Re: Modele de societate

ENKI Lun Aug 15, 2016 9:17 pm

Totalitarismul elitar

Democraţiile reprezentative se află sub controlul totalitar al unui sistem elitar cum n-a mai existat vreodată în istorie

Ce facem când susţinerea electorală a susţinerii unei ţări în U.E. pare să fi pierdut majoritatea din ţara aceea? Închidem ochii (minţii) sau organizăm un referendum? Tratatul constituţional al U.E. prevede eventualitatea retragerii unei ţări din Uniune. Nu prevede însă nimic despre ignorarea cu bună ştiinţă a pierderii acelei majorităţi. Nu prevede nici argumentul următor: ideea fundamentală a Uniunii trebuie considerată mai importantă decât democraţia.
Ce facem când democraţia se manifestă împotriva unei idei pe care o considerăm fudamentală? Cu întrebarea aceasta s-au confruntat ani de zile liderii lagărului comunist. Dar ei aveau în constituţiile lor argumentul că ideea fundamentală ar fi mai importantă decât democraţia. Creatorii Tratatului constituţional al U.E. n-au îndrăznit să pună democraţia într-o poziţie secundă. Ei, nu. Dar leadership-ul U.E., da! Chiar atunci când a trebuit votat Tratatul, Franţa şi Olanda l-au respins prin referendumuri naţionale. Deşi era necesar consensul, U.E. a decis să ignore aceste două NU !-uri şi le-a reproşat liderilor din cele două ţări că au ales să consulte poporul.

Ce problemă avem aici? Relaţia dintre elite şi popoare. De cele mai multe ori în istorie elitele nu au consultat poporul. În materie de relaţii internaţionale, de pildă. Imperiile nu s-au consolidat pe baze democratice. În orice caz, nu pe baze referendare. Chiar şi acolo unde e vorba de relaţii aparent internaţionale (de exemplu, în materie de comerţ), elitele au evitat să reglementeze în baza procedurilor democraţiei participative. Ce reglementăm democratic şi ce reglementăm elitar? Chestiunea aceasta n-a fost pusă niciodată în faţa conştiinţei publice. Este cel mai elitar aspect al (meta)problemei pe care o comentăm. Cea mai mare parte a reglementărilor care fac să funcţioneze corporaţiile multinaţionale, azi, au fost elaborate în cadre parlamentare (supra-statale).
Ce problemă mai adâncă avem, aşadar? Globalizarea funcţionează în baza unor reglementări mai degrabă elitare decât democratice – aceasta e problema. Este ideea globalizării mai importantă decât bătrâna idee a democraţiei? Unii spun că da, alţii spun că nu! „Războiul” acestor opinii nu este o simplă dezbatere. Este o dezbatere care, scăpată de sub control, poate conduce la… război! Iată, acum, problema controlului. Și ea este ocultată. Cine controlează? Cum?

Cine apelează la formele democraţiei participative devine duşmanul democraţiei reprezentative

Ani de zile n-ai informaţii tu, cetăţean de rând, despre o anume ţară, apoi apare un bombardament informaţional. Înseamnă că acolo a izbucnit un conflict de interese între mari puteri. Ce o fi în joc? Democraţia? Nu. Nişte importante resurse. Suntem sub control în felul următor: n-ai cum să ai o opinie acolo unde nu ai informaţii; informaţiile circulă prin ţevi; ţevile au robinete; robinetele pot fi închise sau deschise; chiar aşa funcţionează şi un program de calculator; programul de calculator care ne controlează nu este gândit pentru a duce democraţia de la formele ei reprezentative la formele ei participative, chiar dacă apariţia reţelelor electronice de comunicare sugerează, azi, că ar fi posibil şi uşor.
Cine, azi, apelează la formele democraţiei participative devine duşmanul democraţiei reprezentative. Asta ne spune că problema pe care vrem să o descifrăm este şi mai adâncă. Ipoteza mea sună aşa: democraţiile reprezentative se află sub controlul totalitar al unui sistem elitar cum n-a mai existat vreodată în istorie, dar care, ca diavolul, stă ascuns în detalii şi pretinde că nu există.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Mar Aug 30, 2016 10:10 am

Degeaba analistii de profesie mesteca interminabile fraze politic corecte pe la tv-uri, asteptand deznodamantul alegerilor din USA, principalul arhitect NWO a trasat deja schema pentru urmatorii 20 de ani, cel putin. vesel

Toward a Global Realignment

Zbigniew Brzezinski

As its era of global dominance ends, the United States needs to take the lead in realigning the global power architecture.

Five basic verities regarding the emerging redistribution of global political power and the violent political awakening in the Middle East are signaling the coming of a new global realignment.
The first of these verities is that the United States is still the world’s politically, economically, and militarily most powerful entity but, given complex geopolitical shifts in regional balances, it is no longer the globally imperial power. But neither is any other major power.

The second verity is that Russia is experiencing the latest convulsive phase of its imperial devolution. A painful process, Russia is not fatally precluded – if it acts wisely – from becoming eventually a leading European nation-state. However, currently it is pointlessly alienating some of its former subjects in the Islamic southwest of its once extensive empire, as well as Ukraine, Belarus, and Georgia, not to mention the Baltic States.

The third verity is that China is rising steadily, if more slowly as of late, as America’s eventual coequal and likely rival; but for the time being it is careful not to pose an outright challenge to America. Militarily, it seems to be seeking a breakthrough in a new generation of weapons while patiently enhancing its still very limited naval power.

The fourth verity is that Europe is not now and is not likely to become a global power. But it can play a constructive role in taking the lead in regard to transnational threats to global wellbeing and even human survival. Additionally, Europe is politically and culturally aligned with and supportive of core U.S. interests in the Middle East, and European steadfastness within NATO is essential to an eventually constructive resolution of the Russia-Ukraine crisis.

The fifth verity is that the currently violent political awakening among post-colonial Muslims is, in part, a belated reaction to their occasionally brutal suppression mostly by European powers. It fuses a delayed but deeply felt sense of injustice with a religious motivation that is unifying large numbers of Muslims against the outside world; but at the same time, because of historic sectarian schisms within Islam that have nothing to do with the West, the recent welling up of historical grievances is also divisive within Islam.

Taken together as a unified framework, these five verities tell us that the United States must take the lead in realigning the global power architecture in such a way that the violence erupting within and occasionally projected beyond the Muslim world—and in the future possibly from other parts of what used to be called the Third World—can be contained without destroying the global order. We can sketch this new architecture by elaborating briefly each of the five foregoing verities.

First, America can only be effective in dealing with the current Middle Eastern violence if it forges a coalition that involves, in varying degrees, also Russia and China. To enable such a coalition to take shape, Russia must first be discouraged from its reliance on the unilateral use of force against its own neighbors—notably Ukraine, Georgia, the Baltic States—and China should be disabused of the idea that selfish passivity in the face of the rising regional crisis in the Middle East will prove to be politically and economically rewarding to its ambitions in the global arena. These shortsighted policy impulses need to be channeled into a more farsighted vision.

Second, Russia is becoming for the first time in its history a truly national state, a development that is as momentous as it is generally overlooked. The Czarist Empire, with its multinational but largely politically passive population, came to an end with World War I and the Bolshevik creation of an allegedly voluntary union of national republics (the USSR), with power resting effectively in Russian hands, took its place. The collapse of the Soviet Union at the end of 1991 led to the sudden emergence of a predominantly Russian state as its successor, and to the transformation of the former Soviet Union’s non-Russian “republics” into formally independent states. These states are now consolidating their independence, and both the West and China—in different areas and different ways—are exploiting that new reality to Russia’s disadvantage. In the meantime, Russia’s own future depends on its ability to become a major and influential nation-state that is part of a unifying Europe. Not to do so could have dramatically negative consequences for Russia’s ability to withstand growing territorial-demographic pressure from China, which is increasingly inclined as its power grows to recall the “unequal” treaties Moscow imposed on Beijing in times past.

Third, China’s dramatic economic success requires enduring patience and the country’s awareness that political haste will make for social waste. The best political prospect for China in the near future is to become America’s principal partner in containing global chaos of the sort that is spreading outward (including to the northeast) from the Middle East. If it is not contained, it will contaminate Russia’s southern and eastern territories as well as the western portions of China. Closer relations between China and the new republics in Central Asia, the post-British Muslim states in Southwest Asia (notably Pakistan) and especially with Iran (given its strategic assets and economic significance), are the natural targets of Chinese regional geopolitical outreach. But they should also be targets of global Sino-American accommodation.

Fourth, tolerable stability will not return to the Middle East as long as local armed military formations can calculate that they can be simultaneously the beneficiaries of a territorial realignment while selectively abetting extreme violence. Their ability to act in a savage manner can only be contained by increasingly effective—but also selective—pressure derived from a base of U.S.-Russian-Chinese cooperation that, in turn, enhances the prospects for the responsible use of force by the region’s more established states (namely, Iran, Turkey, Israel, and Egypt). The latter should also be the recipients of more selective European support. Under normal circumstances, Saudi Arabia would be a significant player on that list, but the current inclination of the Saudi government still to foster Wahhabi fanaticism, even while engaged in ambitious domestic modernization efforts, raises grave doubts regarding Saudi Arabia’s ability to play a regionally significant constructive role.

Fifth, special attention should be focused on the non-Western world’s newly politically aroused masses. Long-repressed political memories are fueling in large part the sudden and very explosive awakening energized by Islamic extremists in the Middle East, but what is happening in the Middle East today may be just the beginning of a wider phenomenon to come out of Africa, Asia, and even among the pre-colonial peoples of the Western Hemisphere in the years ahead.

Periodic massacres of their not-so-distant ancestors by colonists and associated wealth-seekers largely from western Europe (countries that today are, still tentatively at least, most open to multiethnic cohabitation) resulted within the past two or so centuries in the slaughter of colonized peoples on a scale comparable to Nazi World War II crimes: literally involving hundreds of thousands and even millions of victims. Political self-assertion enhanced by delayed outrage and grief is a powerful force that is now surfacing, thirsting for revenge, not just in the Muslim Middle East but also very likely beyond.

Much of the data cannot be precisely established, but taken collectively, they are shocking. Let just a few examples suffice. In the 16th century, due largely to disease brought by Spanish explorers, the population of the native Aztec Empire in present-day Mexico declined from 25 million to approximately one million. Similarly, in North America, an estimated 90 percent of the native population died within the first five years of contact with European settlers, due primarily to diseases. In the 19th century, various wars and forced resettlements killed an additional 100,000. In India from 1857-1867, the British are suspected of killing up to one million civilians in reprisals stemming from the Indian Rebellion of 1857. The British East India Company’s use of Indian agriculture to grow opium then essentially forced on China resulted in the premature deaths of millions, not including the directly inflicted Chinese casualties of the First and Second Opium Wars. In the Congo, which was the personal holding of Belgian King Leopold II, 10-15 million people were killed between 1890 and 1910. In Vietnam, recent estimates suggest that between one and three million civilians were killed from 1955 to 1975.

As to the Muslim world in Russia’s Caucasus, from 1864 and 1867, 90 percent of the local Circassian population was forcibly relocated and between 300,000 and 1.5 million either starved to death or were killed. Between 1916 and 1918, tens of thousands of Muslims were killed when 300,000 Turkic Muslims were forced by Russian authorities through the mountains of Central Asia and into China. In Indonesia, between 1835 and 1840, the Dutch occupiers killed an estimated 300,000 civilians. In Algeria, following a 15-year civil war from 1830-1845, French brutality, famine, and disease killed 1.5 million Algerians, nearly half the population. In neighboring Libya, the Italians forced Cyrenaicans into concentration camps, where an estimated 80,000 to 500,000 died between 1927 and 1934.

More recently, in Afghanistan between 1979 and 1989 the Soviet Union is estimated to have killed around one million civilians; two decades later, the United States has killed 26,000 civilians during its 15-year war in Afghanistan. In Iraq, 165,000 civilians have been killed by the United States and its allies in the past 13 years. (The disparity between the reported number of deaths inflicted by European colonizers compared with the United States and its allies in Iraq and Afghanistan may be due in part to the technological advances that have resulted in the more productive use of force and in part as well to a shift in the world’s normative climate.) Just as shocking as the scale of these atrocities is how quickly the West forgot about them.

In today’s postcolonial world, a new historical narrative is emerging. A profound resentment against the West and its colonial legacy in Muslim countries and beyond is being used to justify their sense of deprivation and denial of self-dignity. A stark example of the experience and attitudes of colonial peoples is well summarized by the Senegalese poet David Diop in “Vultures”:

In those days,
When civilization kicked us in the face
The vultures built in the shadow of their talons
The blood stained monument of tutelage…

Given all this, a long and painful road toward an initially limited regional accommodation is the only viable option for the United States, Russia, China, and the pertinent Middle Eastern entities. For the United States, that will require patient persistence in forging cooperative relationships with some new partners (particularly Russia and China) as well as joint efforts with more established and historically rooted Muslim states (Turkey, Iran, Egypt, and Saudi Arabia if it can detach its foreign policy from Wahhabi extremism) in shaping a wider framework of regional stability. Our European allies, previously dominant in the region, can still be helpful in that regard.
A comprehensive U.S. pullout from the Muslim world favored by domestic isolationists, could give rise to new wars (for example, Israel vs. Iran, Saudi Arabia vs. Iran, a major Egyptian intervention in Libya) and would generate an even deeper crisis of confidence in America’s globally stabilizing role. In different but dramatically unpredictable ways, Russia and China could be the geopolitical beneficiaries of such a development even as global order itself becomes the more immediate geopolitical casualty. Last but not least, in such circumstances a divided and fearful Europe would see its current member states searching for patrons and competing with one another in alternative but separate arrangements among the more powerful trio.

A constructive U.S. policy must be patiently guided by a long-range vision. It must seek outcomes that promote the gradual realization in Russia (probably post-Putin) that its only place as an influential world power is ultimately within Europe. China’s increasing role in the Middle East should reflect the reciprocal American and Chinese realization that a growing U.S.-PRC partnership in coping with the Middle Eastern crisis is an historically significant test of their ability to shape and enhance together wider global stability.

The alternative to a constructive vision, and especially the quest for a one-sided militarily and ideologically imposed outcome, can only result in prolonged and self-destructive futility. For America, that could entail enduring conflict, fatigue, and conceivably even a demoralizing withdrawal to its pre-20th century isolationism. For Russia, it could mean major defeat, increasing the likelihood of subordination in some fashion to Chinese predominance. For China, it could portend war not only with the United States but also, perhaps separately, with either Japan or India or with both. And, in any case, a prolonged phase of sustained ethnic, quasi-religious wars pursued through the Middle East with self-righteous fanaticism would generate escalating bloodshed within and outside the region, and growing cruelty everywhere.

The fact is that there has never been a truly “dominant” global power until the emergence of America on the world scene. Imperial Great Britain came close to becoming one, but World War I and later World War II not only bankrupted it but also prompted the emergence of rival regional powers. The decisive new global reality was the appearance on the world scene of America as simultaneously the richest and militarily the most powerful player. During the latter part of the 20th century no other power even came close.

That era is now ending. While no state is likely in the near future to match America’s economic-financial superiority, new weapons systems could suddenly endow some countries with the means to commit suicide in a joint tit-for-tat embrace with the United States, or even to prevail. Without going into speculative detail, the sudden acquisition by some state of the capacity to render America militarily inferior would spell the end of America’s global role. The result would most probably be global chaos. And that is why it behooves the United States to fashion a policy in which at least one of the two potentially threatening states becomes a partner in the quest for regional and then wider global stability, and thus in containing the least predictable but potentially the most likely rival to overreach. Currently, the more likely to overreach is Russia, but in the longer run it could be China.

Since the next twenty years may well be the last phase of the more traditional and familiar political alignments with which we have grown comfortable, the response needs to be shaped now. During the rest of this century, humanity will also have to be increasingly preoccupied with survival as such on account of a confluence of environmental challenges. Those challenges can only be addressed responsibly and effectively in a setting of increased international accommodation. And that accommodation has to be based on a strategic vision that recognizes the urgent need for a new geopolitical framework.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Vin Sept 09, 2016 3:44 pm

Nașterea marxismului cultural. Cum a reușit „Școala de la Frankfurt” să transforme America

America anilor ’50 a fost o epocă simplă, romantică, prosperă. Plaje californiene, suburbii și stil. A fost publicat „Atlas Shrugged”, a fost creată NASA, iar Elvis a lansat muzica rock. Între 1950 și 1959 se nășteau 4 milioane de copii anual. Națiunea americană domina lumea în toate domeniile.
Era o perioadă de înflorire economică în Țara celor Liberi.
Așadar, ce s-a întâmplat cu însușirile poporului american de încredere, mândrie și responsabilitate?
Începutul decăderii civilizației occidentale poate fi plasat în urmă cu un secol.
Totul a început cu o grupare de ideologi din cadrul mișcării comuniste din Europa. Astăzi este cunoscută ca ,,Școala de la Frankfurt”, iar ideile ei au pervertit societatea americană.

Când nu obții rezultatul dorit, schimbă teoria

Înainte de al Doilea Război Mondial, marxismul susținea că, dacă războiul se declanșează în Europa, clasa muncitoare se va ridica împotriva burgheziei și va porni o revoluție comunistă.
Așa cum se întâmplă cu multe teorii marxiste, lucrurile n-au mers prea bine. Când a început razboiul, în 1914, în loc de revoluție, proletariatul a îmbrăcat uniforma și a plecat la război.
După ce conflagrația s-a încheiat, teoreticienii marxiști s-au întrebat „Ce nu a funcționat?” Doi gânditori marxiști ai epocii, Antonio Gramsci și Georg Lukacs, au concluzionat că în Europa, clasa muncitoare a fost orbită de succesul democrației occidentale și de capitalism. Ei s-au gândit că pâna nu vor fi distruse democrația și capitalismul, o revoluție comunistă nu ar fi posibilă.
Gramsci și Lukacs erau membri activi ai partidului comunist, dar destinele lor au fost diferite.
Gramsci a fost închis de Mussolini în Italia, unde a și murit în 1937, din cauza stării de sănătate precare.
În 1918, Lukacs a devenit ministrul culturii în Ungaria bolșevică. În acest timp, el a înțeles că dacă unitatea familiei și moralitatea sexuală sunt erodate, societatea poate fi distrusă.
Lukacs a implementat o politică pe care a numit-o „terorism cultural”, care se concentra pe aceste două obiective. O mare parte a „terorismului cultural” avea ca scop să atace mintea copiilor prin lecturi care îi încurajau să batjocorească și să respingă morala creștină. În aceste lecturi le erau prezentate copiilor chestiuni sexuale explicite și erau învățați despre conduita sexuală promiscuă.
Dar, din nou, planurile au eșuat: oamenii au fost atât de scandalizați de programul lui Lukacs că, în 1919, când România invada Ungaria, el a plecat din țară.

