. Acea Renaștere pe care Islamul nu a avut-o niciodată.

Dragul meu, există un singur domeniu în care fiii lui Allah s–au distins, fără echivoc, domeniul militar, supremația armatelor. Dacă nu mă crezi, uită-te pe un atlas geografic. Vei vedea că în timpul otomanilor peste jumătate din planetă suferea sub călcâiul Islamului. Și prin jumătate de planetă, înțeleg tot Orientul Mijlociu, tot continentul african, două sferturi din Asia, unde înaintaseră și în India, și în China, plus două sferturi din Europa, de unde ajunseseră și în Ucraina, în Rusia și în Islanda. Doar la Polul Nord, la Polul Sud, în Australia și pe continentul american, încă nedescoperit, aceși pacifiști nu ajunseseră încă.

Și amănuntul cel mai îngrozitor este că o asemenea lăcomie nu a fost niciodată izbăvită de vină prin aducerea unui strop de progres. O picătură de lumină, o idee nouă. Isuse Hristoase! Alți invadatori tot aduseseră, tot ar fi adus ceva bun. Folosirea raționamentului, de exemplu. Plăcerea cunoașterii, gustul frumosului. Ei bine, nu.

Invadând, prădând, masacrând, subjugând, au adus doar cultura primitivă a unei lumi care se baza pe tiranie, pe bigotism și pe cruzime. Au știut să impună doar obiceiurile și abuzurile unei religii care copia, care copiază, tot ce este mai rău din religiile apărute înaintea ei. I-au învățat pe alții doar versetele unei cărți, niciodată discutată, niciodată pusă la îndoială, niciodată revizuită! O carte care, cu toate acestea, pretinde să condenseze istoria omenirii și că a dominat-o chiar în trecutul îndepărtat. Adică pe vremea lui Avraam, pe vremea în care Islamul nu exista.

Și acum, lasă-mă să examinez calitățile acestei cărți infailibile, inviolabile, incomparabile. Lasa-mă să contemplu comorile acestui presupus patrimoniu pe care greierii de lux îl respectă mai mult decât uau respectat Das Kapital.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13934
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Islamul - religia Pacii