Nașterea marxismului cultural

În 1929, teroriștii culturali s-au întâlnit la „Săptămâna studiului marxist în Frankfurt”, Germania. Acolo, Lukacs a întâlnit un marxist tânăr și bogat, Felix Weil.
Până la apariția lui Lukacs, teoria marxistă clasică se baza doar pe transformări economice care căutau să distrugă diferențele de clasă. Weil a fost însă entuziasmat de viziunea culturală asupra marxismului a lui Lukacs. Astfel că s-a decis să finanțeze o nouă instituție marxistă – Institutul pentru Cercetări Sociale, nai târziu cunoscută ca Școala de la Frankfurt.
În 1930, „școala” și-a schimbat direcția sub conducerea noului director, Max Harkheimer. Echipa a început să amestece ideile lui Freud cu cele ale lui Marx și, astfel, a apărut marxismul cultural.
Dacă în marxismul clasic, clasa muncitoare era oprimată de clasele conducătoare, noua teorie susținea că toată societatea era oprimată psihologic de instituțiile civilizației occidentale, din care prima era familia. Școala de la Frankfurt concluziona că această teorie va avea nevoie de noi lideri pentru a grăbi schimbarea, întrucât muncitorimea nu părea capabilă să se revolte de bună-voie.
În Germania, au venit la putere național-socialiștii, în 1933. Nu era locul și timpul potrivit să fii un evreu marxist, așa că mulți membri ai școlii s-au mutat la New York, bastion al civilizației vestice, la timpul respectiv.
Venirea în America
În 1934, „școala” a renăscut la Universitatea Columbia, iar membrii ei au început să-și transfere ideile asupra culturii americane.
La Columbia, „școala” a perfecționat instrumentul pe care urma să îl folosească pentru a distruge civilizația vestică: cuvântul tipărit. Au publicat multe materiale, din care primul a fost „Teoria critică”.
„Teoria critică” este un joc asupra semanticii, de o simplitate uimitoare: să fie criticat fiecare stâlp al culturii occidentale – familia, morala, democrația, legea, libertatea de exprimare și altele. Speranța era ca, sub presiune, acești stâlpi să se năruie.
Următorul material a fost carte „Personalitatea autoritară”, avându-l coautor pe Theodor Adorno. Aceasta a redefinit credințele tradiționale americane asupra rolurilor de gen și asupra moralității sexuale, numindu-le „prejudecăți”. Adorno le-a comparat cu tradițiile care au condus la apariția fascismului în Europa.
Să fie doar o coincidență că principala acuză pentru cei incorecți politic azi este aceea de „fascism”?
Școala de la Frankfurt, mutată acum în SUA, a promovat trecerea de la ideile economice spre cele ale lui Freud, publicând lucrări despre reprimarea psihologică. Lucrările lor au împărțit societatea în două grupări principale: opresori și victime. Ei au arătat că istoria și realitatea au fost create de acele grupuri care controlau instituțiile tradiționale. În acel moment, sub aceste cuvinte erau denumiți bărbații creștini cu descendență europeană.
Pornind de la această idee, ei au arătat că rolurile sociale tradiționale ale bărbaților și femeilor se datorau diferențelor de gen, astfel cum erau ele definite de „opresori”. Cu alte cuvinte, genul nu exista în realitate, ci era doar un „construct social”.

O coaliție a victimelor

Adorno și Horkheimer s-au întors în Germania la sfârșitul războiului. Herbert Marcuse, alt membru al Școlii, a rămas în America și, în 1955, a publicat ,,Eros și civilizație”, carte în carte Marcuse a arătat că civilizația vestică era intrinsec represivă, întrucât renunța la fericire pentru progresul social. Marcuse avansa astfel ideea de ,,perversitate polimorfă”, un concept creat de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiționale. ,,Eros și civilizație” va avea o mare influență în crearea revoluției sexuale de la 1960.
Marcuse va fi cel care va răspunde întrebării lui Horkheimer din 1930: Cine vor fi noii lideri ai revoluției marxiste, în locul clasei muncitoare? Și tot el a dat răspunsul: o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei și homosexuali.
Mișcările sociale din anii ’60 – mișcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea” sexuală – i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică. Ideile Școlii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universitățile americane; marxismul cultural devenea, încet-încet, normă în societate.
În 1965, anul de vârf al mișcărilor sociale, Marcuse a publicat „Toleranța represivă”. În noua sa teorie, tolerarea tradițională în societatea americană a tuturor valorilor și ideilor însemnau de fapt reprimarea ideilor ,,corecte”. El a fabricat termenul de ,,toleranță eliberatoare”, prin care a propuse tolerarea oricărei idei aparținând stângii și intoleranță la ideile dreptei (conservatoare). De atunci, o temă omniprezentă a Școlii de la Frankfurt este totala și absoluta intoleranță a oricărui punct de vedere diferit de al lor. Aceasta este, de asemenea, trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică.
Activitatea Școlii de la Frankfurt a avut un impact major asupra culturii americane. A modelat America omogenă a anilor ’50 transformând-o în națiunea dezbinată și plină de animozitate de astăzi. A contribuit la decăderea familiei, la ascensiunea feminismul radical și la polarizarea rasială pe care o putem observa chiar în epoca președintelui Obama.
Sistemul politic american nu doar că nu s-a opus prea mult trendului, dar l-a îmbrățișat în totalitate și l-a promovat în societate mai ales printr-o educație publică total eronată. De altfel, Barack Obama și Hillary Clinton sunt discipoli ai lui Saul Alinsky, „soldat” credincios al marxismului cultural.
Ca urmare, trăim acum într-o societate hipersensibilă, în care trendurile sociale și „sentimentele” au anulat realitățile biologice obiective, fiind factori decisivi în stabilirea a ceea ce este corect sau greșit.
Corectitudinea politică este un război asupra logicii și rațiunii. Dacă, citându-l pe Winston, protagonistul distopiei lui Orwell, „1984”, „Libertatea este libertatea de a spune că 2+2=4”, atunci astăzi America nu mai este o țară liberă.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Vin Sept 09, 2016 3:47 pm

Din cate am auzit, pe la noi Plesu ar fi seful retelei celor scoliti tip Frankfurt.

Nașterea marxismului cultural. Cum a reușit „Școala de la Frankfurt” să transforme America

America anilor ’50 a fost o epocă simplă, romantică, prosperă. Plaje californiene, suburbii și stil. A fost publicat „Atlas Shrugged”, a fost creată NASA, iar Elvis a lansat muzica rock. Între 1950 și 1959 se nășteau 4 milioane de copii anual. Națiunea americană domina lumea în toate domeniile.
Era o perioadă de înflorire economică în Țara celor Liberi.
Așadar, ce s-a întâmplat cu însușirile poporului american de încredere, mândrie și responsabilitate?
Începutul decăderii civilizației occidentale poate fi plasat în urmă cu un secol.
Totul a început cu o grupare de ideologi din cadrul mișcării comuniste din Europa. Astăzi este cunoscută ca ,,Școala de la Frankfurt”, iar ideile ei au pervertit societatea americană.

Când nu obții rezultatul dorit, schimbă teoria

Înainte de al Doilea Război Mondial, marxismul susținea că, dacă războiul se declanșează în Europa, clasa muncitoare se va ridica împotriva burgheziei și va porni o revoluție comunistă.
Așa cum se întâmplă cu multe teorii marxiste, lucrurile n-au mers prea bine. Când a început razboiul, în 1914, în loc de revoluție, proletariatul a îmbrăcat uniforma și a plecat la război.
După ce conflagrația s-a încheiat, teoreticienii marxiști s-au întrebat „Ce nu a funcționat?” Doi gânditori marxiști ai epocii, Antonio Gramsci și Georg Lukacs, au concluzionat că în Europa, clasa muncitoare a fost orbită de succesul democrației occidentale și de capitalism. Ei s-au gândit că pâna nu vor fi distruse democrația și capitalismul, o revoluție comunistă nu ar fi posibilă.
Gramsci și Lukacs erau membri activi ai partidului comunist, dar destinele lor au fost diferite.
Gramsci a fost închis de Mussolini în Italia, unde a și murit în 1937, din cauza stării de sănătate precare.
În 1918, Lukacs a devenit ministrul culturii în Ungaria bolșevică. În acest timp, el a înțeles că dacă unitatea familiei și moralitatea sexuală sunt erodate, societatea poate fi distrusă.
Lukacs a implementat o politică pe care a numit-o „terorism cultural”, care se concentra pe aceste două obiective. O mare parte a „terorismului cultural” avea ca scop să atace mintea copiilor prin lecturi care îi încurajau să batjocorească și să respingă morala creștină. În aceste lecturi le erau prezentate copiilor chestiuni sexuale explicite și erau învățați despre conduita sexuală promiscuă.
Dar, din nou, planurile au eșuat: oamenii au fost atât de scandalizați de programul lui Lukacs că, în 1919, când România invada Ungaria, el a plecat din țară.

Nașterea marxismului cultural

În 1929, teroriștii culturali s-au întâlnit la „Săptămâna studiului marxist în Frankfurt”, Germania. Acolo, Lukacs a întâlnit un marxist tânăr și bogat, Felix Weil.
Până la apariția lui Lukacs, teoria marxistă clasică se baza doar pe transformări economice care căutau să distrugă diferențele de clasă. Weil a fost însă entuziasmat de viziunea culturală asupra marxismului a lui Lukacs. Astfel că s-a decis să finanțeze o nouă instituție marxistă – Institutul pentru Cercetări Sociale, nai târziu cunoscută ca Școala de la Frankfurt.
În 1930, „școala” și-a schimbat direcția sub conducerea noului director, Max Harkheimer. Echipa a început să amestece ideile lui Freud cu cele ale lui Marx și, astfel, a apărut marxismul cultural.
Dacă în marxismul clasic, clasa muncitoare era oprimată de clasele conducătoare, noua teorie susținea că toată societatea era oprimată psihologic de instituțiile civilizației occidentale, din care prima era familia. Școala de la Frankfurt concluziona că această teorie va avea nevoie de noi lideri pentru a grăbi schimbarea, întrucât muncitorimea nu părea capabilă să se revolte de bună-voie.
În Germania, au venit la putere național-socialiștii, în 1933. Nu era locul și timpul potrivit să fii un evreu marxist, așa că mulți membri ai școlii s-au mutat la New York, bastion al civilizației vestice, la timpul respectiv.
Venirea în America
În 1934, „școala” a renăscut la Universitatea Columbia, iar membrii ei au început să-și transfere ideile asupra culturii americane.
La Columbia, „școala” a perfecționat instrumentul pe care urma să îl folosească pentru a distruge civilizația vestică: cuvântul tipărit. Au publicat multe materiale, din care primul a fost „Teoria critică”.
„Teoria critică” este un joc asupra semanticii, de o simplitate uimitoare: să fie criticat fiecare stâlp al culturii occidentale – familia, morala, democrația, legea, libertatea de exprimare și altele. Speranța era ca, sub presiune, acești stâlpi să se năruie.
Următorul material a fost carte „Personalitatea autoritară”, avându-l coautor pe Theodor Adorno. Aceasta a redefinit credințele tradiționale americane asupra rolurilor de gen și asupra moralității sexuale, numindu-le „prejudecăți”. Adorno le-a comparat cu tradițiile care au condus la apariția fascismului în Europa.
Să fie doar o coincidență că principala acuză pentru cei incorecți politic azi este aceea de „fascism”?
Școala de la Frankfurt, mutată acum în SUA, a promovat trecerea de la ideile economice spre cele ale lui Freud, publicând lucrări despre reprimarea psihologică. Lucrările lor au împărțit societatea în două grupări principale: opresori și victime. Ei au arătat că istoria și realitatea au fost create de acele grupuri care controlau instituțiile tradiționale. În acel moment, sub aceste cuvinte erau denumiți bărbații creștini cu descendență europeană.
Pornind de la această idee, ei au arătat că rolurile sociale tradiționale ale bărbaților și femeilor se datorau diferențelor de gen, astfel cum erau ele definite de „opresori”. Cu alte cuvinte, genul nu exista în realitate, ci era doar un „construct social”.

O coaliție a victimelor

Adorno și Horkheimer s-au întors în Germania la sfârșitul războiului. Herbert Marcuse, alt membru al Școlii, a rămas în America și, în 1955, a publicat ,,Eros și civilizație”, carte în carte Marcuse a arătat că civilizația vestică era intrinsec represivă, întrucât renunța la fericire pentru progresul social. Marcuse avansa astfel ideea de ,,perversitate polimorfă”, un concept creat de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiționale. ,,Eros și civilizație” va avea o mare influență în crearea revoluției sexuale de la 1960.
Marcuse va fi cel care va răspunde întrebării lui Horkheimer din 1930: Cine vor fi noii lideri ai revoluției marxiste, în locul clasei muncitoare? Și tot el a dat răspunsul: o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei și homosexuali.
Mișcările sociale din anii ’60 – mișcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea” sexuală – i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică. Ideile Școlii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universitățile americane; marxismul cultural devenea, încet-încet, normă în societate.
În 1965, anul de vârf al mișcărilor sociale, Marcuse a publicat „Toleranța represivă”. În noua sa teorie, tolerarea tradițională în societatea americană a tuturor valorilor și ideilor însemnau de fapt reprimarea ideilor ,,corecte”. El a fabricat termenul de ,,toleranță eliberatoare”, prin care a propuse tolerarea oricărei idei aparținând stângii și intoleranță la ideile dreptei (conservatoare). De atunci, o temă omniprezentă a Școlii de la Frankfurt este totala și absoluta intoleranță a oricărui punct de vedere diferit de al lor. Aceasta este, de asemenea, trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică.
Activitatea Școlii de la Frankfurt a avut un impact major asupra culturii americane. A modelat America omogenă a anilor ’50 transformând-o în națiunea dezbinată și plină de animozitate de astăzi. A contribuit la decăderea familiei, la ascensiunea feminismul radical și la polarizarea rasială pe care o putem observa chiar în epoca președintelui Obama.
Sistemul politic american nu doar că nu s-a opus prea mult trendului, dar l-a îmbrățișat în totalitate și l-a promovat în societate mai ales printr-o educație publică total eronată. De altfel, Barack Obama și Hillary Clinton sunt discipoli ai lui Saul Alinsky, „soldat” credincios al marxismului cultural.
Ca urmare, trăim acum într-o societate hipersensibilă, în care trendurile sociale și „sentimentele” au anulat realitățile biologice obiective, fiind factori decisivi în stabilirea a ceea ce este corect sau greșit.
Corectitudinea politică este un război asupra logicii și rațiunii. Dacă, citându-l pe Winston, protagonistul distopiei lui Orwell, „1984”, „Libertatea este libertatea de a spune că 2+2=4”, atunci astăzi America nu mai este o țară liberă.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Sam Sept 24, 2016 1:37 pm

Soros(ismul)

În sfârşit se apucă şi românii să introducă în dezbaterea publică tema Soros. Asta după ce ţări întregi au luat măsuri legislative pentru a bloca anexarea societăţii civile la ong-urile emanate de Soros.

Cine e Soros?

Soros e un nume, E o imagine bine aleasă pentru a masca impunerea hegemoniei culturale americane în Europa de est, Orientul apropiat, Asia şi pe unde se mai poate.
De ce George Soros? Pentru că e evreu maghiar, deci est-european, de-al nostru, anticomunist, modelul succesului pentru oricare dintre noi.
Putea la fel de bine să fie şi Ion Ţiriac – poate chiar mai bine, dar să nu le dăm idei.

Banii lui Soros

Sub masca acestui bătrân filantrop „de-al nostru” s-a format intelectual şi ideologic o elită pentru ţările est-europene, s-a finanţat fabricarea unei societăţi civile şi unei mass-media dependente de o viziune şi de o reţea.
S-a profitat, desigur, de lipsa unei societăţi civile organizate la noi, de slăbiciunea intelectuală şi morală a unei elite autohtone care îşi revenea cu greu din prostituţia intelectuală a cultului personalităţii unor analfabeţi de talia Elenei Ceauşescu.
S-a profitat de sărăcia teribilă în anii 90. Dar mai ales s-a profitat de idolatria oarbă şi quasi-fanatică a societăţilor est-europene din anii 80-90, faţă de tot ceea ce venea din Occident.
Echipa Soros nu a trebuit decât să se prezinte ca fiind Occidentul pentru a fi uşor receptată ca singura opţiune eligibilă. Să ne aducem aminte de România anilor 90 şi chiar şi 2000, când cuvinte ca Vest, Occident, Europa, societate civilă, democraţie, stârneau reverii, fantezii şi chiar şi orgasme cu pretenţii intelectuale.

Care e ideologia sorosistă? Conceptul de societate deschisă, luat din filosofia politică popperiană, e un concept care nu spune prea multe.

În fapt ideologia sorosistă e un amestec aparent nefuncţionabil de fantezii ideologice occidentale (multiculturalism, corectitudine politică, ecologism, secularism) cu neoliberalism (corporatismul multinaţionalelor), interese militare, politice şi economice americane şi ….prostie doctă (a celor prinşi în mrejele ideologiei- care cred că proiecţia ideologiei sorosiste este inevitabilul viitor al lumii).

Cum funcţionează?

Aplicând strategia marxistă gramsciană a dobândirii hegemoniei culturale într-o societate. Controlează discursul public, sau măcar îl influenţează (prin finanţare, măcar).
Apoi controlul asupra societăţii civile. Acesta se face fabricând ONG-uri sau influenţând prin finanţare altele gata fabricate, care să ocupe spaţiul public şi să se impună ca singuri parteneri civici în relaţia cu instituţiile statului.
În sfârşit, al treilea pas este controlul politicului. Acesta se face profitând de degradarea clasei politice şi încurajând neîncrederea în clasa politică şi apoi promovând, în toate partidele politice (sorosişti veţi găsi nu doar la USB(R), nici doar în PNL, ci şi în PSD şi cam peste tot pe unde se poate intra), oameni de încredere, verificaţi ideologic.

Cum poate fi combătut?

Prin recâştigarea societăţii civile. Altă soluţie nu este. Dacă nu vindeci rădăcinile, e inutil dacă ocupi crengile (parlamentul, guvernul). Iar cel mai bun caz îl avem în Statele Unite- rădăcinile sorosismului… Acolo s-a respectat aceeaşi reţetă: hegemonia culturală- ocuparea spaţiului public- controlul politic.
Acolo, o victorie conservatoare americană (Reagan, Bush Jr.) sau republicană, la Casa Albă, nu mai are posibilitatea de a schimba ideologizarea societăţii şi redirecţionarea ei, ci doar, cel mult să amâne sau să întârzie acest proces revoluţionar.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Dracu' gol Dum Oct 02, 2016 12:31 pm

Pe Bogdan Duca-doctor îl urmăresc de mult timp pe Feisbuci. Este tipul de intelectual rasat cu-Dumnezeu-înainte. Deşi catolic fervent autodeclarat, printre ideile dumisale progresist-umanitariste se găsesc şi o grămadă care se confundă pînă la suprapunere cu propaganda rusească leninist-kremlinistă. Este distractiv să-l citeşti, personaju' avînd un stil foarte elevat-civilizat de exprimare, mai ales atunci cînd se ia în clonţ cu aşazişii "soroşişti"... raset

ENKI Lun Oct 03, 2016 9:04 am

Dracu' gol a scris:Pe Bogdan Duca-doctor îl urmăresc de mult timp pe Feisbuci. Este tipul de intelectual rasat cu-Dumnezeu-înainte. Deşi catolic fervent autodeclarat, printre ideile dumisale progresist-umanitariste se găsesc şi o grămadă care se confundă pînă la suprapunere cu propaganda rusească leninist-kremlinistă. Este distractiv să-l citeşti, personaju' avînd un stil foarte elevat-civilizat de exprimare, mai ales atunci cînd se ia în clonţ cu aşazişii "soroşişti"...