Mesaj  ENKI la data de Lun Mai 21, 2018 1:17 pm

Fifty shades of green, sau două secole în Arabia


Mierea și multele sale utilizări
Mai demult, se păstrau în miere nu doar nuci, ci și capetele executaților. Se ia un supus nesupus, capul decapitat se pune în miere, și se plimbă prin orașe, pentru a arăta supușilor că sultanul face dreptate și nesupușilor – proprietățile dezinfectante ale mierii.
În aprilie 1802, 12 mii de călăreți conduși de Saud bin Abdul-Aziz, al doilea conducător saudit, au atacat orașul sfînt Kerbala, din Irak. și au jefuit mormîntul lui Husein, nepotul lui Mohamed, mormânt peste care o mie de ani de pietate îngrămădiseră aur, argint și pietre prețioase. Rousseau spune că saudiții au încărcat prada pe două sute de cămile.
În 1806, saudiții cuceresc și Hejazul, zona orașelor sfinte Mecca și Medina, și distrug cimitirul Al-Baqi: străvechi deja în 625 AD, în cimitir erau îngropați părinții lui Muhammad, fiul său, unchii săi, nepotul său Hasan. Saudiții, acest trib inutil, rad tot cimitirul, cu morminte milenare cu tot.
Relativ enervați de nesupunere – locuitorii unei provincii deșertice îndepărtate jefuiseră un loc la fel de îndepărtat – și relativ neputincioși – otomanii trimit trupe egiptene în 1818, care îi înving pe saudiți, îl aduc pe Abdullah, fiul lui Saud, la Istambul, și îi taie capul, pe care îl pun în miere și îl plimbă prin diverse orașe, inventând metoda pedagogică pe care americanii o vor numi mai târziu ”show and tell”.
Acesta este începutul statului saudit, al inutilului stat saudit, pe care doar stăpânirea unor sonde de petrol nenumărate îl deosebește de ISIS. Distrugerea mormântului lui Ali și a cimitirului Al-Baqi sunt doar primele dintr-o serie lungă de demolări ale unor monumente milenare. Saudiții au dinamitat, călcat cu buldozerul și demolat de zeci de ori mai multe monumente musulmane decât orice cruciadă. Așa începe așa-zisa reformă wahabbită a islamului: cu un jaf imens justificat printr-un fundamentalism ad hoc. Și, desigur, cu distrugerea mormintelor: ura nomazilor față de semnele civilizației sedentare, ura analfabeților față de cultură. Talibanii au dinamitat statuile seculare ale lui Buddha din Bamiyan, în indignarea întregii lumi. Musulmanii nu s-au indignat deloc de distrugerea propriilor lor monumente.
În Arabia Saudită, arheologia se face cu dinamită, iar istoria se șterge cu buldozerul.
Acesta e și motivul dușmăniei seculare dintre Iran și Arabia Saudită. Acesta e și motivul alianței dintre Donald Trump și saudiți contra Iranului și Omanului: există o solidaritate viscerală între infractori, există o prietenie implicită între hiene.
Jean Baptiste Louis Jacques Rousseau, martor ocular al jefuirii orașului Karbala, a scris o carte cu un titlu lung, Description du pachalik de Bagdad: suivie d’une notice historique sur les Wahabis, et de quelques autres pièces relatives à l’histoire et à la littérature de l’Orient. Descrierea pașalîcului Bagdadului, urmată de o notiță istorică despre Wahabi. Cartea a apărut în 1809. Termenul ”notiță” nu trebuie să ne încurce. Jumătate din carte e dedicată subiectului.
Nici numele nu trebuie să ne încurce: doi frați Rousseau, ceasornicari din Geneva, ajunseseră unul ceasornicar al sultanului otoman (tatăl lui Rousseau iluministul); celălalt, ceasornicarul șahului persan (bunicul lui Jean-Baptiste-Louis-Jacques de mai sus).
Nucleul islamului a fost, totdeauna, paradoxal, o zonă deșertică. Invaziile și atacurile vin întotdeauna dinspre zonele deșertice spre zonele cu densitate mare a populației. E costisitor, pentru orice armată, să urmărească alte trupe în deșert. Islamul a apărut ca raiduri ale unor triburi conduse de Muhammad asupra caravanelor de negustori și a unor orașe bogate. La patru sute de ani după raziile lui Muhammad încep raziile Qarmațienilor, sectă războinică instalată în estul Arabiei. Qarmațienii jefuiesc timp de un secol, tot secolul zece. Șapte secole după qarmațieni încep raziile și jafurile saudiților.
Rousseau observă că saudiții erau, la vremea aceea, frugali: mâncau, spune el, „pâine, mai mult de orz, curmale, lăcuste și pește; rar orez și carne de oaie”. Casele lor, de vălătuci și paie, au înăuntru doar rogojini și vase de lemn sau de lut. Când pleacă în razii, iau două burdufuri, unul de făină și unul cu apă, și amestecă apa cu făină și mănâncă amestecul așa cum e. Când le e prea sete, beau urina cămilelor. „Străinii nu îi pot ataca, fiindcă, pentru a pătrunde la ei, trebuie să străbată câmpii aride și sălbatice, munți hidoși și văi arse de soare, unde ar putea pieri de foame, sete și arșiță. Locuințele lor fiind în mare parte biete colibe sau corturi, le părăsesc dușmanilor mai numeroși și se adăpostesc pe înălțimi inaccesibile.” (p. 151) Prima expediție otomană contra saudiților eșuează; cu o parte din aurul jefuit la Kerbala, mituiesc generalul trimis pe urma lor, care se retrage cu lașitate. Oricum, Rousseau își dă, primul, seama de potențialul lor, și scrie profetic (p. 41): ,,e sigur că oameni atât de fanatici, și atât de doritori de cuceriri, obișnuiți să rabde orice lipsuri, au ca țel mari proiecte de invazii și cu timpul/…/ vor supune Arabia întreagă și Mesopotamia”.
Datele despre wahabbiți, în epocă, sunt mai numeroase decât ne-am aștepta. George, viscount Valentia, în cartea cu titlul birocratic Voyages and travels to India, Ceylon, the Red Sea, Abysinnia, and Egypt, in the years 1802, 1803, 1804, 1805, and 1806, pomenește și el de wahabbiți. E tot din 1809. Autorul a călătorit în Hedjaz, și amintește doar de jefuirea orașului Mecca și prădarea mormântului lui Muhammad, și, pe alocuri, de raziile intermitente ale wahabbiților.
Rousseau îi numește Séhoud, Valentia, Suud, iar sir Lewis Pelly, Saood. Ultimul, militarul Lewis Pelly scrie în 1866 Report on a Journey to the Wahabee capital of Riyadh in Central Arabia, 1865, care cuprinde o istorie relativ fluentă a saudiților de până atunci.
Solidaritatea hienelor
În 1890, după alte conflicte, tribul Rashid îi învinge pe saudiți și îi alungă. Ultimii saudiți se refugiază în Bahrain, apoi Kuwait și în Qatar. În 1901, saudiții recuceresc orașul Riyadh, iar bătăliile dintre saudiți și tribul Rashid continuă până în 1907. La sfârșitul războiului mondial, în 1918, saudiții sunt, nominal, dușmani ai otomanilor proaspăt învinși. Imperiul britanic îi recunoaște drept conducători legitimi ai Arabiei interioare, a Nejdului. Britanicii au negocieri și cu șeriful Hejazului, descendent al profetului, dar ulterior le permit tacit saudiților să ocupe Hejazul.
E semnificativ faptul că domnia tribului Saud în Arabia e recentă, târzie, făcută în etape și petice, și extinsă prin războaie. Populația de pe coasta de est, șiită, e menținută sub ocupație militară permanentă; o altă parte, tribul Otaibi, s-au aflat în conflict cu saudiții până recent. Doar îmbogățirea generală datorată petrolului, după 1974, a tasat conflictele interne și externe. Saudiții, practic, și-au mituit dușmanii. Dar conflictele vechi nu au dispărut niciodată.
Kuwait, Bahrain și Emiratele Arabe Unite nu sunt propriu-zis state. Ele apar din negocierile marinei britanice cu diverși șeici și emiri de pe coasta arabă a Golfului Persic, care trăiau din piraterie. Șeicii și emirii lor sunt doar pirați la pensie. Tâlharii saudiți din deșert care atacau convoaiele de pelerini spre Mecca se înțelegeau bine cu pirații care atacau corăbiile cu marfă din Golful Persic.
Afghanistan și Iraq
Intervențiile armate ale SUA în Afghanistan și Iraq au aceleași consecințe: distrug echilibre complicate, fragile și creează crize durabile.
SUA a înarmat mujahedinii contra guvernelor socialiste susținute de sovietici în Afghanistan. Tot ceea ce au reușit mujahedinii, după luarea puterii, a fost să dea naștere unui devastator război civil, care a creat un gol de putere, umplut catastrofic de talibani.
După răsturnarea lui Saddam Hussein în Iraq, americanii au creat un gol de putere și aici. Șiiții irakieni s-au aliat cu Iranul șiit, extinzându-i influența regională. Sunniții, după o perioadă de opresiune, s-au aliat cu insurecția islamistă din Siria și au extins statul ISIS și în Iraq. 16 ani după începerea războiului din Afghanistan, situația e la fel de instabilă. Sovieticii s-au retras după zece ani de eșecuri militare; pentru americani nu există o soluție. La fel, în Iraq, 15 ani după invazia americană, situația e la fel de volatilă.
Pericolul terorismului e mult mai mare ca înainte. După căutări îndelungi și dificile, trupele speciale americane îl ucid pe Osama ben Laden, în mai 2011. În iunie 2014, ISIS, organizație teroristă, se declară stat și ocupă o zonă imensă din Siria și Iraq. E prima oară când o organizație teroristă se transformă în stat și rezistă ani întregi.
Războiul cu ISIS i-a prăbușit pe irakienii sunniți, care nu mai au, în 2018, nici o putere politică, i-a separat definitiv pe kurzii irakieni de irakienii sunniți. Kurzii sirieni și cei irakieni și-au unit forțele, ceea ce a provocat riposta armată a Turciei. Statele Unite, aliate și ale Turciei, și ale kurzilor, au devenit un simplu spectator neputincios într-o situație pe care au declanșat-o și asupra căreia nu mai au nici un control.