Chiar nu-mi amintesc cu am ajuns la articolul asta (desi am vaga banuiala ca pornind de la pagina Buna Ziua Rusia laugh

), insa mi s-a parut fabulos cum se lucreaza la ridicarea "adevaratei" societati civile, prin antiteza cu "falsa" societate civila a lui Soros. Aceleasi eterne doua tabere in oglinda, dar identice, in esenta. vesel

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Vin Noi 04, 2016 9:21 am

Tiganul de matase Vasile Dancu, vicepremier supt Julien, ar mai face un pas de pionier peste societatea deschisa: refreshing democracy. Laughing

Sau, adunand la un loc cele doua teze ale sasalaului doritor de parlamentul meu: pas cu pas, catre resetare. vesel

În căutarea dușmanului interior

Nu putem trăi fără dușmani. Această propoziție este aproape un truism. „A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci când duşmanul nu există, el trebuie construit”[i]. Dar când în jurul nostru vedem doar dușmani, pare destul de clar că este vorba despre o mare criză de identitate.
Inconștientul este marele dușman interior, ne spun psihologii. Dușmanul cel mai mare se află între cele două urechi din dotare, declară psihanaliștii. Este un dușman periculos, căci este sediul pasiunilor și este surd la educație, iar Lacan crede că putem să ajungem totuși până acolo încât să injectăm instincte, dar nu știm dacă putem face asta și cu idei.
Dar dacă ignorăm sfera vieții private, dușmanul apare într-o multitudine de ipostaze, dușmanul devine deja o instituție. Cred că mai important este ceea ce aș putea numi Instituția dușmanului comun. Carl Schmitt [ii], este unul dintre cei mai subtili teoreticieni, dușmanul comun fiind un element important pentru constituirea statului însuși.
Politica poate fi văzută prin intermediul unui raport dintre prieteni și dușmani (Carl Schmitt și Julien Freund). „Nu există politică reală decât acolo unde există un inamic real sau virtual”, notează Julien Freund, chiar imaginar am putea completa noi, iar statul ar fi, conform autorului, acea unitate politică ce a reușit performanța să împingă dușmanul interior în exterior. Sigur, plasarea dușmanului interior în afară este actul fondator, pe urmă, de multe ori statele, în variantele lor violente sau ca posesoare ale atributului violenței legitime, cum scrie Max Weber, descoperă dușmani și în interior pe care-i combat sau anihilează în campanii sau prin acțiuni de propagandă. Marile cruzimi ale fascismului sau comunismului s-au făcut în numele distrugerii unui dușman interior. Sigur, nerecunoașterea inamicului interior comportă un risc și mai mare decât recunoașterea lui, deoarece nu avem posibilitatea mobilizării și poate sa scadă sentimentul apartenenței colective. În schimb, când inamicul pierde bătălia, când pare jalnic, sau stă prost, este clar că învingătorul este și el într-o fragilă situație. Deci să dăm nume inamicului, pentru că abilitatea de identificare și portretizare a dușmanului este o condiție a coeziunii și menținerii identității grupurilor, deoarece pericolul unește mai puternic decât bunăstarea sau simpatia, cum scria și Canetti[iii].
Dușmanul comun a fost teoretizat în științele sociale de mulți dintre clasicii ei și are multe funcții sociale. Dușmanul comun este un fel de ecran alb, de fundal pe care se poate proiecta identitatea. El reprezintă, prin contrast, ceea ce grupul nostru respinge. Apoi are și o importantă funcție în stabilirea ordinii și stabilității, motiv pentru constituirea de reguli stricte, dar și pentru alocarea de resurse. În toate țările , atunci când se constituie bugetul pentru anul următor, abundă date despre pericolul extern sau despre delincvență, deoarece asta face parte din lobby-ul pentru un buget mai mare pentru armată sau poliție.
Cele mai multe studii sociologice recente arată că, în fond, comunitățile trăiesc într-o mare măsură ca în fortăreața Bastiani, descrisă în Romanul „Deșertul tătarilor” de Dino Buzzati [iv]. Soldații așteaptă cu speranță să vină dușmanul, să năvălească tătarii, deoarece sunt dezgustați de viața lor fără evenimente, așteaptă un destin eroic. Se uită mereu spre orizont și transformă fiecare închipuire într-o mare armată care vine spre fortul lor.
Într-un sondaj IRES [v], 92% dintre români se identifică cu fraza „sunt foarte puțini oameni în care am încredere cu adevărat”, 78% cred că „majoritatea oamenilor sunt invidioși”. De asemenea 75% dintre români cred ca majoritatea oamenilor sunt egoiști, tot atâția că oamenii sunt nefericiți și doar cei care seamănă cu mine se califică pentru a avea încredere în ei. Pe fondul unei uriaşe aşteptări negative, 65% spun că majoritatea oamenilor îi surprind negativ. Dar și distanta este necesară pentru profilarea dușmanului comun, cu cât cineva este mai departe, este un dușman mai ușor de gestionat imaginar, deci își merită locul. În același sondaj, românii îi pun în fruntea piramidei dușmanilor pe politicienii de la București (64%), urmează apoi politicienii locali (doar 39%), patronii (22%), procurorii (17%), judecătorii (17%), polițiștii (12%).
Dacă ne uităm cu atenție, dușmanul comun care sunt politicienii de la București, reprezintă și un „dușman comod”, el nu poate să ne combată direct. Niels Christie şi Kettil Bruun, în cartea lor „Duşmanul comod” („Den godefiende”[vi]), au identificat şapte criterii-cheie ale imaginii „duşmanului ideal” cum ar fi: ușurința de a a-l culpabiliza și lipsa unor sprijinitori puternici; să poată fi cosmetizat ca pericol, să fie prezentat ca având un mare grad de pericol (arma irakiană ca a patra armată a lunii, vă amintiți?); să fie etern, dacă se poate, să nu fie posibilă victoria totală asupra lui („axa răului” este eternă).
În fine, în psihologia politică [vii] o să găsim o serie de caracteristici comune campaniilor electorale: tot ce este rău se trage de la el, este inutil să comunici cu dușmanul sau să-i acorzi chiar și o încredere limitată, nu trebuie să ne pierdem vremea cu căutarea unor diferențe individuale (toți sunt la fel!), nu merită nicio urmă de empatie, separarea de dușman trebuie să fie totală.
Statul devine încet, încet dușmanul nostru interior. Chiar dacă panseurile neoliberaliste au întărit această idee, ea nu este politică neapărat. Statul sau sistemul devine cel mai simplu țap ispășitor. După revoluție s-a argumentat că statul este prost gestionar, pentru că este vorba despre proprietatea tuturor și asta este, de fapt, a nimănui. Apoi am observat că statul nu ne ajută destul de mult, că nu ne construiește o „ţară ca afară”, că nu avem drumuri, sănătate bine îngrijită sau locuri de muncă. Statul devine un dușman important, mai ales când ești copleșit de sentimentul insecurității.
Uneori, mecanismul politic merge pe negarea inamicului? În cazul inamicului politic, negarea lui duce la permanentizarea războiului, cum spune Julien Freund[viii] sau la continuarea lui, prin metode care nu respectă regula jocului, Războiul fără de reguli creează condiții pentru o conflictualitate haotică și o violența fără reguli. Azi chiar a apărut un concept nou, acela de „război hibrid”.

Epilog
În prag de campanie electorală ascultând rumoarea publică și marile discursuri putem să fim chiar îngrijorați și să ieșim din gândirea de cutie.
Cred că sunt națiuni și popoare fericite, națiunile care au dușmani puternici și bine definiți, mai ales dușmani istorici. Americanii sau rușii sunt națiuni care au tot timpul dușmani tari ca ei . Francezii și-au găsit și ei un dușman recent în noul jihadism.
Dar noi, românii, noi o națiune mai mică, ce ne facem? La noi, și ungurii s-au blegit, doar în campanii electorale mai cer autonomii sau alte chestii. Chiar am ajuns atât de săraci și de slabi în istorie, încât nici măcar un dușman ca lumea nu ne-a mai rămas? Scumpa noastră tărișoară se află într-o situație grea. Da, statul nostru nu mai produce dușmani pentru ca a devenit el dușmanul nostru.
Pe de altă parte trebuie să fim vigilenți și să căutăm dușmanul interior mai bine. Sigur ne este adormită vigilența. Pentru că dușmanul interior este mereu ascuns. Când totul pare clar, să nu vă lăsați înșelați. Sigur se află ceva în spatele acestei cortine. Pare un om de treabă, nu se poate, căutați că sigur are o mască. Dacă vedeți un intelectual rezonabil, ar trebui să fiți cu atât mai atenți. Sunt mari șanse să fie un plagiator ordinar. Dacă vin unii care spun că luptă pentru voi, nu-i credeți, în spatele lor se pot afla interese străine. Care sunt semnele că dușmanul este pe aproape?
Este clar că trebuie să pornim de la faptul că dușmanul interior trebuie să fie bine camuflat. Poate că are în spate o mare coaliție sau este organizatorul unui complot. Apoi el va ataca totdeauna din interior. Ne va ataca drepturile și prosperitatea. Se va insera să ne distrugă coeziunea și solidaritatea. Dar, putem fi siguri, dușmanul interior ne va ataca libertatea noastră și a concetățenilor pentru care s-au jertfit atâția înaintași.
Ce metode am putea folosi azi pentru a scăpa de marele dușman politic interior? Azi auzim tot mai mult că ar trebui să trecem la un fel de democrație directă. Marea problemă este că cetățenii nu au putere reală. Sa facem politică fără politicieni, cu oameni de bună-credință, nu cu politicieni și partide. Iar alegerile devin tot mai demodate. Ce ar fi dacă am interzice toate partidele care au participat la alegeri în ultimii 26 de ani? Poate că ar putea să se afirme altele și am avea și un nume frumos: REFRESHING DEMOCRACY. Uitați democrația cu politica ei, ne-a blocat viitorul, sunt milioane de oameni care au migrat spre alte țări. Dar dușmanii din interior au rămas și, din cauza lor și a corupției pustiitoare, țara noastră nu mai are niciun pic de vlagă. Da, am putea folosi blogurile oamenilor de bine ca surse de idei și pentru a se transmite adevăratele ordine și proiectele viitorului. În fond, putem face un referendum în fiecare săptămâna pentru lucrurile cele mai importante. Putem vota cu like-uri și democrația ar fi mult revigorată. Să trăiască democrația directă, doar ea ne mai poate salva!

PS. Epilogul este o un pamflet, o (auto)ironie. Deci a se consuma cu grijă, poate chiar a se lua în serios, dar cu precauțiuni.

________________________________________________

[i]Eco, Umberto, Cum ne construim duşmanul, Iaşi, Polirom, 2013, p. 10
[ii][Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
[iii] Canetti, Elias, Masele şi puterea, Bucureşti, Nemira, 1960/2008, 672 p
[iv]Buzzati, Dino, Deşertul tătarilor, traducere de Niculina Benguş-Tudoriu, Iaşi, Polirom, 2011
[v]IRES , studiul ”Cum se rapoartează românii la duşmani”, realizat în perioada 5-7 octombrie 2016, prin metoda CATI, pe un eșantion multistratificat, reprezentativ la nivel național, de 950 indivizi de peste 18 ani, majă de eroare ± 3,2%
[vi][Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
[vii]Pick, T.M., Imaginile duşmanului,Dilema, 1994, II, nr. 65. 8-14 aprilie
[viii] Freund, Julien , L’Essence du politique, Sirey, 1965, Dalloz, 2003, 870 p.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Joi Noi 10, 2016 9:07 am

Buzduganul democrației

… pentru că, în povești, zmeul își anunță sosirea aruncându-și în față buzduganul, iar Făt-Frumos are timp să se ascundă sub un pat până ce e mirosit de către zmeu, scos afară, și obligat să-l înfrunte. Democrația n-are buzdugan. Are, în schimb, Statele Unite.
De vreo 200 de ani, democrația aruncă în față, ca avertisment pentru restul lumii, America. Ce se întâmplă în SUA se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, în doze diferite, de-a lungul și de-a latul planetei, începând cu Europa.
N-o spun eu - a spus-o, încă de la 1835, Alexis de Tocqueville. A fost nevoie de un tânăr aristocrat francez (avea mai puțin de 30 de ani când a publicat primul volum din "Democrația în America"), a cărui familie suferise teribil din cauza Revoluției Franceze (tatăl său albise peste noapte, așteptând să fie decapitat), pentru a atrage atenția lumii că procesul democratizării început în America nu va mai putea fi oprit și va cuprinde întreaga lume.
Previziunile lui, aproape fără greșeală, s-au dovedit adevărate profeții. Să nu uităm că, în 1835, Statele Unite erau văzute (pe bună dreptate) ca un fel de rudă de la țară a Europei, cu WC în fundul curții, iar Rusia era și mai înapoiată.
Cu toate acestea, tânărul Tocqueville a "profețit", printre altele, că America și Rusia vor ajunge să controleze destinele câte unei jumătăți din omenire și că o confruntare între cele două va fi inevitabilă, date fiind principiile diferite de la care pornesc.
Prin urmare, alegerile din SUA nu sunt importante pentru România "doar" pentru că atitudinea lui Donald Trump față de Rusia, UE sau NATO este diametral opusă celei a lui Hillary Clinton.
Pe termen mediu și lung, aceste alegeri sunt importante pentru a afla ce ne așteaptă în viitor și pentru a ne pregăti în consecință, până mai putem sta ascunși sub pat.
Marșul democrației în istorie nu mai poate fi oprit, spunea Tocqueville, dar poate fi educat. Fatalismul e comod intelectual, la fel ca teoriile conspirației.
Educația, în schimb, presupune atât sacrificii, cât și o neostoită încordare a minții. Iar ceea ce s-a întâmplat la aceste alegeri prezidențiale din SUA e mai mult decât îngrijorător.

Buzduganul democrației din acest an cam pute.

Niciodată, de când se fac sondaje de opinie în America, electoratul n-a fost mai dezamăgit de alternativa care i s-a oferit. Peste 60% dintre americani se declară dezamăgiți atât de Clinton, cât și de Trump, iar neîncrederea în cei doi a atins cote record. (Prin comparație, cota de încredere în Obama, la sfârșitul celui de-al doilea mandat, se apropie de 60% - un alt record.)
Cu toată această neîncredere, sau poate tocmai datorită ei, participarea la vot se anunță și ea un record. Peste 46 de milioane de americani votaseră deja înainte de 8 noiembrie.

În Harris County, - "județul", ca să-i spunem așa, care include orașul Houston, unde locuiesc -, s-au stabilit deja noi recorduri de participare. Lumea a stat la coadă, pentru a vota, între 30 și 90 de minute, iar asta cu o săptămână sau două înainte de ziua de ieri.
De remarcat că Houston e orașul cel mai divers, din punct de vedere etnic și rasial, din întreaga Americă, dar informații asemănătoare vin din toate colțurile Statelor Unite. E ca și cum dezamăgirea i-a împins pe oameni la o mobilizare și o polarizare peste medie.
Iar acesta e doar unul dintre nenumăratele paradoxuri ale acestor alegeri. Să mai notăm, în fugă, alte câteva:

- Aceste alegeri au fost prezentate ca "istorice" pentru că fie era aleasă prima femeie președinte, fie câștiga un om anti-sistem, care n-a deținut niciodată vreo funcție publică. În realitate, sunt istorice, dar nu din aceste motive. America era pregătită de multișor pentru o femeie președinte, iar Donald Trump a fost, după cum singur a recunoscut-o, parte din sistem încă de la începutul carierei. Istoria, după cum vom vedea, trebuie căutată în altă parte.

- Miliardarul Donald Trump, fiu de multimilionar, e votat cu precădere de extreme - pe de o parte, de către albii needucați (fără colegiu) și cu venituri sub medie, iar pe de alta, de către albii vârstnici și bogați, în vreme ce Hillary Clinton, provenită dintr-o familie modestă, e preferata clasei de mijloc, a celor educați, cu venituri ușor peste medie, și a minorităților.

- Donald Trump, căsătorit (și divorțat) de câteva ori, de fiece dată cu fotomodele "străine", "spurcat la limbă" și fără vreo afiliere religioasă (re)cunoscută, e susținut de către electoratul social conservator, bisericos și suspicios cu străinii, în vreme ce Hillary Clinton, căsătorită în continuare cu Bill Clinton, după toate scandalurile sexuale în care a fost implicat fostul președinte, e preferata "liberalilor", adică a celor neduși la biserică, și se pronunță în favoarea căsătoriilor între homosexuali etc.

- Orice alt candidat democrat, cât de cât articulat și de bun simț, ar fi câștigat detașat în fața lui Donald Trump.

Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, explicația se cuvine structurată pe trei paliere.
La primul nivel, cel particular, Partidul Republican e pe cale de a se scinda. În ultimii ani, the Good Ole Party (GOP) a pendulat haotic, ca o găină fără cap, între o încercare de reformare pe teme "suculente", precum avorturi, imigrație, minorități ș.a.m.d., și o tentativă de întoarcere la "valorile tradiționale".
Incapabil să se decidă, a căzut între cele două, iar rezultatul se vede cu ochiul liber. Dr. Frankenstein a creat un monstru pe care nu-l mai poate controla, un monstru care s-a întors împotriva creatorului. Conducerea republicană a urmărit rezultatele la un sediu diferit de cel al campaniei lui Trump. Va urma noaptea cuțitelor lungi.
De cealaltă parte, Partidul Democrat a rămas, paradoxal, încremenit în proiectul progresist. Discrepanța dintre valorile declarate și disciplina mașinăriei de partid i-a făcut pe mulți să se îndrepte, în perioada alegerilor primare, spre singura variantă rămasă, Bernie Sanders, o naivitate cu iz puternic socialist, în care lupul e frate cu mielul și toată lumea cântă kumbaya, eventual pe iPad-uri primite de la guvern.
Tocmai această împingere a discursului politically correct până la absurd i-a asigurat lui Trump succesul nesperat. Pariind pe Hillary Clinton, Barack Obama a reușit să-și distrugă locul în istorie. Trist, dar adevărat.
La al doilea nivel însă, explicația trebuie căutată în noile tehnologii și noile media.
Pe măsură ce oamenii au început să se miște tot mai lesne de-a lungul și de-a latul planetei, iar informația să circule liber și instantaneu, valorile tradiționale au început să fie chestionate. (Să ne amintim că Socrate a fost judecat și condamnat la moarte tocmai pentru că ar fi pus în discuție valorile tradiționale ale Atenei.)
Asta a însemnat, pe de o parte, că, din reflex, instinctual, oamenii au început să se țină cu dinții de niște identități de care nu mai sunt siguri.
Doar dacă nu mai ești sigur de identitatea ta – de creștin, musulman, român, oltean, moldovean, republican, democrat, pesedist sau homosexual – plusezi. Dacă plusezi, devii agresiv sau de-a dreptul violent.
Se știe: când ai probleme în dormitor, tinzi să te lauzi mai abitir, în gura mare, cu performanțele tale.
Pe de altă parte, cultura a devenit una a imaginii. A spectacolului. Cu cât mai avansată tehnologic, cu atât societatea este mai expusă culturii spectacolului de dragul spectacolului.
Ultimele dezbateri prezidențiale din SUA au demonstrat-o cu prisosință. Programele, ideile n-au mai contat. Au contat doar imaginea și retorica. Gândirea a redevenit magică.
Ieri, 8 noiembrie, atât Donald Trump, cât și Hillary Clinton au recunoscut că sunt superstițioși. Și nimeni nu s-a scandalizat.
În fine, dar nu în cele din urmă, ba dimpotrivă, asistăm la împlinirea unei alte previziuni de-a lui Tocqueville. Principiul democratic aplicat inteligenței – avertiza el – împinge gândirea spre extreme: lumea se polarizează între cei care cred orbește fără a ști de ce, și cei care nu mai știu în ce să creadă.
Sau, pentru a folosi o metaforă mai recentă a lui Alain Finkielkraut (din "Înfrângerea gândirii"), viața minții se retrage, făcând loc încleștării teribile, și patetice totodată, dintre fanatic și zombie. Între Tea Party și Occupy Wall Street. Și mai neaoș, avem a alege între smintiți și mișei.
Și-atunci? Ce ne șuieră buzduganul democrației zburând spre noi prin aer, înainte de-a ne ascunde sub pat?
O lecție la fel de simplă precum democrația însăși – polarizarea viitorului nu va mai fi între stânga și dreapta, conservatori și liberali, credincioși și atei, capitaliști și socialiști, sau mai-știu-eu-ce, ci, brutal spus, între oamenii care gândesc, că au cu ce și vor, și cei care nu au cu ce și nici nu vor. Cu alte cuvinte, între adevăratele elite și restul lumii.
Făt Frumos de-aș fi, la auzitul acestui șuierat amenințător tot m-aș ascunde sub pat și mi-aș ticlui un plan de apărare, o apă vie adusă în cioc, ceva, acolo, să mă pot smulge după ce zmeul mă împlântă în pământ pân' la gât.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Sam Noi 12, 2016 8:50 am

Miza ”Curcubeu” de la Curtea Supremă a SUA. Un cowboy se apleacă după o floare pe Brokeback Mountain și No Country for Old Man

Am citit un îndrumar scos de o asociație a profesorilor din provincia canadiană Alberta. E o broșură menită să ajute cadrele didactice să nu discrimineze elevii pe criterii de gen… Adică să nu se simtă marginalizați copiii care se simt de gen masculin deși sunt morfologic fete, nici cei de gen feminin deși natura i-a înzestrat cu semnalmentele celui masculin, dar să nu fie excluși nici cei trans-gen, de gen fluid sau non-gen.
Cum de am ajuns să citesc chestia asta? E o poveste, nu foarte lungă, dar vreau să v-o spun ceva mai încolo. E foarte interesantă și are legătură cu fiecare dintre noi. Chiar dacă, deocamdată, pare ruptă dintr-un thriller fantasy.