Iranul
Geopolitic, ostilitatea președintelui american Donald Trump față de Iran și apropierea față de Arabia Saudită e inexplicabilă. Iranul are alegeri și alternanță politică, femeile au relativ mai multe drepturi ca în Arabia Saudită, străinii ne-musulmani pot vizita Iranul. La fel, Trump i-a susținut pe saudiți împotriva Qatarului. Qatarul e un stat mic, peninsulă-apendice, și detestat de saudiți pentru postul de televiziune Al-Jazeera, unul dintre foarte puținele posturi de televiziune libere din lumea arabă. Și cu atât mai periculos pentru saudiți.
Zoologic, însă, apropierea dintre Trump și saudiți e explicabilă. Hienelor le plac instinctiv hienele. Agresorilor le plac visceral agresorii.
William Gifford Palgrave, în Narrative of a Year’s Journey Through Central and Eastern Arabia (1862-1863) a vizitat Qatarul: Bedaa, spune el (p. 231) ,,e capitala mizerabilă a unei provincii mizerabile. Katarul înseamnă nesfârșite dealuri sterpe, mohorâte și arse de soare, cu foarte rari copaci. Un mal noroios se întinde în nisipuri mișcătoare. Pe acest fundal melancolic, apar ici și colo pâlcuri de bordeie și colibe din frunze de palmier, strâmte, urâte și scunde. Pe cât de săracă și goală e țara pe coastă, în interior trebuie să fie și mai săracă și mai goală. Locuitorii ei jefuiesc aici ceea ce nu au acasă. Fiindcă satele Katarului sunt toate încunjurate cu zid, iar câmpiile au turnuri, și ici și colo o fortăreață”. Localnicii pescuiesc, de mii de ani, perle. ,,Mohamed ibn-Thani”, șeicul Qatarului, spune Palgrave, ,,era un bătrân isteț, renumit pentru prudență și purtare relaxată, altfel, un negustor de perle care se tocmea la sânge, mai degrabă decât un conducător arab./…/ Era destul de priceput la literatură și poezie, și îi plăcea mult să discute de asta. Îi plăceau glumele, și știa de glumă”.
Relațiile Qatarului cu Bahrainul sunt proaste. Bahrainul are o minoritate dominantă sunnită și o populație majoritar șiită, oricând gata de explozie. Zona vecină a Arabiei Saudite, Qatif, are și ea o populație șiită crud oprimată. Revoltații din familia al-Thani se refugiază în Arabia Saudită sau în Bahrain. Nemulțumiții Bahrainului pribegesc în Qatar.
Qatarul, însă, are o populație proprie neglijabilă, câteva zeci de mii, dintre care tribul al-Thani trece probabil de zece mii: prea mare pentru a participa eficient la conducere, și toți cerând stipendii în virtutea apartenenței la tribul conducător. Statul a trebuit să importe străini, ca restul statelor vecine, din cauza analfabetismului general.
E ceva de reținut din aceste comploturi și intrigi din care cea mai mare parte ne e necunoscută? Conflictul dintre Arabia Saudită și Iran nu e un conflict de principii, ci de interese. Statele Unite au luat o poziție tranșantă care nu le e caracteristică: din anii 1980, ei colaborează cu Pakistanul și serviciile secrete pakistaneze, pe care tot de patruzeci de ani le acuză permanent de duplicitate. Qatarul subvenționează, poate, diverse insurecții din Orientul Mijlociu. Arabia Saudită face la fel. ,,Conducătorii Arabiei Saudite, în calitate oficială, și ministerele saudite, ca instituții, nu au sprijinit Al-Qaida” spune un drăguț raport oficial al SUA, din care mai mult de 6,3% a fost făcut public.
Ostilitatea lui Trump față de Iran și complezența față de Arabia Saudită sunt destructive și creatoare de conflict. Cum au observat zeci de comentatori, Trump a denunțat tratatul de denuclearizare a Iranului, Joint Comprehensive Plan of Action, la care au negociat opt țări timp de doi ani. Dacă Trump denunță cu atâta ușurătate tratate multilaterale, situația nu e de natură să încurajeze Coreea de nord să intre în negocieri de denuclearizare.
Iar Trump nu e un bun negociator. Art of the Deal nu merge. Nici pe plan internațional, nici în congresul american, Trump n-a fost capabil de negocieri. E foarte posibil să fie tâmpit: Angela Merkel a povestit cum Trump i-a propus o zi întreagă tratate economice și politice cu Germania, fără să înțeleagă că tratativele trebuie purtate cu UE, Germania făcând parte din Uniunea Europeană.