They don’t make this stuff anymore

Înainte de asta vreau să vă spun alt lucru, constatat de mine din ce am citit, din ce am discutat cu americani – recunosc, rednecks sadea, iubitori de artă western sau colecționari de obiecte vintage, oameni din grupuri ale căror camere de chat le frecventez. Știți genul? Cei care la câteva fraze repetă: ”They don’t make this stuff anymore…”
Am multe discuții cu oamenii ăștia – aproape toți cu studii, cu venituri care să-ți permită un hobby destul de scump – unii au familii, alții sunt celibatari (aceștia din urmă par mai veseli), în grupuri sunt albi, negri, asiatici, arabi, dar toți suntem convinși că Billy The Kid a fost un tip pe cinste și că nu e chiar așa de sigur că a murit la 21 de ani. Toți deosebim o pipă Peterson de una Kaywoodie, știm cum arată un Zippo serie redusă cu John ”The Duke” Wayne. Suntem siguri că ”True Gritt”, ”3:10 to Yuma” și ”The Magnificent Seven” nu aveau nevoie de remake-uri sau că ”Fructele Mâniei” e unul dintre ultimele romane western bune. Din pozele de pe grupuri rezultă că nu avem printre noi tipi care să caute mufa și cablul ca să încarce un Smith & Wesson, un Colt sau Winchester. Mai toți suntem de acord că au fost vremuri mai bune, când un cowboy se putea apleca fără frică să ia gamela de cafea de lângă focul de tabără, chiar dacă era cocoțat pe Brokeback Mountain, dar știți cum se zice: ”No Country for Old Man”…
În fine, în ultimele luni i-am întrebat pe cei din SUA despre alegerile de la ei. Evitau orice răspuns. Vorbeau despre orice – de la soacre la secretare – dar nu despre alegeri.
Acum știu de ce. Au votat cu Donald Trump și le era teamă de oprobriul nostru, cei din celelalte colțuri ale lumii. Noi cei care nu știm mai nimic despre sistemul de taxe, de Nafta, de eforturile războaielor, de înlocuirea lui ”Stars and Stripes” cu Rainbow.

4 progresiști și 4 conservatori

Sigur fiecare dintre ei are argumentele sale și acum, când votul a trecut, sigur o să le aflu. Taxe, emigranți, armate trimise peste multe hotare, atmosferă sufocantă din cauza unei corectitudini politice dusă la extrem, orașe rămase în faliment, multinaționale obraznice. Habar n-am, dar cred că e puțin din fiecare.
Hai că m-am lungit cu povești de cowboys de pe rețele de socializare și nu mai ajung la adevărata poveste pe care vreau să o notez! Hai să-i uităm, deocamdată, pe prietenii ăștia cărora gura li se sigilează la unele subiecte.
Văzând că nu scot nimic de la pistolarii timorați de pe net, am citit și eu destule despre asta – evident că nu se compară cu experiențele trăite, dar câte ceva am înțeles – și m-am mirat ce amplă dezbatere e pe două teme, căsătoriile gay și controlul pe Curtea Supremă a Statelor Unite.
Poate că m-aș fi lăsat furat de clișeul românesc ”vor să controleze Justiția, hoțomanii!” sau de celălalt clișeu, ”familia tradițională sugrumă cuplul unisex”. Am avut noroc și am citit mai mult. Nici vorbă! Cine controlează Curtea Supremă controlează drepturile civile, nu procesele unor apropiați.
Asta cu opoziția sau susținerea căsătoriilor între persoane de același sex e altă balivernă.

Nu mai au ce susține sau contracara, în luna iunie a anului trecut (26 iunie 2015), Curtea Supremă a spus că niciun stat american nu poate refuza unui cuplu căsătoria și nici nu poate să nu recunoască o căsătorie efectuată în alt stat american. Ăsta e un capitol închis. Dar el merită câteva cuvinte, pentru a înțelege că bătălia pentru judecătorii de aici – de la Supremă – are legătură tot cu năbădăioasa corectitudine, mai politică decât oricând.
La Curtea Supremă s-au luat mai multe decizii pe tema discriminării de orice fel, decât în forurile legislative din SUA. Aici s-au luat decizii precum admiterea femeilor la școli militare, renunțarea la cotele de rasă sau sex la unele universități. Deciziile au putere de lege și se aplică în toatele statele, spre deosebire de legile locale.
În continuare o să prezint lucrurile simplist, dar asta nu înseamnă că-mi scapă foarte multe amănunte esențiale. În iunie 2015, situația – din punctul de vedere al discriminării sexuale sau rasiale – era așa: 4 judecători considerați progresiști, din punctul de vedere al libertăților sexuale sau rasiale, și 5 conservatori. Printre cei din urmă se numără și președintele Curții.
Aici fac o paranteză pentru două teme. Progresiști nu înseamnă că ar impune o decizie prin care homosexualitatea să devină obligatorie din școli, iar conservatorii nu vor să readucă în vigoare castrarea chimică pentru gay. Nicidecum, sunt oameni lucizi care doar au viziuni diferite pe termene de introducere a unor concepte, pe modalitatea de impunere, chiar dacă unii sunt contondenți în declarațiile publice.
Al doilea lucru. De la alegerea lui Trump ”lozincarzii” netului spun că gata, s-a terminat cu corectitudinea politică, cuplurile gay vor fi hăituite și ateii vor fi torturați în beciuri ca să-l mărturisească pe Hristos. Nu e așa, dar sunt sigur că vor fi stopate excesele și asupra unei sume de astfel de excese voi reveni mai încolo. De asemenea, nu cred că dacă ieșea Hillary Clinton fiecare redneck primea un dop de vaselină pentru că -știe el de soră-sa – prima oară doare. Nu, dar se continuau niște reforme, reforme impuse nu de dezbateri legislative, ci tot prin metoda de până acum, prin decizii ale Curții Supreme.
Dacă sunt 5 la 4 conservatori, cum a trecut recunoașterea căsătoriilor gay? Simplu, un conservator a devenit progresist. O metodă clasică. Dar el nu are o poziție clară de progresist, judecătorul a spus că nu se poate ca 14 state să nu recunoască mariajele din restul statelor, că nu e constituțional. E un ”moderat”, adică orice tabără e liberă să încerce să-l convingă.
Dar, până-n alegerile astea cu suspense, s-a mai întâmplat ceva. A murit un judecător, un conservator. Nu vă încarc și cu numele lui, deși, acum 30 de ani, când a fost desemnat, era primul judecător al Curții Supreme de origine italiană.
Judecătorii sunt numiți de președinte, votați de Senat și stau în funcție pe viață, dacă nu demisionează, dacă nu sunt revocați – dar din 1789 încoace nu a fost niciun judecător revocat – sau dacă nu mor. În ultimii 60 de ani au murit doi, unul chiar pe 13 februarie anul acesta, italianul din pasajul anterior.
Barack Obama a vrut să numească repede un înlocuitor, dar Senatul l-a blocat, spunând că e normal ca următorul președinte să aibă acest privilegiu. Obama numea un liberal, progresist. Sunt sigur că și Clinton, așa că tabăra progresistă câștiga definitiv orice bătălie, trebuia doar ca doamna secretar să câștige. Dar a câștigat Trump. El a comunicat deja o listă cu 11 nume din care-l va alege pe următorul judecător. De abia aici au importanță declarațiile lui și ale vicepreședintelui Mike Pence despre drepturile minorităților sexuale, ele ne spun că acolo va veni un conservator care va reface balanța în decizii: 4 conservatori, 4 progresiști și unul moderat-oscilant.
Toată această bătălie conservatorii au dus-o în tăcere, pentru că aproape orice declarație pe această temă e taxată ca fascistă, homofobă sau xenofobă.
Dar ce mai vor LGBTQ și ce mai păstrează conservatorii de se mai discută despre asta? Căsătoriile sunt bifate, adopțiile sunt recunoscute, drepturile nu se mai încalcă nici măcar cu vorba, ce ar mai fi?
Cum ce? Etapa a doua, că doar nu rămânem la jumătatea drumului. Sunt garantate drepturile minorităților sexuale, dar alea de gen? Păi ce e genul, de poți discrimina pe cineva din cauza lui? Genul e viitorul dezbaterii despre discriminare.
(Va urma)

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Lun Noi 14, 2016 9:18 am

ENKI Lun Noi 14, 2016 10:34 am

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Joi Noi 17, 2016 4:52 pm

Sfârşitul ocultei financiare. Începutul ordinii bizantine. Trump, providenţialul

Un proces al liberalismului trebuie realizat. Toţi criminalii, de la şefi de state până la ONG-işti şi "intelectuali", să răspundă pentru ceea ce au făcut şi pentru ceea ce urmează. Iar ceea ce urmează este grav. Lumea fierbe, nu este deloc atât de calmă cum pare la televizor Câştigarea alegerilor prezidenţiale din Statele Unite de către miliardarul Donald Trump este momentul radical de cotitură în istoria lumii. În general, masele nu înţeleg ce se petrece. Mulţi cred că şi Trump este omul sistemului, alţii cred că este dictator fascist infiltrat de Vladimir Putin şi FSB în politica americană. În realitate, Donald Trump este unul din exponenţii principali ai paleoconservatorismului american, antiliberal şi antiglobalist. Sfârşitul marii finanţe Partidul Republican din Statele Unite a fost, până în vremea preşedintelui Ronald Reagan, platforma politică a conservatorilor de modă veche, sau a paleoconservatorilor, cum se numesc azi, curent ideologic şi cultural catolic-tradiţionalist, agrar, anti-corporatist, opus naturii imperialiste a capitalului privat şi promotor al păcii în relaţia cu Rusia antecomunistă şi postcomunistă (deşi paleoconservatorii nu mai erau la putere după căderea URSS). Paleoconservatorii au căteva reviste în care scriu, cum ar fi "The American Conservative", "Chronicles: A Magazine of American Culture" şi "Taki's Magazine"; au câţiva editorialişti ortodocşi şi câteva nume sonore de intelectuali şi economişti, cum ar fi Pat Buchanan, Paul Craig Roberts, Paul Gottfried şi alţii. Din al doilea mandat al preşedintelui Reagan, paleoconservatorii au fost înlăturaţi din administraţie şi din structurile Partidului Republican şi înlocuiţi cu neoconservatorii, copiii şi nepoţii comuniştilor leninişti expulzaţi din Rusia de Stalin. Leniniştii şi troţkiştii care nu au apucat să fugă din Rusia au fost omorâţi de Stalin, dar cei care au apucat să fugă au ajuns fie în Europa occidentală, fie în Statele Unite unde au infiltrat mediul academic şi, în timp de decenii, au reuşit să pună mâna pe putere în Washington. Donald Trump © Sputnik/ Никита Шохов Zece promisiuni făcute de Trump în campania electorală Neoconservatorii, plini de frustrare şi ură pe Rusia datorită educaţiei primite în familie de la părinţii lor leninişti (dintre care unul din ei, în versiune românească, este Vladimir Tismăneanu), au dezvoltat, imediat după căderea URSS, actuala doctrină NATO de încercuire a Rusiei şi de răspândire a religiei drepturilor omului, desigur cu finanţare din partea Wall Street-ului, şi au fondat think-tank-uri pentru ambele partide politice, Democrat şi Republican, punând astfel mâna pe întregul sistem politic american. Viziunea lor despre lume este cea a iacobinilor Revoluţiei Franceze: universalismul Iluminismului (cu ambele lui forme — capitalismul / liberalismul şi socialismul / etatismul), mesianismul tehnologic şi religia drepturilor omului. Însă Donald Trump face parte din vechea gardă agrară a republicanilor, paleoconservatorii. Paleoconservatorii sunt antiliberali, tradiţionalişti şi nonintervenţionişti în afacerile interne ale altor state. În plus, au aceeaşi viziune despre lume ca şi Rusia şi celelalte ţări continentaliste; ei cred că agrarianismul este sursa bunăstării şi a păcii sociale şi internaţionale. Donald Trump este vocea autentică a americanismului. Prin faptul că se întâlneşte perfect cu viziunea rusă despre lume, adică cu multipolaritatea şi cu distributismul, ceea ce urmează este o revoluţie a bunăstării împotriva marii finanţe. Tuturor celor care spun că şi Trump este un oligarh, am să le răspund că întotdeauna schimbările de paradigmă la nivel global se fac cu "insideri". Cu oculta financiară, mai ales în Statele Unite, nu te poţi pune dacă nu eşti "tare pe contul propriu". Trump este reprezentantul geopoliticii Uscatului împotriva geopoliticii Apei. Corectitudinea politică, corporatismul, drepturile omului şi sistemul bancar sunt lucruri pe care e bine să le uităm. Bancherii şi finanţiştii şi-au făcut de cap destul până acum. Invazia Serbiei, Afganistanului, Irakului, Libiei şi Siriei au alimentat terorismul, nu l-au eradicat. Evangheliştii homosexualităţii şi preotesele feminismului din presă, cultură şi politică vor fi eliminaţi unul câte unul. Imperiul lui George Soros va fi lichidat. Democraţia nu a fost inventată de grupurile LGBT şi nici clasa de mijloc nu a fost vreodată întreţinută de creditul bancar. Ordinea bizantină Sărăcia şi excluderea socială au atins azi cote inimaginabile. Pe acest pământ civilizaţiile şi culturile sunt atât de diferite încât să crezi în universalismul drepturilor omului este de-a dreptul iraţional, iar să mai şi pui la lucru aceste idei este criminal. Toţi acei care fac uz de limbajul de lem al liberalismului nu ştiu nimic despre democratie. People pause near a bus adorned with large photos of candidates Hillary Clinton and Donald Trump before the presidential debate. © AP Photo/ Mary Altaffer "Trump ar putea fi asasinat", scrie fostul editor al Wall Street Journal Un proces al liberalismului trebuie realizat. Toţi criminalii, de la şefi de state până la ONG-işti şi "intelectuali", să răspundă pentru ceea ce au făcut şi pentru ceea ce urmează. Iar ceea ce urmează este grav. Lumea fierbe, nu este deloc atât de calmă cum pare la televizor. Sunt forţe extrem de puternice, reţele subterane pregătite să dea lovitura decisivă. Dacă Donald Trump pierdea alegerile, cei 200 de generali din CIA şi Pentagon cu ajutorul cărora a ajuns la Casa Albă ar fi executat, probabil în cursul anului viitor, lovitura de stat împotriva dnei Clinton. Prin anii '70 sau '80, un misterios supravieţuitor al dinastiei franceze a acordat un interviu unei reviste pariziene. A menţionat atunci, în treacăt şi neobservat de nimeni, că peste aproximativ 30-35 de ani, Franţa va redeveni monarhie. Pe 5 noiembrie, istoricul rus Nikolai Tolstoy a scris în New York Times un editorial în care propune americanilor trecerea de la republică la monarhie. Eurasianismul concentrează mistica islamică, taosimul, budismul, ortodoxia, cabala, iezuiţii şi, mai nou, toate cultele protestante şi neoprotestante în ceea ce înseamnă justiţie socială, postcapitalism şi ecologie. Consiliul Mondial al Bisericilor este cea mai mare instituţie ce a reuşit să ofere aceeaşi voce comună tuturor religiilor şi cultelor: justiţia socială şi ecologia. O ordine bizantină, în sensul Imperiului Multipolar şi democratic din punct de vedere economic, deja se naşte sub ochii noştri. Ce face România România este 100% colonia ocultei financiare. România nu mai are azi economie, cultură, politică, presă şi educaţie. Nu mai are natalitate şi nici păduri. Cei care au adus România aici, toate partidele politice împreună cu BNR, sunt aserviţi mental liberalismului. Cu ei nu se poate construi nimic. În scurt timp România îşi va da ultima suflare. Un colaps social este inevitabil. Este indicat, pentru garantarea păcii sociale, ca PNL să dispară efectiv din viaţa publică. Este insultător la adresa bunului simţ să ai un partid liberal într-o lume postliberală. În SUA, politicienilor români li s-a închis deja uşa. Iar din 2017 nu vor mai avea ieşire nici în Europa. Când România va fi cât Ilfovul, atunci nu vor mai avea nici refugiu. De multe ori în istorie renaşterea se realizează printr-o distrugere totală.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Dum Noi 20, 2016 4:56 pm

Imi amintesc ca am mai dat candva, de curand, peste aces nene, insa acum i-am gasit si cartea, in format pdf. Sper sa am timp si chef s-o citesc. Laughing

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Dum Noi 27, 2016 2:23 pm

Macacu' si oficina lui personala au mirosit iminenta schimbare la nivel global, asa ca au intors armele, preventiv. vesel

Amor liber, comune sexuale şi lgbtism oficial în comunismul sovietic al anilor 20

Există o părere, aproape unanimă, că comunismul, ca regim politic, a fost incompatibil cu homosexualitatea, libertinajul transformat în valoare socială absolută, prostituţia. Şi cel puţin în parte – adică pentru URSS-ul de după 1934 şi pentru celelalte state ale blocului sovietic, ce aveau să apară după 1944 - este adevărat.

Alta a fost însă realitatea în ceea ce priveşte amorul liber, sexul la grămadă, aberaţiile lgbtiste, avortul în anii de început ai Rusiei sovietelor, când bolşevicii au avut ocazia să verifice pe propria piele un adevăr simplu: între construcţiile minţii omeneşti şi normalul, firescul vieţii, între fantasmele universului interior şi legile universului exterior există diferenţe care ajung să se manifeste în conflicte distrugătoare pentru fiinţa umană. Revoluţia sexuală este, aşa cum o găsim în toate documentele ideologice şi doctrinare socialiste şi comuniste, o componentă de bază a revoluţiei socialiste/comuniste. Dar ca şi toate celelalte teze şi obiective ale acestora, şi aceasta este echivalentă cu o întoarcere nihilistă împotriva persoanei umane şi a umanităţii în ansamblu. De aceea, eşuarea lamentabilă în faţa cerinţelor realităţii, a unui experiment de amploarea şi durata celui sovietic, este un argument irefutabil în favoarea rezistenţei faţă de asaltul revoluţiei sexuale occidentale actuale, un tsunami de forme aberante, dezgustătoare şi criminale.

Ludwig von Mises explică fascinaţia produsă de socialism, încă de la apariţie, prin faptul că acesta … promite nu numai bunăstare – bogăţie pentru toţi – ci şi fericire universală în amor. Acestei părţi a programului său i se datorează o mare parte din popularitatea pe care o are. (Interesantă zonă comună cu marea iubire a socialiştilor, islamul care şi el promite fericirea erotica fără limite, dar post-mortem.) Ca dovadă: nicio altă carte de literatură socialistă germană nu a fost citită de un public mai numeros şi nu a avut o eficacitate propagandistică mai mare decât lucrarea lui August Bebel, „Femeia şi socialismul”, (apărută în1879, reeditată de 50 de ori în Germania numai până în 1909, tradusă în circa 20 de limbi), care este dedicată mai presus de toate temei amorului liber.

Revoluţia sexuală din Rusia sovietică este analizată pe larg în cartea psihanalistului german socialist Wilhelm Reich „Die Sexualität im Kulturkampf: Zur sozialistischen Umstrukturierung des Menschen”, (Sexualitatea în războiul cultural: pentru restructurarea socialistă a oamenilor) apărută în 1936. De remarcat că aflăm încă din titlul cărţii aflăm două lucruri esenţiale: că stânga a declarat război vechii societăţi umane şi că sexualitatea este una dintre armele sale principale. De fapt, acest titlu este înlocuit la ediţiile de după 1945 cu mai puţin belicosul şi explicitul Revoluţia sexuală. Au fost făcut mai ceţoase şi subtitlul şi temele principale: familia, religia, politicile extremei stângi etc.

La finalul acestui articol voi menţiona şi alte referinţe privind acest subiect. În cele ce urmează vă voi prezenta şi câteva extrase din articolul lui Pavel Preanikov „Revoluţia sexuală din Rusia: Bolșevicii au fost primii care au reușit „emanciparea moravurilor” , a cărui traducere a apărut în articolul „Exemplificarea rădăcinilor comuniste ale revoluției sexuale neomarxiste de azi”.

Proiectul revoluţiei sexuale bolşevice apare, încă înainte de declanşarea insurecţiei comuniste, în corespondența dintre Troțki și Lenin (1911). Troțki: „Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a omului. Atâta vreme cât exista aceasta opresiune, nu poate fi vorba de adevarata libertate. Familia, ca instituție burgheză, și-a trăit complet traiul.”.... Lenin: „… Și nu numai familia. Toate interdicțiile cu privire la sexualitate ar trebui să fie eliminate… Avem ce învața de la sufragete: chiar interzicerea dragostei intre persoanele de același sex ar trebui sa fie eliminată”.

Ca urmare, atunci când iau puterea, din chiar primele zile, Lenin şi ai lui trec la punerea în practică, în paralel cu măsurile necesare pentru consolidarea puterii, a celor pentru iniţierea şi victoria revoluţiei sexuale. Pe ansamblu, se poate spune că unele dintre ele depăşesc şi cele mai ultraliberale iniţiative de astăzi. Este abolită „tirania căsătoriei”, sunt dezincriminate, promovate şi chiar impuse, avortul, relaţiile homosexuale, relaţiile cu minori, relaţiile sexuale în grup, exhibiţionismul public. Asemănător „parteneriatelor civile” promovate acum, bărbatul şi femeia puteau forma şi lichida o familie fără a fi obligaţi să-şi înregistreze căsătoria la oficialităţi. Parteneriatele de acest tip puteau fi dizolvate uşor, la simpla solicitare a unei parţi, iar după desparţire înceta orice obligaţie reciprocă. In 1924, dupa datele deținute de Zeitlin, un angajat al instituției conduse de Troțki, „in orașele mari, „cuplurile”, in comparație cu familiile, alcatuiesc majoritatea”. Jumătate din copii născuţi erau în afara căsătoriei, în cuplurile volatile. Ţara s-a umplut repede de copii nedoriţi, lăsaţi pe străzi, de prostituate (mult mai multe decât pe vremea ţarismului), de cenuşa trupurilor copiilor avortaţi . Avortul era atât de la îndemână încât ajunsese aproape o metodă contraceptivă, unele femei făcând şi câteva avorturi pe an. Pe străzi au loc manifestări la care astăzi, încă, liberalii progresişti, se pot doar gândi – oamenii se plimbă, sau fac diverse „happeninguri” în pielea goală, se urcă astfel în tramvaie, sau se năpustesc în clădiri publice. Orgiile sexuale în interior, sau în spaţii deschise, erau spectacole educative. Adolescenţii primeau la orele de educaţie sexuală îndemnuri şi sarcini de a se aborda fără reţineri toată gama de relaţii sexuale. Teoria era completată cu practică în tabere, cercurile de studiu, sau cu ocazia unor acţiuni pionereşti sau komsomoliste. Sexologii veniţi din străinătate (peste 300), în special din Germania, pentru a ajuta la predarea educaţiei sexuale în şcoli, sunt entuziasmaţi de vigoarea cu care se răspândeşte revoluţia sexuală. Iată ce spune Preanikov:

.... sunt emise decretele lui Lenin (la 19 decembrie 1917) „Cu privire la abolirea căsătoriei” și „Cu privire la abolirea pedepsei pentru homosexualitate” (acesta din urmă era parte a decretului „Cu privire la căsătoria civilă, copii și despre modificarea actelor de stare civilă”). In special, ambele decrete confereau femeii „autodeterminarea materială, precum și sexuala” și au introdus „dreptul femeilor la libera alegere a numelui și a locului de reședință”. Potrivit acestor decrete, „uniunea sexuală” (al doilea nume „uniunea prin căsătorie”), era posibil să se încheie rapid și să se desfaca la fel de ușor.

... la Petrograd (Sank-Petersburg), la 19 decembrie 1918, a defilat o paradă a lesbienelor, care au aniversat un an de la decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. Troțki nota, in memoriile sale, că Lenin a afirmat cu bucurie la auzul acestei vești: „Țineți-o tot așa, tovarăși!”. La acea paradă, se purtau pancarte de tipul: „Jos cu rușinea”. Acest apel, în cele din urma, a fost preluat și utilizat pe scară largă in iunie 1918, atunci când mai multe sute de reprezentanți ai ambelor sexe au mărșăluit prin centrul Petrogradului complet goi.

..., în guvernul provinciei Reazani, in 1918, s-a emis un decret „Cu privire la naționalizarea femeilor”, iar în Tambov, in 1919 – „Cu privire la distribuția femeilor”. In Vologda, sunt puse în practica, astfel de dispoziții: „Fiecare membră a komsomolului, studentă la cursurile de calificare sau orice alta studentă, care primește o ofertă de a intra în relații sexuale, de la un komsomolist sau student la cursurile de calificare, ar trebui să o ducă la îndeplinire. In caz contrar, ea nu merita titlul de studenta proletară”.

Şi iată cum îi descrie un militant al revoluţiei sexuale, lui Constantin Constante, tatăl Lenei Constante, aflat în călătorie prin Rusia sovietică, „socializarea femeii între 20 şi 36 de ani” (fragment din memoriile acestuia): Se va crea – mi-a spus el – pe langă fiecare soviet câte un comisariat al dragostei publice. Fiecare cetățean sovietic va avea dreptul la un bon de dragoste pe zi. Cu acest bon el se va prezenta femeii socializate care va fi obligată să i se pună la dispoziție , fără vreo opunere și fără plată, în schimbul bonului eliberat de comisariat. Ea este liberă in aceea zi de a accepta sau refuza pe al doilea candidat la însurătoarea de-o clipă… Copiii născuți din aceste împreunări vor aparține Statului Sovietic care-i va crește și-i va îngriji până la vârsta când urmează să fie repartizați școlilor sovietice, sau atelierelor, după aptitudini… Acești copii – continuă interlocutorul meu –, neavând nici o afecțiune de familie, vor fi cei mai sinceri sprijinitori ai familiei sovietice care este Statul Sovietic.

Un fenomen obișnuit, în acel moment, erau comunele komsomoliste. Pe bază de voluntariat, într-o asemenea „familie” locuiau, de obicei, 10-12 persoane de ambele sexe. La fel ca și in „familia suedeza” de astăzi, într-un astfel de colectiv, există o gospodărie comună și viață sexuală comună. ... Treptat, comunele sexuale s-au răspândit în toate marile orașe ale țării. S-a ajuns chiar până acolo încât, de exemplu, la comuna din cadrul Bibliotecii de Stat din Moscova, comunarzii nu doar că împărțeau aceeași haină și aceiaşi pantofi, dar și aceeași lenjerie intimă. Un model în acest sens era considerată comuna de muncă a Direcției Politice de Stat pentru copiii fără adăpost în Bolșevo, înființată în 1924, din ordinul personal al lui Dzerjinski. In ea au existat aproximativ o mie de tineri infractori de la 12 la 18 ani, dintre care aproximativ 300 erau fete. Educatorii comunei salutau „experiențele sexuale comune”, fetele și băieții locuiau in barăci comune. ... De altfel, o astfel de practica a existat in toate casele de copii și chiar in taberele de pionieri.
De la „lumina” revoluţiei sexuale la „întunericul” reprimării ei (după Reich)

Revoluţia sexuală nu a fost abandonată pentru că arhipăstorii ei s-ar fi trezit, căit şi, plini de regrete, ar fi decis revenirea la cele normale. Au acţionat legile vieţii, legile pieţii, necesitatea de a produce pentru a trăi şi, în plus, ambiţia de a demonstra viabilitatea revoluţiei comuniste. Industrializarea URSS a început să ceară ca individul să nu-și mai piardă forțele în divertismentele sexuale, ci pentru construirea comunismului. „Moravurile ușoare” au inceput a fie oficial dezaprobate. Opinia publica din nou înclina să creadă că „familia era celula societații”, iar baza ordinii era monogamia.... Odată cu adoptarea constituției staliniste și-a pierdut puterea și decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. In anul 1934, avortul a fost interzis, iar in luna martie a aceluiași an, Kalinin a semnat o lege care să interzică și să sancționeze contactul sexual intre bărbați. Apoi au început arestările în masă ale homosexualilor în marile orașe ale URSS. Educația sexuală în rândul tinerilor s-a oprit, s-au oprit și lucrările științifice cu privire la acest subiect.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Lun Noi 28, 2016 12:24 pm

Era normal ca PRO TV, mai nou cu actionariat rus, sa preia "editorialul" lui Putin din La Stampa. vesel

E timpul sa se aiba incredere in Rusia si sa facem comun contra terorismului

Povara neincrederii reciproce limiteaza capacitatea noastra de a gasi raspunsuri eficiente la provocarile si amenintarile concrete cu care care lumea se confrunta astazi.

Nu vedem in actiunile unora dintre partenerii nostri intentia de a rezolva cu adevarat probleme internationale. Anumite structuri construite in perioada Razboiului Rece si care in mod evident sunt deja perimate, cum este si NATO, nu s-au adaptat in mod real noilor conditii, in pofida tuturor discutiilor privind necesitatea de adaptare la acestea. Mai mult, se incearca transformarea unui asemenea mecanism important de asigurare a securitatii paneuropene si transatlantice precum OSCE intr-un instrument care sa deserveasca interesele politice externe ale unora. Drept rezultat, acest instrument lucreaza in gol.

De asemenea, in mod continuu se reproduce cliseul amenintarii imaginare si fictive, precum infama "amenintara militara rusa". De fapt este o afacere importanta prin care se maresc bugetele pentru sectoarele militare ale tarilor, aliatii servesc interesele unei singure super puteri, se extinde NATO, se mareste infrastructura Aliantei, se amplaseaza baze militare si armament nou in apropierea granittelor noastre. Evident este convenabil sa te prezinti ca aparator al civilizatiei impotriva a cine stie ce barbari noi.

Dar adevarul este ca Rusia nu are nicio intentie de a ataca pe nimeni. Numai Europa are 300 de milioane de locuitori. Suma populatiei din tarile membre ale NATO cu SUA este de 600 de milioane, probabil. Rusia are doar 146 de milioane de locuitori. Este pur si simplu ridicol sa vorbim despre asta. Dar aceasta idee continua sa fie exploatata pentru anumite scopuri politice.

O alta problema imaginara este aceea a isteriei - nu poate fi numita altfel - care s-a dezvoltat in SUA in ceea ce priveste influenta pe care Rusia ar avea-o in alegerile prezidentiale. Din cate se pare Statele Unite au alte probleme reale si urgente: de la datoria publica uriasa la crestrea tragediilor marcate de folosirea armelor de foc. la interventiile violente, abuzive ale politie. Dar, e mai simplu ca in loc sa actionezi asupra cauzelor si a posibilelor solutii sa distragi atentia oamenilor cu asa-zisi hackeri, spioni si agenti de influenta rusi. Oare crede cineva ca Rusia poate influenta optiunea poporului american in vreun fel? Este cumva America o republica bananiera? America este o mare putere.

Vedem toti ce se intampla in Afganistan, Iraq, Libia si in multe alte tari. Ma intreb: unde sunt rezultatele luptei contra terorismului si a extremismului? ... Ne aducem cu toti aminte de entuziasmul capitalelor pentru asa numita "primavara araba". Ce s-a ales astazi de acele manifestatii curajoase. Apelul Rusiei la o lupta comuna impotriva terorismului este ignorat. In plus, grupari teroriste continua sa fie inarmate, intarite, sustinute in speranta ca vor putea fi folosite inca o data in scopuri politice personale. Este un joc foarte periculos.

Sunt multe tari care, precum Rusia, pot conta pe o istorie milenara si noi am invatat sa ne pretuim identitatea, libertatea, indepedenta. Nu aspiram la o dominatie globala, la expansiune sau la confruntari. In viziunea noastra, adevaratul leadership nu consta in a inventa amenintari fictive, fructificandu-le pentru a-i supune pe altii, ci in a identifica adevaratele probleme si a ne uni fortele ca sa le rezolvam.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Totusi, pentru a ajunge la stirile PRO TV, am plecat de la noul EVZ. laugh

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Lun Noi 28, 2016 2:18 pm

Interviu Călin Georgescu: Ne trebuie un proiect cu miză mare, unică

Federația Societatea Civilă Românească, constituită din 12 entități juridice reprezentative la nivel național, a făcut la început lunii noiembrie un apel către clasa politică să ia în considerare propunerea lui Călin Georgescu pentru funcția de Prim-ministru al României. ȘTIRIPESURSE. RO a realizat un interviu cu domnia sa pe care îl puteți parcuge în rândurile următoare:

Stiripesurse.ro a scris mai multe lucruri despre dumneavoastră și, în general, despre viziunea dumneavoastră pentru țară. Aș dori să ne spuneți, dacă se poate, pe înțelesul cel mai simplu, ce doriți dumneavoastră pentru România.

Vreau ca poporul român să trăiască în demnitate și prosperitate. Putem să redăm poporului român demnitatea pierdută și țării puterea de a fi în lume.

Și, specific, cum facem asta?

În primul rând să înțelegem că avem nevoie de o miză mare, un proiect mare, care să ne unească pe toți, adică să aduci țara la nivelul unei chemări. Iar miza să fie unică, să nu o mai aibă nimeni Așa cum au, de fapt, multe țări din această lume, fie că vorbim de Anglia (finanțe-bănci) fie că vorbim de Germania (industrie) șamd., fiecare are un proiect mare. America are un proiect mare (democrația globală), Rusia are un proiect mare (multipolaritatea), China are un proiect mare (facem tot și cel mai ieftin). Proiectul mare al României, nișa ei, se numește micul producător și cu asta putem cuceri lumea. Iar proiectul propus: Hrană, Apă, Energie să fie un destin divin monumental.

Proiectul înseamnă întoarcerea la Hristos. Este un proiect al libertății înainte de a fi un proiect economic. Proiectul împuternicește poporul și le redă oamenilor demnitatea pierdută. Eu nu vin să-i dau omului aur, bani, bogății sau... mălai și ulei, adică nu îl învăț să folosească cea ce îi dau, ci îl învăț să folosească ceea ce are deja și nu folosește: puterea lui interioară, vocația.

Să-i lași pe tineri să se desfășoare, să-l lași pe țăranul român să fie autentic, să îl lași pe micul întreprinzător să fie puternic. Practic făurești o țară liberă în care lumea să se desfășoare conform vocației fiecăruia. Eu sunt sigur că poporul român se poate reface rapid. Știți de ce? Pentru că are o forță interioară și o îndemânare fabuloasă. Din tot ce există în lumea asta. Și atunci doar să îl lași să facă ce știe și ce simte. Valabil și pentru țăranul român, nu trebuie să îi pui bețe în roate și să-i spui ce trebuie să facă, ci să-l lași să facă ceea ce știe și a învățat de la moși strămoși.

Și acesta ar deveni avantajul competitiv al României...

Și acesta este avantajul competitiv al României. În plus, pe fondul în care se știe foarte bine că va fi o criză teribilă de hrană și de apă în lume în jurul anilor 2020. Și atunci, cum suntem pregătiți? Putem să devenim un exportator net de hrană, și un exportator de stabilitate energetică, adică în primul rând țara noastră trebuie să fie independentă alimentar și independentă energetic. Acestea sunt cele două obiective mari în acest proiect. Să faci o bursă a grâului la Brăila și o bursă a energiei regenerabile la Constanta.

Și, dacă prin acest lucru reușești să aduni forțele mentale structurale ale poporului român, refaci totul: industria, infrastructura. Tot,. De exemplu, oamenii care au lucrat în zona mineritului. Nu se mai lucrează pe linie de cărbune și pe energie din cărbune, în Europa cel puțin. Perfect, îi iei pe mineri și îi pui la lucru în infrastructură în țară și le dai de lucru pentru următorii 25 de ani. Construiești tot ce înseamnă colectare la nivel național pentru alimente, și faci export. Faci silozuri, faci irigații, tot ce înseamnă apă potabilă o aduci în casele oamenilor. Toată rețeaua de apă trebuie să fie apă potabilă în România. Nu să o cumperi de la magazin în peturi de plastic toxice. Și avem acest potențial, suntem a doua țară după Franța ca și potențial de apă.

Vorbim de un proiect de țară, dar, în același timp, România este implicată într-un proiect supranațional și anume Uniunea Europeană. Cum vedeți compatibilitatea acestor două proiecte. Există conflicte care trebuie rezolvate, se completează reciproc?

În primul rând România importă 80% din alimente. Ceea ce este contra-național. O bună parte sunt din Turcia și Turcia nu este în Uniunea Europeană.

În al doilea rând, trebuie să-ți cunoști – indiferent de situație - interesul tău. Interesul național. Știți ce înseamnă bogăția țării? Înseamnă să ai resursele tale. Nu să le înstrăinezi, nu să le vinzi și nu să iei din altă parte. Asta înseamnă bogăția țării.

Bun, suntem în Uniunea Europeană. UE este un club. Tema este cum negociezi acolo interesul național. Cel mai important, nu mă interesează cluburile, mă interesează țara mea.

De exemplu ce a făcut Anglia. Toată presa românească și toată lumea vuiește că s-a izolat. Anglia nu s-a izolat, Anglia s-a exilat, s-a exilat pentru că știe ce urmează. Uniunea Europeană pentru moment este un maldăr de cioburi. Nu spun că nu putem să continuăm să fim membru al UE. Dar continuăm negociind în interesul nostru. Și să nu ne pierdem cultura și identitatea noastră ca neam. Adică să păstrăm linia neamului.

Pe logica asta trebuie să fim pregătiți să ne exilăm și noi precum Marea Britanie.

Noi trebuie să ne știm interesul. Și să ne deschidem către alte piețe. Avem nevoie de conectivitate către alte spații. Nici o piață nu este de neglijat, trebuie să avem relații cu absolut toată lumea. Acesta este cel mai important lucru. Și abia atunci ne câștigăm puterea reală.

Ați mers prin țară să discutați aceste lucruri, am scris și noi pe tema asta. Care au fost reacțiile, cine a zis că vă sprijină?

România profundă! Există un curent foarte puternic în țară legat de un singur lucru: de demnitatea fiecăruia că om. Astăzi noi nu mai știm cine suntem. Ne spun alții cine suntem. Toată lumea își dorește să trăiască o viață demnă iar acest proiect aduce modelul economiei civice, calea demnă a unui popor liber. Cu alte cuvinte, dezvolt și încurajez micul producător, mica proprietate, modul în care te legi de resursele tale naturale pentru că economia în esență nu ține de știință, ține de morală...

Avem nevoie să remoralizăm piețele, să remoralizăm economia, să înțelegem că viitorul nostru ca neam este comoara împlinirii naționale atunci când ai un steag pentru care merita să lupți. Din câte am văzut eu în țară, toată lumea dorește să trăiască în demnitate și statornicie, să nu mai fie sluga nimănui. Dar o recapitalizare a gospodarilor acestei țări, nu se poate face fără o remoralizare a economiei. Nu mai avem economie pentru că România nu mai este un stat, este o corporație astăzi. Resursele noastre sunt în mâna altora, ca și punctele și pozițiile strategice, ceea ce este cel mai periculos.

Există, totuși, manageri, birocrați, politicieni care sunt formați, care știu să gândească în paradigma actuală. Cu cine am putea face o nouă paradigmă apă-hrană-energie. Cu cine o punem în practică?

Să știți că toată lumea are, în esență, un lucru bun. Nu trebuie să generalizăm. Fiecare are un lucru bun în el. Eu nu sunt de principiul că totul trebuie aruncat, nici vorbă. Char și printre politicieni găsim oameni de ispravă. Principalul este să le dai un vector mare de care să se lege toți, cum am spus la început. Să aduci țara la nivelul unei chemări, asta înseamnă acest proiect. Să ridici un steag. România nu are un steag. Este într-un vid de obiectiv național. Guvernul țării este un birou cu funcționari ai UE/Bruxellului. Adică străini! Nu se poate așa ceva.

Dar lumea este obișnuită să se ducă la Bruxelles să ia instrucțiuni de acolo.

Tocmai asta este greșeala, dar și trădarea de 26 de ani. România trăiește în mitul ca altul gândește pentru ea: UE, NATO, FMI și stăm așa într-o moleșeală colectivă. Trăim în mituri și prejudecăți! Dar Noi cine suntem? Suntem ceea ce suntem și nu vom fi decât așa. Ce spun simțămintele noastre, intuițiile noastre? Strămoșii noștri, istoria noastră, educația noastră? România a trăit jumătate de secol numai cu ideologia lui Haret și a lui Mehedinți și a trăit foarte bine. Tot ce a însemnat perioada pașoptistă a dus la înflorirea țării. Nu a trebuit să vină cineva să ne spună ce să facem. Și așa trăiesc toate țările demne ale lumii. Problema care se pune astăzi este să fim lucizi și să înțelegem că trebuie să ne avem bine cu toți. Racordările internaționale sunt bune pentru România, fie că se numesc Uniunea Europeană, fie că se numesc NATO, dar trebuie să ne știm interesul. Asta conferă valoare unei țări.

Pentru asta însă trebuie să ne înțelegem între noi. Cel mai important obiectiv al României, astăzi, este să plecăm de la un moment zero, de la un timp T=0. Am văzut tot ce s-a întâmplat, au fost acuzați cei care au fost de acuzat, au fost condamnați cei ce ai au fost de condamnat, ce a fost de pedepsit a fost pedepsit. Este în ordine. Justiția trebuie să-și facă treaba dar fără paradă! De acum încolo trebuie să ne înțelegem între noi pentru că este vorba de interesul țării și cel mai important este să fie pace între noi. Pace între noi! Dacă este pace între noi, putem să purcedem la reconstrucția țării. Astăzi, România nu mai spune nimic lumii pentru că nu mai are nici un cuvânt de spus pe plan internațional. Noi când importam peste 80% produse alimentare și peste 50% energie, noi nu mai putem spune nimic nicăieri în lume.

Vorbind de relația cu partenerii, ați văzut testat undeva într-o altă țară măcar parțial un program asemănător? Există o țară sau un un proiect într-o țară la care să spuneți: „Uite, s-a mai făcut, așa se face”?

Sigur, vă dau ca exemplu Finlanda. Este în Uniunea Europeană, Finlanda? Este. Știți cine e premier în Finlanda?

Nu.

Nici eu nu știu. Știți de ce nu știu? Petru că (finlandezii, n.r.) tac și fac. Știți care este obiectivul lor principal? „Învestim în educație, în vocația oamenilor”. Acesta este un exemplu.

Luăm și altul, Anglia. Ce face Anglia? Anglia nu s-a integrat niciodată în UE. De la bun început nu s-a integrat. Pentru că a spus: până nu este o uniune politică nu am ce să caut în uniunea monetară. Și a menținut moneda. Deci povestea asta cu trecerea la moneda euro este absolut o slăbiciune umană, ca să folosesc un eufemism. Nu are nimic de a face cu interesul național să trecem la euro. Este un atu mare să avem moneda noastră, un avantaj enorm..

Dar cel mai important lucru este să ne înțelegem. Nevoia de a avea dreptate înseamnă în România să-l acuzi pe celălalt că a greșit și să-l învinovățești. Nu, trebuie să acceptăm și părerea celuilalt! Adică nu neapărat să fii de acord cu ea, dar să ai accepțiunea, să ai înțelegere, asta este ideea, pentru că numai așa putem avea progres.

Un obiectiv comun primordial: să investim în tineri, asta este ideea acestui proiect. Și în educație în special. Tot ce avem. Pentru că lor trebuie să li se dea – tinerilor cel puțin – locul pe care îl merită, adică primul loc. Fără asta nu putem exista. De aceea și pleacă toți, pentru că au nevoie de demnitatea lor, să se justifice în sinea lor. Căci tot ceea ce pot să facă, nu au cum să facă în România pentru că nu li se dă voie. Iar astăzi noi nu mai avem popor de rezervă, ne-am decimat biologic. Sunt peste 4 milioane de romani care lucrează în străinătate acum.

Ori, acest proiect în primul rând aduce locuri de muncă. Este vorba de reconstrucția țării, într-un an de zile putem să creăm cel puțin un milion de locuri de muncă bine plătite. Pentru că toată lumea va avea ceva de făcut. Dacă nu ai nimic de făcut stai doar la bârfă. Și asta se întâmplă de 26 de ani.

Am vorbit despre sprijinul intern, ați spus că este semnificativ pentru că toată lumea dorește o viață demnă. Există, sau ați testat, sprijinul internațional? De exemplu, știu că la un moment dat Sputnik a vorbit foarte frumos de dumneavoastră ca reprezentant al societății civile. Există asemenea forme de sprijin pe care le-ați simțit?

Da, absolut, pentru că toată lumea, în special în Europa de Vest, înțelege că hrana curată și apa sunt teme de prioritate zero pentru națiunea lor. Atâta timp cât în Germania, care este într-o cădere demografică fulminantă, cu o natalitate foarte scăzută și cu probleme mari de sănătate, toți au nevoie de hrană curată, iar noi ca țara le putem oferi acest lucru, asta este ideea. Pentru ca astăzi ceea lumea cumpăra din supermarketuri este doar plastic, gunoi... Nu tot ce luăm de pe galantare, din rafturile supermarketurilor, este și bun pentru noi ca organism. Ori, atât timp cât România poate să devină un net exportator de hrană curată, este un avantaj imens pe care îl avem. Imens.

O ultimă declarație la final...

Curajul și demnitatea în aceste momente sunt un turnesol al testării românității și al legii morale din noi. Va pune în lumina dacă merităm sau nu cerul romanesc cu stele deasupra noastră...

Vă mulțumesc pentru interviu

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Joi Dec 01, 2016 3:06 pm

Prof. Ilie Bădescu: Conducătorii disonanți decapitalizează popoarele. Capitalismul comprador și „elitele” sale în „periferie”

Conducători cu suflet mare („rezonanți”)
și „conducători fără suflet”(„disonanți”)

Studiile recente ale celei de-a treia generații de „specialiști în studiul liderilor și al „lidershipului”/activităților de conducere”[2], în frunte cu Richard Boyatzis, au arătat fără putință de tăgadă că profilul conducătorilor stimulează ori inhibă ceea ce, prin extensie, am putea denumi capital spiritual sau intelectual al popoarelor. Tipul de conducători pe care-i are o țară influențează direct gradul de activare a potențialului socio-mental al celor aflați sub conducerea lor. Noutatea metodologiei lui Boyatzis provine din utilizarea unui procedeu al neurologiei – scanarea rezonanțelor funcțional magnetice ale creierului (fMRI study) –pentru a măsura efectele pe care le induc conducătorii, prin etosul lor, asupra regiunilor cerebrale[3] ale celor de sub ocârmuirea lor. Prototipul conducătorului, susțin cercetările sale (ca și ale lui Goleman, McKee etc.), acționează direct asupra regiunilor cerebrale, activând ori dezactivând anumite „centre din creier”. Conducătorii disonanți, „fără suflet”, se disting nu numai prin aceea că „îndepărtează oamenii”, se înstrăinează de ei și „îi înstrăinează”[4], dar și prin faptul dovedit că induc efecte inhibitorii, provocând o scădere a capacității creative, a empatiei și a receptivității la scara grupului social în întregul lui. Concluzia de maximă alarmă a cercetătorilor citați este că elitele „disonante” induc o diminuare a părții active a stocului de inteligență și de sensibilitate într-un popor (chiar dacă potențialul de inteligență și de sensibilitate rămâne constant în virtualitatea lui)[5]. Conducătorii disonanți modifică configurația sufletească a unei societăți și reduc puterea spirituală a membrilor ei. Profilul spiritual al unui popor și puterea lui (suma capacităților sale) – averea sau capitalul său spiritual – depind în chip radical de modul în care acel popor își petrece sărbătorile, își practică credința, se raportează la eroii proprii, la sfinții săi, după intensitatea iubirii de Dumnezeu și de semeni, a iubirii de neam, a iubirii de dreptate și de adevăr, după respectul familiei, al valorilor etc. Acestea sunt puteri depozitate în popoare sub forma unor stocuri latente ori manifeste și ele sunt ținta agresiunii. Poporul este garantul și păstrătorul lor. Elitele se pot nutri din aceste stocuri ori le pot periclita disprețuind popoarele peste care superfetează, înstrăinându-se de valorile acestora, de tradițiile lor, ignorându-le sfinții și eroii ori chiar disprețuindu-le cultul. Așa putem tâlcui celebra maximă rostită de Simion Bărnuțiu pe Câmpia Libertății : „țineți cu popoarele de vreți să nu rătăciți”. Subînțelegem, așadar, că în perioadele de criză, când popoarele sunt conduse de elite mediocre moral (chiar dacă au înzestrări intelectuale notabile), stocul de inteligență funcțională și de sensibilitate al popoarelor scade spre pragul de alarmă. Fenomenul acesta a fost descoperit, precum s-a precizat, de studiile lui Boyatzis, care a folosit în acest sens, o repetăm, metoda scanării rezonanței funcțional magnetice a regiunilor neuronale arătând că aceleași persoane se arată inteligente, deschise, sensibile etc., când sunt conduse de lideri slujitori (rezonanți, empatici și stimulativi) devenind neatente, insensibile, închise, „neinteligente” când fac experiența unor lideri disonanți, a unor conducători fără suflet. ”În studiul exploratoriu, observațiile preliminare au dovedit că experiențele cu lideri rezonanți au activat 14 regiuni de interes în creier, în vreme ce experiențele cu lideri disonanți au activat doar 6 regiuni și au dezactivat 11”[6]. Altfel spus, elitele și conducătorii care țin cu popoarele le îmbogățesc spiritual, stimulându-le inteligența, sensibilitatea, moralitatea (sociabilitatea), în vreme ce elitele egoiste, conducătorii insensibili față de popoarele peste care superfetează, le micșorează depozitul funcțional de inteligență și sensibilitate, adică scot din circuitul vieții averile spirituale acumulate de-a lungul istoriei, le fac inutilizabile, neaccesibile, prin efectul uitării și al înstrăinării spirituale. Putem spune că elitele demagogice (care afișează iubirea de țară, dar sunt cu totul frigide față de popoarele pe fruntea cărora se afișează rușinos) sunt cauza nenorocită a „declinului popoarelor”, factori ai desocializării colective la praguri de alarmă.
Conducători disonanți distrug
capitalul economic și intelectual al popoarelor[7]
Teoriile conomice oficiale au evaluat în genere ființa materială a popoarelor, ceea ce se desemnează prin bunăstare (se subînțelege că este vorba de bunăstarea materială). Teoria conversiunii sistemice ne ajută să pătrundem cu mintea o chestiune ceva mai subtilă și anume să pipăim marginile unei economii spirituale a popoarelor, adică a unei științe care poate evalua și buna-ființare a unui popor, sau, cu termenul englez, well-being. Între cele două nu există o corelație necesară. Mai riguros spus, bunăstarea (materială) a unui popor nu determină automat și buna lui ființare (welbeing), adică bunăstarea lui sufletească, sentimentul împlinirii sale ca ființă spirituală. Factorii de care depinde bună starea sufletească a unui popor, adică abilitatea lui de a-și propaga ființa spirituală sunt întruniți prin capacitatea elitelor acelui popor de a mijloci poporului accesarea activelor sale intangibile, adică valorificarea proprietății sale identitare (Tudorel Postolache) și deci a „rentei de identitate”. Elitele pot contribui la împlinirea de ființă (wellbeing) a unui popor ori din contră induc debilitarea ființei sale spirituale. Studiile lui Boyatzis și ale colaboratorilor săi ne oferă dovada că actele conducătorilor disonanți, fără de suflet, sunt nu numai inhibitorii asupra popoarelor[8], ci și distructive, aspect confirmat de fenomenul „dezactivării regiunilor de interes” din creier la cei ce au făcut experiența unor asemenea conducători (lideri). Ne amintim celebra idee de sociologia elitelor a lui M Eminescu referitoare la efectul statelor demagogice care, sublinia poetul, „animalizează popoarele”. Fenomenul este unul de alarmă și noi l-am consemnat ca pe o ilustrare la declinul stocului functional//actualizat de inteligență socială, în general al stocului de latențe sufletești (de daruri împlinite//actualizate). Este ceva comparabil cu ceea ce, în alt plan al discuției, este declinul ratei natalității. Toate femeile fertile din România, de pildă, pot avea un număr de copii care trec de zece, dar, în realitate, nu aduc pe lume decât 1,3 copii per femee (expresia actualizată a acestui dar al nașterii de copii îmbracă forma ratei natalității, iar indicele stocului funcțional sau manifest al natalității este sporul natural). Această diferență poate fi utilizată ca unitate de măsură a efectelor conversiei sistemice asupra comportamentului demografic al popoarelor. Revenind la chestiunea noastră, vom sesiza că un popor se poate afirma pe sine și deci potențialul său spiritual în măsura în care poate să-și valorifice latențele sufletești în toate expresiile lor, de la forma lor actualizată în sfinții, eroii, credința, sărbătorile sale și până la forma lor cotidiană, de abilități, talente, înzestrări obișnuite[9]. Agenții care pot intensifica accesarea acestor latențe ori din contră o pot bloca sunt cei pe care-i denumim prin noțiunea de elite. Ele pot întări ori sărăci (debilita) sau falsifica (prin conversie sistemică deviată) cadrele spirituale care definesc identitar un popor. Este evident că un popor (ca și un individ) plasat într-un cadru sărăcit spiritual, ori în relație cu elite insensibile față de cei peste care superfetează, suportă aceste două efecte: a) reducerea stocului activat (funcțional) de latențe sufletești și de inteligență și b) dezactivarea unui număr mare de centre de interes din creier, adică reducerea puterii funcționale a minții. Prin urmare, starea unui popor depinde nu numai de capitalul său economic ci și de capitalul său uman sau spiritual. Dacă cel dintâi permite un progres al regimului de bunăstare (materială) a poporului respectiv, în schimb capitalul uman sau intelectual (sufletesc) permite și un regim de bunăstare sufletească (bună-ființare sau, cu tremenul englez, de well-being). „Diferența dintre welfaire și well being este datorată indicelui puterii spirituale, adică abilității unei colectivități de a acces activele intangibile specifice.”[10]
Se poate alcătui, deci, un indice al puterii spirituale (Y) a poporului respectiv. Un asemenea indice depinde de capacitatea unei societăți (un popor) de a-și accesa activele intangibile din care se compune ceea ce Acad Tudorel Postolache denumește proprietate identitară și rentă de identitate (în teoria economică aceasta este cvasirenta)[11]. În lucrarea[12] dedicată variației regimurilor de bunăstare în Europa, deja citată, autorul a propus „introducerea unei dimensiuni speciale în evaluarea acestor regimuri și anume, pe lângă dimensiunea denumită prin noțiunea propriu-zisă de bunăstare materială (măsurabilă prin aspectele cantitative și nespecifice ale calității vieții), și dimensiunea de bunăstare sufletească („bună-ființare” sau, preluând sintagma engleză, wellbeing), definită de capacitatea unei societăți de a-și valorifica activele intangibile. Un popor poate să aibă bunăstare materială (adică un standard de viață materială ridicat) dar nu și „bunăstare sufletească” („bună-ființare”: wellbeing), etalând, altfel spus, un standard de viață spirituală scăzut, ceea ce îl face nefericit. Și tot astfel, un popor poate fi situat jos pe scara bunăstării materiale, dar sus pe scara bunăstării sufletești (bunei-ființări)”[13], cum s-a întâmplat, de pildă, cu poporul evreu în perioada Exodului, și atunci putem spune că el este fericit. Credem că toată dramaturgia exodului este inteligibilă prin această alternare între cele două polarizări și atracții: spre bunăstare materială (nostalgia castraveților Egiptului) și spre bunăstare sufletească (buna-ființare, atractul ascendent, spre lumină și spiritualitate, care-l face fericit și pe cel mai sărac ca și pe cel mai bogat).
Puterea spirituală a societății (și deci a popoarelor) sporește atunci când profilul conducătorilor este pozitiv (acesta induce activarea a 14 regiuni cerebrale la cei ce beneficiază de asemenea conducători). Liderii rezonanți (conducătorii slujitori) „stimulează centrul atenției (i.e., anterior cingulate cortex), rețelele sociale (i.e. right inferior frontal gyrus), sistemul de oglindire (mirror system i.e., the right inferior parietal lobe), și alte regiuni associate cu abordarea relațională (i.e., the right putamen and bilateral insula). Liderii disonanți dezactivează sistemele implicate în rețelele sociale ori deficitare (i.e., the posterior cingulate cortex), sistemele de oglindire (i.e., the left inferior frontal gyrus), și activează acele regiuni associate cu îngustarea atenției (i.e., bilateral anterior cingulate cortex), și a celor associate cu mai puțină compasiune (i.e., left posterior cingulate cortex), cu emoții negative (i.e., posterior inferior frontal gyrus)”.[14] Conducătorii poartă, iată, răspunderea în istorie pentru averea spirituală a popoarelor, pentru stocul funcțional de latențe sufletești în și prin care individul și marea colectivitate pot să-și înmulțească avuția spirituală și să-și domine soarta. Fenomenul acesta se petrece la scara popoarelor când acestea fac amara experiență a unor conducători/lideri disonanți. Asemenea elite și astfel de conducătorii poartă, așadar, răspunderea nu numai pentru distrugerea proprietăților economice ale popoarelor (avuția națională), ci și pentru distrugerea capitalului lor intelectual și social, deci inclusiv pentru efectul deosebit de grav al distrugerii stocului funcțional de inteligență și sensibilitate națională. Dictatorii, demagogii, viclenii, insensibilii (liderii mediocrii moral, adică lipsiți de iubire față de popor și de țară) contribuie la distrugerea propriilor popoare, adică a stocurilor lor de avuție spirituală, de inteligența activă, de sensibilitatea și receptivitate, a capacității de concentrare și deopotrivă de deschidere, de acces la idei noi și deci la comportamente inovatoare etc. Am văzut care sunt centrele de interes și deci stocurile de inteligență și de latențe sufletești activate de conducătorii slujitori sau, cu termenul lui Boyatzis, resonanți (care-și iubesc țara și poporul, se mobilizează pentru căutarea soluțiilor la crize, sunt sinceri în fața poporului, dețin competențe reale de conducere etc.). Ori de câte ori ajung în fruntea popoarelor elite mediocre moral, fără de caractere, viclene și egoiste, efectul spiritual (noologic) asupra acelor popoare este unul dezastruos. Ele sunt împiedicate de la sporirea puterii lor spirituale, de la acumularea singurei avuții care ar schimba cu adevărat soarta unui popor. Elitele desăvârșesc lucrarea unui popor, purtând-o spre sporirea puterii sale spirituale ori spre debilitarea ființei sale spirituale (wellbeig) afectându-i puterea de înaintare pe drumul spre mântuire.
Revenind la situația din România, suntem nevoiți să sesizăm, de pildă, că atâta vreme cât, în spațiul comunicării și al politicilor culturii, partidele sunt folosite ca vehicule pentru ascensiunea unor lideri de opinie disonanți cu valorile de bază ale poporului român se menține riscul dezactivării populare față de partidele care se vor lăsa astfel folosite. Orice întârziere a deciziei anulării alianțelor dintre clasa politică și grupurile intelectuale care compun elita disonantă va conduce la escaladarea dezastrului politic al țării și va perpetua fenomenul distrugerii de capital spiritual românesc,. Prelungire inerțială a înclinației spre asemenea alianțe cu lideri de opinie disonanți va agrava și fenomenul „idiotizării induse” asupra unor largi categorii de populație (ca să nu extrapolăm neapărat). Așadar, nu Miorița este vinovată pentru inapetența românilor față de schimbări și de înnoiri, ci această alianță, explozia grupurilor intelectuale disonante și graba clasei politice de a se alia cu acești „intelectuali” care se fac răspunzători de promovarea emoțiilor identitare negative, cu efectul dezactivării a 60% din numărul regiunilor cerebrale active ale creierului (centrele de interes din creier). Un asemenea fenomen bizar și persistența sa pot fi explicate printr-o anumită filosofie socială asupra modernizării. Una dintre prejudecățile falsificatoare ale teoriei modernizării a fost derivată din credința, falsă și ea, că succesul unei societăți ar depinde de distrugerea „obstacolelor spirituale” din calea modernizării, adică a valorilor tradiționale, a religiei ortodoxe (orientale în genere), a valorilor specificului național etc. O asemenea concepție a fost generată de ideea că modernitatea este pozitivă istoricește și tradiționalismul este negativ. În realitate, așa cum ne dovedesc experimental noile cercetări dedicate lidershipului și efectelor acestuia asupra sistemelor neuronale, o modernizare acompaniată de distrugerea valorilor bazale ale unui popor – efect sigur al conversiunii sistemice deviate – aduce după sine distrugerea stocului de inteligență funcțională al acelui popor și deci compromite baza decolării capitaliste a societății respective. Fenomenul a fost de timpuriu dezvăluit de inteligența ofensivă a unor savanți români la startul modernității prin teoria formelor fără fond. Cel care a dus la vârf cercetarea fenomenului a fost C Rădulescu Motru prin celebra lucrare, pe deplin actuală, ”Cultura română și politicianismul”, apărută în 1904. Credem că această lucrarea pote fi socotită totodată și volumul de debut al unui tratat de patologie politică răsăriteană și totodată al seriei studiilor dedicate conversiilor sistemice capabile să devieze un sistem de la linia lui firească și să denatureze viața însăși.
Cercetarea formelor fără fond a revenit în studiul mangementului prin studiile dedicate fenomenului de „nepotrivire culturală” (mis-fit in culture[15]) care apare în procesele de fuziune a unor companii. Oamenii companiei care se află în impas împărtășesc convingerea că salvarea propriei companii ar putea să vină de la cea care tocmai te-a „înghițit”, care poartă aura succeselor anterioare. Ca urmare, accelerarea procesului de salvare a companiei vechi ar depinde, se sugerează, de gradul ieșirii sale din propriile maniere de a fi, a gândi și a acționa, adică din propriile ei scheme mentale. Soluția salvatoare ar depinde, altfel spus, de graba distrugerii culturii companiei vechi (tocmai preluată de noul proprietar). Teoria „nepotrivirii culturale” are un fond teoretic comun cu teoria modernizării. Teoria sau ideologia modernizării a împărtășit și a difuzat teza că de vreme ce societățile apusene au înregistrat succese în afirmarea capitalistă este suficient ca noii intrați în modernizare să-și părăsească tradițiile și valorile proprii și să împrumute forme și instituții din centrele apusene pentru a dobândi mecanic aceleași succese. Experimentul desfășurat la una dintre companiile de testare a vaselor navigabile care a recurs la fuziune pentru a ieși din impas s-a bazat pe ipoteza schimbării induse prin „distrugere capitalistă”, cum o numesc experții, operațiune extinsă asupra culturii vechii companii printr-o masivă deconstrucție a modului de viață și deci a manierelor și valorilor firești ale angajaților, în frunte cu modul de raportare la sexul opus. În acest sens expertul schimbării a adoptat o nouă semantică, bazată pe folosirea de „aluzii sexuale, ironii grosolane și invective care au șocat oamenii din toată compania”[16]; acesta este un exemplu de semantică deconstructivistă și deci de conversiune sistemică. Tehnicile de fasonare a unui mediu prin masive deconstrucții și deci prin turbulențe (efectele în cascadă ale unor asemenea procese) se referă și la inducția (în popor) a unui „stil explicativ pesimist”[17] care va infecta apoi întregul porces de autodefinire identitară. După decembrie 89 au fost selectați în elita politică facțiuni care au indus un asemenea stil explicativ în autodefinirea identitară a românilor astfel că întregul dinamism mental a fost „infectat” (Boyatzis). Conversia sistemică a fost împinsă spre procese de masivă denaturare și de alterare identitară la scara întregului popor român. Fenomenul n-a fost încă cercetat în toată amploarea lui și cu toată paleta sa de stricăciuni sufletești.
Conducătorii disonanți reduc energia cerebrală cu 60%
Inducția identităților autorepresive
A sosit momentul să ne întrebăm dacă unele segmente ale celor ce-au condus poporul român în ultimii 23 de ani nu se încadrează cumva mai degrabă în profilul conducătorilor disonanți, cu toate efectele subsecvente ale unui asemenea profil[18], decât al conducătorilor slujitori („rezonanți”, cu termenul lui Boyatzis). Din capul locului trebuie spus că intervalul care-a urmat schimbărilor din 1989 a fost unul de turbulențe cronice. Practic, după căderea regimului anterior (indiferent cum îl denumim, el avea într-adevăr un amestec de orientare națională și de ideologie comunistă) nu s-a mai ieșit din turbulență. În astfel de perioade sunt necesari lideri, manageri, conducători cu un tip special de abilități pe care teoria haosului (chaotics) le-a denumit „abilități de gestionare a situațiilor de turbulență”. În general, dacă organizațiile obișnuite sunt marcate de lipsa unor asemenea abilități ele trebuie compensate prin afirmarea unui altfel de leadership, a unor lideri noi care să posede asemenea abilități.
Turbulența, ca fațetă a conversiunii sistemice în era globală, a atras în mediul ei totul și instituțiile și economia și mentalitățile și valorile și starea de spirit astfel că în scurtă vreme s-a petrecut ceva neașteptat. În loc să se aleagă lideri cu abilități de gestionare a turbulențelor s-au ales lideri care au accentuat turbulența, inculcând în populație emoționalități negative, stări de spirit autorepresive, un fenomen pe care experții îl încadrează în ceea ce denumesc „proces de contagiune a emoțiilor negative”. Orice reflexie identitară a fost în chip viclean atrasă, în tot intervalul ultimilor 23 de ani, să îmbrace veșmântul autorepresiv al unor emoții identitare negative. Bucuria de a fi român (emoție identitară pozitivă), fericirea cu felul identitar de a fi, au fost abil preschimbate în rușinea de a fi român (emoție identitară negativă), în neîncredere și, adeseori, în dispreț al identității. Așa s-a născut și se explică acel tip de război stupid împotriva Mioriței, oița oraculară din cel mai frumos poem apofatic al culturii tradiționale românești. Încet, încet au fost induse ideea și emoțiile otrăvite conform cărora lucrurile merg prost nu din cauza turbulențelor și a liderilor (managerilor) lipsiți de abilitatea de a gestiona turbulențele, respectiv a unor contraelite intelectuale viclene, depravate și ticăloșite, ci din cauza „mioritismului poporului român”. „Totul merge prost, ni se injectează (sugerează) abil, fiindcă românul este mioritic”, fiindcă românul se lasă legănat de mituri, prin care și-ar drapa o istorie lipsită de eroi și o biserică lipsită de martiri și de sfinți. Aceasta a fost judecata care a traversat nestânjenită acest interval de turbulență generalizată, iar uneori agresorul s-a insinuat în purificator al memoriei istorice, certând statul român pentru denumirea străzilor, pentru ridicarea statuilor, adică pentru „impertinența” de a-și organiza în chip autonom spațiul mental și amintirile colective. Să examinăm fenomenul mai în adâncime. Primul lucru pe care trebuie să-l recapitulăm din cercetările de profil asupra unor asemenea stări dominate de turbulență și introiecție identitară compulsivă, autorepresivă, se referă la fenomenul contagiunii cu emoții negative (expresie severă a conversiei sistemice în planul psihomoralității) și la faptul că un asemenea fenomen limitează, în chip fatal, „învățarea”[19]. Efectele emoțiilor negative se propagă în cascadă, la fel cum se propagă și efectele emoțiilor pozitive; absența acestora din urmă induce, precum s-a precizat deja, inhibiția a circa 60% din totalul stărilor mentale pozitive dat fiind că liderii disonanți „infectează” mintea cu emoții negative și provoacă dezactivarea a 11 regiuni ale creierului, activând doar 6 dintre cele 14 regiuni cerebrale activate de liderii rezonanți. Conducătorii disonanți reduc stocul spiritual activ al popoarelor la 40% în raport cu totalul energiilor cerebrale pozitive, inhibând restul de 60%. „A contagion of positive emotions seems to arouse the Parasympathetic Nervous System, which stimulates adult neurogenesis, i.e., (growth of new neurons)…., a sense of well being, better immune system functioning, and cognitive, emotional, and perceptual openness (McEwen, 1998; Janig and Habler, 1999; Boyatzis, Jack, Cesaro, Passarelli, & Khawaja, 2010)”.[20] Prin urmare, costul ascensiunii unei elite compusă din lideri disonanți atât în clasa politică de guvernare cât și în clasa intelectuală, care a transpus o asemenea politică în cultură, s-a dovedit a fi unul dezastruos. Aceștia au provocat o scădere (inhibare și chiar dezactivare) a „sentimentului bunăstării generale”, au diminuat funcționalitatea „sistemului de autoapărare”, au micșorat raza „deschiderii emoționale, cognitive, perceptuale” în mentalul individual și colectiv. Războiul cu mioritismul și cu așa numitele mituri ale istoriei românilor s-a dovedit a fi un episod al mediocrității agresive, suprainduse prin mecanismul infestării minții românești cu emoții negative. Asocierea dintre clasa politică inabilă să gestioneze un mediu și un interval marcate de turbulență și o asemenea pseudoelită intelectuală s-a dovedit a fi una dintre cauzele masivului eșec al reformelor de după 89. O asemenea asociere ni se descoperă acum drept o fațetă a maladiei timpului postdecembrist și o culoare a patologiei politice (polisului) a acestui interval. Riscul ca o asemenea patologie să se instaleze durabil este foarte mare, dovadă atacurile persistente la sistemele de valori care ar putea reface prestigiul și deci prețuirea de sine a românilor, adică ar putea redeschide activarea regiunilor cerebrale în și prin care pot fi accesate energiile recuperării, ale anagajamentului colectiv în procesele de schimbare, ale inovației sociale, ale antreprenoriatului românesc etc. Activarea comportamentelor pozitive depinde hotărâtor de înlocuirea segmentelor disonante ale elitelor conducătoare și a ideologilor antiromânismului, antiortodoxismului și ai celorlalte forme de anticreștinism. Aceasta este singura condiție a ieșirii din criză și totodată singura modalitate de restaurare a „puterii reale a poporului, adică a democrației fondului nu doar a formelor”. Elitele disonante nu pot, sub nici o formă, să garanteze funcționarea regimurilor democratice autentice. În treacăt, vom sesiza că aceasta este esența crizei geoculturale din nordul Africii după așa numita „primăvară arabă”. Aceiași este esența crizei geoculturale a întregului Răsărit. În realitate, în asemenea zone s-a intrat într-o stare de turbulență durabilă, și termenul de tranziție se dovedește amăgitor dacă nu cumva deliberat inventat, pentru a camufla fenomenul real, care constă în combinarea stării de turbulență cu elite disonante, rupte, altfel spus, de valorile de bază ale popoarelor respective spre a sluji, în schimb, consolidării unor procese de conversiune sistemică de mare putere. Nici aici nu s-a instaurat o democrație a fondului, ci doar una a formelor. Problema aceasta este generală pentru toate țările în tranziție, indiferent de spațiul lor geopolitic. Peste tot a eșuat democrația fondului, mecanismul și formele democratice slujind doar păturilor superpuse nu și poporului. Am denumit acest sindrom „democrație a formelor” subliniind că adevărata democrație este aceea a fondului, adică o democrație pusă în slujba poporului nu doar în serviciul claselor ocârmuitoare. Fenomenul acesta pe care teoreticienii români de la sfârșitul veacului al XIX-lea l-au denumit prin cunoscuta sintagmă a „formelor fără fond” este definitoriu pentru conversiunile sistemice de orice fel, dar mai ales pentru conversiunile induse de elite disonante, rupte de popoare peste care superfetează. Prin falsificarea formelor, fondul suportă el însuși o depotențare ceea ce induce debilitarea întregului. Distanța aceasta dintre fond și forme (care, în plan politic măsoară discrepanța dintre democrația formală și cea de fond, adică progresul demagogiei) este cel mai semnificativ indicator al conversiunilor sistemice și deci al efectelor denaturante ale acestora în ciclul modern și postmodern al expansiunii sistemului mondial. Putem spune că marea conversiune modernistă a adus după sine o desubstanțializare variabilă și deci o de-naturare. Procesul acesta a fost și este de regulă mijlocit și agravat ori de câte ori la cârma popoarelor răzbat elite necreative, fără de suflet, disonante. Asemenea elite sunt agenții conversiunilor sistemice de-naturante, care provoacă fenomenul tragic al dezactivării unor însemnate „regiuni de interes din sfera cerebrală”, idotizând masele și deci debilitând spre anihilare funcțiile activ-creatoare ale popoarelor. La conversiunile sistemice ale economiei de ciclu modern și postmodern, care, prin efectele lor, reduc omul la funcția de producție și de consum, despiritualizându-l și deci debilitându-l, se adaugă conversia vicariantă provocată de elitele disonante, fenomen devoalat de ultimele cercetări ale lui Boyatzis și ale colaboratorilor săi la care ne-am referit aici in extenso.
Ilie Bădescu – Universitatea Emaus
________________________________________
[1] Studiu publicat în revista Clipa și revăzut de autor
[2] Neuroscience and Leadership: the Promise of Insightsin Ivey Business Journal,by Richard Boyatzis (2011)http://www.iveybusinessjournal.com/topics/leadership/neuroscience-and-leadership-the-promise-of-nsights#.Ugn3UXbfoqQ)
[3]„În lucrările anterioare, Primal Leadership (Goleman, Boyatzis & McKee, 2002) și Resonant Leadership (Boyatzis & McKee, 2005), am sintetizat rezultatele unor cercetări ample pentru a dovedi că liderii adevărați construiesc relații armonioase cu cei din jur. În acealși timp, liderii mai puțin eficienți sau unilaterali par să genereze relații disonante. Ne-am decis să explorăm această ipoteză într-un studiu de scanare a rezonanțelor funcțional magnetice ale creierului(fMRI study)”(„Leaders need to build relationships that inspire and motivate others to do their best, innovate and adapt. In our earlier work, Primal Leadership (Goleman, Boyatzis & McKee, 2002) and Resonant Leadership (Boyatzis & McKee, 2005), we synthesized a great deal of research to support the idea that effective leaders build resonant relationships with those around them. At the same time, less effective leaders or those that are more one-sided seem to create dissonant relationships. We decided to explore this in one fMRI study.”) In Ibidem
[4] „In Primal Leadership,Resonant Leadership, and a more recent article in Harvard Business Review (Goleman & Boyatzis, 2008), we offered many examples of leaders who build resonant relationships with others around them — many others around them. And dissonant leaders who seem to turn people off, alienate them, and lose their motivation. The neuroscience findings emerging suggest a basic reason why inspiring and supportive relationships are important — they help activate openness to new ideas and a more social orientation to others” Ibidem.
[5] În viața grupurilor omenești pot interveni, iată, factori de blocare a latențelor sufletești astfel că un individ virtualmente inteligent poate să pară lipsit de inteligență în anumite condiții. În temeiul acestei distincții nu trebuie să ne grăbim să calificăm o persoană drept neinteligentă pornind de la stângăciile ei. Un om potențial inteligent poate dovedi totuși multă stângăcie în situațiile inhibitorii, lăsând impresia că este lipsit de inteligență. Altfel spus, nu este corect să judecăm indivizii și colectivitățile după inteligența sau sensibilitatea lor situațională, fiindcă atât inteligența cât și sensibilitatea pot fi inhibate prin efectele unor experiențe anterioare nefericite, dar mai ales prin acele tipuri de experiențe negative induse de elite fără de suflet și neslujitoare.
[6] „In this exploratory study, preliminary observations revealed that recalling specific experiences with resonant leaders significantly activated 14 regions of interest in the brain, while dissonant leaders activated 6 and deactivated 11 regions. Experiences with resonant leaders activated neural systems involved in arousing attention (i.e., anterior cingulate cortex) , the social or default network (i.e. right inferior frontal gyrus), mirror system (i.e., the right inferior parietal lobe), and other regions associated with approach relationships (i.e., the right putamen and bilateral insula). Meanwhile, dissonant leaders deactivated systems involved in social or default networks (i.e., the posterior cingulate cortex), the mirror system (i.e., the left inferior frontal gyrus), and activated those regions associated with narrowing attention (i.e., bilateral anterior cingulate cortex), and those associated with less compassion (i.e., left posterior cingulate cortex), more negative emotions (i.e., posterior inferior frontal gyrus)”Ibidem
[7] Acest subcapitol a fost re-elaborat, în colaborare, valorificând contribuțiile lui I Ciprian Bădescu în elaborarea indicelui rentei identitare care, în câmpul teoriei economice generale este tot una cu un indice al cvasirentei. Cf I Ciprian Bădescu, The Vertical Boundaries of the Firm, ASLA Press, 2008
[8] „Our unconscious emotional states are arousing emotions in those with whom we interact before we or they know it. And it spreads from these interactions to others” Ibidem.
[9] Actualizarea acestor latențe variază proporțional cu numărul total de cadre spirituale în și prin care se poate împlini efectiv această actualizare. Asemenea cadre sunt echivalentul, prin analogie, al cadrelor familiale în domeniul natalității și deci al dinamicii populațiilor. Numărul de familii și, în planul sufletesc, numărul de cadre spirituale activate sunt un bun indicator pentru evaluarea dinamicii vitalității popoarelor. Pentru a da o expresie operațională a acestui maxim al vitalității lor în domeniul sufletesc sau spiritual se poate alcătui un fel de „nomenclator spiritual” al poporului (prin analogie cu nomenclatorul social al lui Henri de Thourville). Rubricile acestui nomenclator ar putea sluji ca indicatori ai stocului funcțional de latențe sufletești, adică de capacități actualizate în și prin mijlocirea cadrelor spirituale universale: religiozitatea, sărbătorile neamului, sfinții și eroii poporului, lectura cărților, familia ca realitate spirituală, țara exprimabilă spiritual prin iubirea de neam etc.).
[10] I Ciprian Bădescu,..Some Cosiderations on a New Typology of Welfare Regimes. The Well Being Equation”. În Zamfir, Elena, Maggino Filomena, (coordonatori), „The Right to Happiness. The Relation Between Happiness and the Quality of Life”.( Selected papers from an International Conference: Romania, Bucharest); Cambridge Scholars Publishing, 2013
[11] Ibidem
[12] I Ciprian Bădescu,..Some Cosiderations on a New Typology of Welfare Regimes. The Well Being Equation”. În Zamfir, Elena, Maggino Filomena, (coordonatori), „The Right to Happiness. The Relation Between Happiness and the Quality of Life”.( Selected papers from an International Conference: Romania, Bucharest); Cambridge Scholars Publishing, 2013
[13] Ibidem
[14]„inspiring and supportive relationships are important — they help activate openness to new ideas and a more social orientation to others”. Ibidem
[15] Wes Balda, CLS and Synthetic Crises, in: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
[16] Wes Balda, CLS and Synthetic Crises, in: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
[17]October 6, 2010 by Wes Balda, „That fatal 1/3 of a second – leadership and learned helplessness” in: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] managing-turbulence.org/2010/10/06/that-fatal-13-of-a-second-leadership-and-learned-helplessness/
[18]Pentru a încercui răspunsul la această întrebare vom efectua o analiză secundară a barometrelor de opinie privind atitudinea românilor față de conducătorii lor și față de instituțiile pe care aceștia le ocupă și le-au gestionat în decursul celor 20 de ani.
[19] „Research has suggested that negative emotions are stronger than positive emotions (Baumeister, Bratslavsky, Finkenauer, & Vohs, 2001). As a result, we would suspect that the contagion of negative emotion would ignite a stronger neural sequence than positive emotions. This may serve evolutionary functions but, paradoxically, it may limit learning. Arousal of strong negative emotions stimulates the Sympathetic Nervous System, which inhibits access to existing neural circuits and invokes cognitive, emotional, and perceptual impairment (Sapolsky, 2004; Schulkin, 1999; Dickerson and Kemeny, 2004).”. Ibidem

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Dum Dec 04, 2016 3:35 pm

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Sam Feb 04, 2017 5:20 pm

Ce avem noi aici este confruntarea intre generatii, baby boomers (BB) - decreteii vs millennials (M) - cei nascuti dupa 85, copiii, putini la numar, ai decreteilor se revolta impotriva parintilor. Suntem fix la ingemanarea generatiilor, 27 de ani fata de cei 25 din manualul de sociologie, decreteii au facut revolutia si Piata Universitatii, noua generatie protesteaza azi. Bineinteles, discutam despre medie, nu despre cazuri particulare.

M considera bogatia ca importanta, de la 45% la 75% cresterea fata de BB, de aici lipsa de empatie fata de cei saraci, opozitia fata de masurile sociale si dorinta de a opri orice fel de furt, indiferent de metoda, chiar prin abuz.

M considera cultura corporatista ca esentiala, loialitate, lucrul in echipa, etica muncii, cariera ca fiind esentiale, toate acestea se opun individualismului celor din BB, liberalismului, laissez faire - ul liberal este in totala contradictie cu viziunea corporatista, mult mai apropiata de socialism sau fascism ca viziune asupra societatii, a nu se intelege ca protestatarii actuali sunt fascisti sau socialisti.

O alta diferenta este balanta intre viata de familie si munca a M in opozitie cu work alcoholic - ismul (mein gott, ce-am scris) BB, de aici falsa impresie ca M nu-si doresc sa munceasca, aici, in ciuda varstei, sunt de acord cu M. Fara sa glumesc, eu sunt printre ei si pot sa spun ca au dreptate, am invatat de la ei.

Un alt punct diferit al M fata de BB este viziunea acestora, mult mai laxa, fata de homosexualitate si, implicit, impotriva bisericii, aici iar sunt M .

Politic, M sunt oarecum de stanga, au fost alaturi de madam Clinton, impotriva Brexitului, impotriva PSD - de aici sentimentul profund de frustrare al M fata de BB ca "le fura viitorul", uitand oarecum ca fara BB nu existau M. . M lupta pentru corectitudinea politica, de aici suportul pentru masurile represive fata de libertatea de expresie, castigata atat de greu de BB. Aici, contradictia intre generatii este profunda si, in principiu, ireconciliabila. Acest ultim fapt ofera sprijinul M institutiilor de forta, masurilor represive, cenzurii...

M mai sunt numiti si generatia Peter Pan, stau cu parintii pana la varste mult mai inaintate, asta intarzie asumarea responsabilitatilor, intarzierea casatoriilor, intarzierea aparitiei copiilor sau lipsa dorintei de a avea copii, o viziune diferita fata de viata comparata cu BB. Lumea digitala, in care sunt total scufundati, le da un sens al apartenentei la un grup care in realitatea obiectiva nu exista, de asta nu exista lideri vizibili la protestele actuale.

Cat despre reprezentativitate, BB sunt reprezentati de PSD pentru ca nu exista altcineva, nu de dragul PSD, M sunt reprezentati de DNA si SRI pentru ca nimeni nu este mai apropiat de discursul pe care M si-l doresc.

Cam atat m-am priceput, e mult mai mult de spus, e plin de sociologi, da' sunt la ski.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Dum Feb 05, 2017 9:22 am

Planul Kalergi: Genocidul europenilor – subspecii rezultate din căsătoriile interrasiale, uşor manipulabile de elita conducătoare

Când vine vorba de genocidul în masă, ar fi bine să uităm de Hitler și de Stalin pentru că ei au fost doar amatori în comparaţie cu evreul Richard Coudenhove Kalergi (1894 – 1972) – un om despre care majoritatea nici n-a auzit.
În 1922, Kalergi a fondat mișcarea „Pan–Europeană” de la Viena, care viza crearea Noii Ordini Mondiale, bazată pe naţiuni federale conduse de Statele Unite ale Americii. Integrarea europeană ar fi fost primul pas în crearea Guvernului mondial. Amploarea fascismului în Europa suspendă planul criminal pentru o perioadă de timp.
Politicienii acelor vremuri l-au susţinut pe Kalergi iar băncile, mass-media şi serviciile secrete americane au finanţat proiectul său. Şefii politicilor europene ştiu bine că el este autorul Uniunii Europene care dictează totul de la Bruxelless şi Maastricht. Tot Coudenhove-Kalergi a fost cel care a propus „Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a a lui Beethoven ca imn al Europei unite, cântat şi astăzi.
După al doilea război mondial, Winston Churchill și B’nai B’rith – agenția evreiască de sprijin internațional pentru interesele politice evreiești – l-au propulsat pe diabolicul Coudenhove Kalergi şi i-au sprijinit ideologia rasistă anti–europeană. Planul diabolic a fost salutat şi îmbrăţişat de însăşi Guvernul Statelor Unite ale Americii.
Spre meritul său, Churchill s-a distanţat ulterior de Kalergi. La începutul anilor 1950, Churchill a fost în campanie în Marea Britanie pentru a susţine albii, moment în care a decis abandonarea completă a odiosului plan.
Kalergi, necunoscut opiniei publice, istoricilor şi politicienilor europeni, este practic „tatăl” Maastrichtului şi al multiculturalismului. Noutatea planului său nu este acceptarea genocidului ca mijloc de atingere a puterii ci aceea de a impune crearea speciei metise (subumane in viziunea lui) care, datorită caracteristicilor psihologice majoritar negative, garantează toleranţa şi acceptarea „rasei nobile” în vârful ierarhiei.
Conform raportului „Population division” („Divizarea populaţiei”) difuzat în ianuarie 2000 de către Naţiunilor Unite la New York, se reiterează ideea amestecării raselor aşa cum o gândise Kalergi: „Emigrări la schimb: o soluţie pentru populaţiile în declin şi îmbătrânite. Europa ar avea nevoie de 159 de milioane de imigraţi până în 2025.”
În cartea sa „Praktischer Idealismus” (Idealismul practic), Kalergi declară că viitorii locuitori ai „Statele Unite ale Europei” nu vor mai fi oamenii vechiului continent, ci o specie de sub-oameni, produsul mixării raselor europene, negroide şi asiatice. El afirmă, fără jumătăţi de măsură, că este absolut necesară amestecarea popoarelor europene cu rasele asiatice şi de culoare pentru a crea o turmă multietnică fără calitate, fără valori, uşor de dominat şi de manipulat de elita conducătoare.

„Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele și clasele de astăzi vor dispărea treptat ca urmare a eliminării spațiului şi timpului. Rasa eurasiatică-negroidă va fi rasa viitorului, similară la aspect cu vechii egipteni şi va înlocui diversitatea popoarelor și indivizilor. (…) Ne-am propus să transformăm europenii într-o rasă metisă. „
Pentru început, spune Kalergi, se va elimina democraţia statelor membre ale Europei Unite: guvernanţii aleşi de popor nu vor mai avea nicio putere de decizie pe plan naţional, apoi poporul însuşi se va amesteca cu celelalte rase astfel încât rasa albă va fi înlocuită treptat cu rasa metisă – cel mai uşor de dominat de elita conducătoare – rasa pură a albilor.
„Ne confruntăm cu cea mai periculoasă revoluţie din istoria omenirii: revoluţia statului împotriva omului. Ne confruntăm cu cea mai gravă idolatrie din toate timpurile: zeificarea statului” („Totaler Mensch – totaler Staat” adică „Omul Total – Statul total” – Richard Coudenhove Kalergi )
Kalergi proclamă abolirea dreptului popoarelor la autodeterminare, urmărind ţinte concrete: eliminarea națiunilor de sine stătătoare prin stimularea mișcărilor etnice separatiste și încurajarea imigrărilor în masă pentru că numai aşa Europa poate fi controlată de o elită! Europenii trebuie transformaţi într-o rasă mixtă omogenă, formată din albi, negri şi asiatici.
O altă etapă a planului său este cea privitoare la eliminarea principiului egalităţii tuturor în faţa legii şi evitarea oricărei critici la adresa minorităţilor. Legile trebuie să protejeze aceste principiii extraordinare pentru că prin ele se vor reprima masele.
Kalergi caracterizează metişii astfel: subumani, subspecii, cruzi, infideli, uşor de dominat şi de manipulat. Conform opiniei sale, metişii pot fi creaţi conştient deoarece sunt indispensabili consolidării puterii elitei superioare.
Chiar dacă în manual Kalergi nu menționează că ideile sale sunt principiile directoare ale Uniunii Europene, observăm că au fost preluate cu uşurinţă de aceasta.
Credința că oamenii albi din Europa ar trebui amestecaţi cu africani și asiatici, că identitatea naţională trebuie anihilată, că toleranţa şi nediscriminarea între indivizi diferiţi şi rase diverse trebuie înţelese şi practicate constant, sunt teme ce stau astăzi la baza tuturor politicilor comunitare. Nu ne aflăm în faţa unor principii pur umanitare aşa cum am crede la prima vedere ci suntem victimele planului Kalergi prin care se realizează cel mai mare genocid din istoria omenirii.
Paradoxal, pentru serviciile prestate, exista chiar și un premiu: Premiul European Coudenhove Kalergi – acordat o dată la doi ani unui european care a excelat în promovarea planului criminal. Printre premianţi se află Angela Merkel și Herman Van Rompuy.
Incitarea la genocid stă la baza apelurilor constante ale Națiunilor Unite care ne recomandă insistent să acceptăm milioane de imigranți pentru a ne ajuta cu natalitatea care, vezi doamne, e foarte scăzută în Uniunea Europeană. Dacă imigranţii sunt vitali pentru întinerirea ţărilor bogate ale Europei, cum se face că românii, bulgarii, polonezii, sârbii şi alte rase albe europene NU SUNT PRIMIŢI CU BRAŢELE DESCHISE? De ce se deschid porţile doar arabilor, negrilor şi asiaticilor? Angela Merkel a declarat de curând că Germania, până în anul 2050 va primi milioane de imigranţi ARABI!!! Marie Le Penn, europarlamentar francez, afirma de curând că Germania manifestă o deschidere largă pentru imigranţi deoarece are nevoie de sclavi, dat fiind faptul că 20% dintre ei sunt analfabeţi, puţini sunt specializaţi şi prin urmare vor fi foarte greu de integrat într-o societate cu alte principii, alte valori, altă educaţie şi altă religie.
Singurul scop al amestecării raselor este acela de a anihila complet identitatea popoarelor, transformându-le într-o masă de indivizi fără nicio coeziune etnică, istorică şi culturală.
Pe scurt, politicile planului Kalergi au fost și încă mai sunt baza politicilor guvernamentale oficiale care vizează genocidul popoarelor Europei prin tolerarea şi acceptarea imigrației în masă. Dacă ne uităm în jurul nostru, planul Kalergi pare a fi pe deplin înfăptuit.
Tabelul de mai jos prezintă procentul populației musulmane din douăzeci de orașe europene iar cifrele sunt înfricoșătoare:
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Căsătoriile interrasiale produc anual mii de tineri de rasă mixtă: „Copiii de Kalergi”. Europenii, prin articolele promovate în mass-media, sunt învăţaţi să renunţe la originile și identitatea națională .
Slujitorii globalizării încearcă să ne convingă că negarea identitară este un act progresiv și umanitar, că „rasismul” este greșit pentru că vor să ne transforme în simpli consumatori orbi. Fiecare trebuie să vadă acest adevăr, că integrarea europeană a ajuns la genocid. Dacă nu reacţionăm, alternativa este sinuciderea națională.
Kalergi nu s-a putut împăca cu propria-i etnie; el a fost produsul unei familii mixte ( tatăl – Heinrich von Coudenhove Kalergi, diplomat austro-ungar și Mitsuko Aoyama, o japoneză din Tokyo). Singura modalitate de împăcare cu propria sa etnie a fost aceea de a construi planul diabolic al „rasei mixte”, promovându-l ca normalitate şi nu ca excepție. Acest lucru se putea realiza numai prin distrugerea raselor pure din toată lumea şi înlocuirea forţată cu metişii rezultaţi din căsătoriile mixte. Până şi Hitler l-a numit pe Kalergi „bastardul tuturor”.
G.Brock Chisholm, fostul director al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), demonstrează că a învăţat bine lecţia lui Kalergi când afirmă: „Ceea ce oriunde în lume ar trebui să se aplice este nelimitarea naşterilor şi căsătoriilor mixte şi asta cu scopul de a crea o singură rasă într-o lume unică care depinde de o autoritate centrală”.
În loc de concluzie
Dacă privim astăzi în jurul nostru, planul lui Kalergi pare materializat – vezi valurile uriaşe de migratori asiatici, arabi şi negri care năvălesc zilnic în Europa. Urmează căsătoriile mixte şi naşterea milioanelor de indivizi metisi „copiii lui Kalergi”ce vor substitui europenii puri.
„Să nu uităm care este originea problemei. Nu există nici un loc în Europa modernă pentru statele etnice pure. Asta-i o idee a secolului al 19-lea iar noi încercăm să tranzităm în secolul 21 și o vom face cu state multietnice.„ (Wesley Clark, SUA general, ex-NATO Comandantul Suprem, vorbind despre bombardamentele NATO din Serbia, 1999)
„Migrația arabă a fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat în Europa în ultimii 50 de ani. Arabii din Europa sunt un fapt de viață. E timpul să începem să acceptăm că nu există nici o modalitate de a bloca migrarea chinezilor, pakistanezilor sau arabilor în Europa. … E adevărat, Europa nu va fi ceea ce a fost odată, dar asta e un lucru bun. … Cu cât mai mulți migranți din Africa și Asia vor ajunge în Europa, cu atât mai bine va fi. Mai devreme sau mai târziu, copiii și nepoții lor se vor căsători cu veteranii europeni, vor da naştere la metisi și vor schimba demografia țărilor. Europa va complet diferită de cea pe care o cunoaştem astăzi.” (Yigal Ben–Nun, scriitor israelian)
„Europa riscă să se transforme într-un continent al negrilor din cauza imigrației ilegale; s-ar putea transforma în Africa. Avem nevoie de sprijin din partea Uniunii Europene pentru a opri această armată de africani care încearcă să pătrundă în Europa prin Libia. În momentul de față există un nivel periculos de imigrație din Africa spre Europa și nu știm ce se va întâmpla. Care va fi reacția europenilor albi creștini la această masă înfometată a africanilor needucați? Nu știm dacă Europa va rămâne un continent avansat economic și de coeziune sau va fi distrus de această invazie barbară. Trebuie să ne imaginăm că acest lucru s-ar putea întâmpla, dar înainte de asta, trebuie să lucrăm împreună. ” (Colonelul Muammar Gaddafi, conducător militar din Libia.)
„Evreii ar trebui să se bucure de faptul că europenii creştini își pierd identitatea ca o pedeapsă pentru ceea ce ne-au făcut timp de sute de ani. (…) Noi nu vom ierta creștinii din Europa care ne-au sacrificat milioane de copiii, femei şi bătrâni evrei … Nu doar în recentul Holocaust, dar şi de-a lungul generațiilor, în mod consecvent, caracteristică constanta a creștinismului ipocrit (…) Acum, Europa îşi pierde identitatea în favoarea altui popor și a unei alte religii și nu vor mai fi nici resturi și nici supraviețuitori ai impurităţii creștinismului care a vărsat mult sânge şi va putea astfel să-şi ispăşească păcatele. (…) Creştinismul este o idolatrie şi are tendinţa de a distruge viaţa normală a unui om (…) pe când islamismul este o religie care interpretează eronat profeții săi, dar este o religie relativ onestă. Aceasta educă oamenii un pic mai mult pentru o viață stabilă în căsătorie și creație, dacă în sufletul practicanţilor există o anumită modestie și respect faţă de Dumnezeu.”(Rabin Baruch Efrati, şeful Yeshiva și rabin al West Bank of Efrat – 11.11.2012)

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Dum Feb 19, 2017 3:44 pm

ENKI Dum Feb 26, 2017 2:49 pm

Inca unul care a cam priceput din ce s-a sintetizat seva otravita cu care se hraneste Omul Nou. vesel

Gheorghe Piperea
23 de minute ·

GooAppFaAm (GAFA), complexul farmaceutico-agrolimentar si bancile, sunt cele trei monopoluri globale care vor conduce Europa mai departe in spirala descendenta care se va fi sfarsit in extinctia oricarei concurente si a libertatii economice.
GAFA lucreaza serios si la extinctia libertatii de constiinta prin aplatizarea ideilor si prin "educarea" cititorilor de titluri si pancarte intru conformarea tipica gandirii prescurtate si judecatilor euristice.
Comunismul si fascismul au fost doar precursori ai chestiilor caracteristice minunatei lumi noi ce va sa vina. Mici copii.
Sa ne pregatim pentru o lume controlata de cativa ultra-oameni, compusa nu din plebei, ci din trudnici ai stupului dotati cu smart-phone si cont pe pagina de social network.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Dum Feb 26, 2017 7:08 pm

Națiunile și resursele periferiei, în slujba centrului
Marea afacere a autocolonizării Europei

Miile de imigranți din tabăra de la Idomeni de la frontiera greco-macedoneană, muncitorii din portul Pireu rămași fără sindicat recunoscut, pădurile tăiate din România, căderea lui Muamar Gaddafi, cel care a dorit o monedă comună în Africa.

Care este legătura între aceste crize care rup în prezent Europa? Încearcă să o spună un documentar realizat de Al-Jazeera și tânărul filozof croat Srecko Horvat: colonialismul secolului 21. „Acest colonialism nu flutură
vreun drapel național, el doar are loc. Este vorba de instituțiile și regulile concepute în asemenea fel încât să rămână ascunse.“

Bunurile, mai presus de oameni

Tabăra de la Idomeni, populată de zeci de mii de imigranți care sperau să ajungă în Germania, a fost evacuată în primăvara anului 2016. Argumentul oficial a fost cel umanitar, urma ca guvernul elen să le ofere oamenilor condiții mai bune. Imigranții spun altceva: prin Idomeni trece calea ferată care leagă Grecia de statele balcanice și de Europa Centrală, iar refugiații, în revendicarea dreptului lor la liberă circulație, blocau libera circulație a bunurilor. „Idomeni este cea mai bună metaforă pentru ce se întâmplă în Europa. Aici, cei care fug de războaie au devenit o problemă. Pe de o parte, vedem cum oamenii nu au libertate de circulație, iar pe de altă parte, bunurile pot circula în voie“, spune Horvat.

Privatizarea portului Pireu este una dintre cele mai mari asemenea operațiuni din Grecia. A fost făcută pentru a respecta condițiile impuse de marile economii europene, în schimbul împrumutului de peste 250 de miliarde de euro oferit Atenei. Numai că peste 90% din acest împrumut se duc către băncile din aceleași mari economii – Germania, Franța. Compania chineză Cosco a achiziționat 67% din activele de la Pireu și a adus un model departe de cel european – chinezii nu recunosc sindicatele, nu vor să audă de contracte colective de muncă, de salariu minim. Toate aceste cuceriri ale proiectului european se evaporă sub soarele din portul Pireu. Știu comisarii de la Bruxelles și miniștrii de la Berlin toate acestea? Da, spune fostul ministru de Finanțe Yanis Varoufakis. El arată că, inițial, guvernul elen a obținut din partea Cosco recunoașterea sindicatelor și investiții de 250 de milioane de euro la Pireu, plus cumpărarea de obligațiuni de 10 miliarde de euro din datoria Greciei.
Numai că guvernul de la Beijing a primit un telefon de la Berlin, marele partener comercial, și totul a căzut, spune Varoufakis. „Comisia, Banca Centrală Europeană și FMI s-au asigurat că nu vom fi parte în negocieri. Nu vor ca vreo țară europeană periferică să-și imagineze măcar că poate obține o înțelegere mai bună decât ei“, spune Varoufakis.

România și cazul Schweighofer

Documentarul Al-Jazeera vorbește și despre România, despre pădurile puse la pământ în Transilvania, „o fostă colonie a