Yemen
În 2015 a început războiul civil din Yemen, în care au intervenit imediat Arabia Saudită și alte state arabe. Armata saudită e una din cele mai bine înarmate din lume, al patrulea buget militar din lume, 10% din totalul bugetului anual, 66 de miliarde de dolari anual, iar Yemenul doar două sau trei miliarde. În primăvara lui 2018, războiul va avea deja trei ani, fără ca saudiții și coaliția lor să dea semne de câștig sau măcar de progres. Yemenul, devastat de holeră și foamete, rezistă destul de bine. Arabia Saudită acuză Iranul că sprijină rebeliunea Houthi doar fiindcă, după trei ani de intervenție armată, saudiții s-au dovedit incapabili să preia inițiativa.
Trump
O catastrofă geopolitică are nevoie de două componente: o situație internațională extrem de complicată + un personaj politic cu putere nelimitată, impulsiv, cu cunoștințe geopolitice nule și obișnuit să joace la cacealma.
În primăvara lui 2017, Mihail Neamțu publica Fenomenul Trump și America profundă. Partidul Liberal din România și-a mobilizat toată logistica pentru a lansa cu cât mai mare zgomot cartea. Mihail Neamțu a fost primit cu fast ca membru, ca ideolog principal al partidului. PNL aproba și ideile cărții (cam rilă-puerilă, omagiu-conducătorului-iubit) și ideologia autorului. Dar susținerea necondiționată a lui Trump și promovarea sa zeloasă presupun și apărarea opțiunilor lui Trump în politica externă. Trump a arătat, timp de un an întreg, că îi scapă orice noțiuni de geopolitică, începând de la prima sa conversație telefonică, din decembrie 2016, cu președinta Taiwanului, Tsang Ing-wen. China și-a arătat iritarea dând cale liberă Coreei de Nord să-și continue nuclearizarea. Atitudinea favorabilă a lui Trump față de Putin, după ocuparea Crimeei și intervenția în războiul civil din Ucraina, a îngrijorat partenerii europeni din NATO. Practic, PNL s-a angajat, neobligat de nimeni, să apere orice opțiune impulsivă de politică externă a lui Trump. Și să justifice sofistic orice prostie.
Un senator american, fost agent CIA în Orientul Mijlociu timp de mulți ani, povestea că, din conversațiile sale cu colegii din Senatul american, și-a dat seama că aceștia nu știau diferența dintre sunniți și șiiți. În New York Times (fake news, după părerea lui Aligică) Jeff Stein publică rezultatele sale informale Can You Tell a Sunni From a Shiite? Gary Bald, pe atunci șeful biroului de contraterorism din FBI, nu știa. Nici Willie Hulon, proaspăt numit șef al biroului securității naționale în FBI. Terry Everett, congresman republican din Alabama, vicepreședinte al subcomitetului pentru informații al Congresului, nu știa. Jo Ann Davis, republicană din Virginia, șefa subcomitetului însărcinat cu supravegherea performanței CIA în recrutarea de informatori musulmani, nu știa nici ea.
Silvestre Reyes, congresman democrat, proaspăt numit președinte al comitetului permanent pentru informații al Congresului, a fost întrebat și el dacă al-Qaida sunt sunniți sau șiiți. A răspuns greșit. Hezbollah? Nici asta n-a știut. Peter Galbraith, fost ambasador american, scrie că George Bush nu știa că există sunniți și șiiți cu două luni înainte de a invada Iraqul.
Stupiditatea oamenilor de stat americani (și a lacheilor lor valahi) vine din ceva mai profund: incapacitatea de a înțelege că există domenii politice în care entuziasmul, leadershipul, gândirea pozitivă (bla, bla, bla) ajung și sunt suficiente, dar există și alte domenii în care expertiza, studiul și lectura nu pot fi suplinite de fervoare și demagogie.
Pentru privitorii de filme cu Lawrence al Arabiei și de știri pe Fox News, fanatismul musulman pare periculos. Mult mai periculoasă e însă ignoranța abisală a congresmanului mediu.




[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
avatar
ENKI
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual
supraviețuiește în orice condiții și în spațiul virtual

Mesaje : 13934
Data de inscriere : 07/02/2010

Sus In jos

Re: Islamul - religia Pacii

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum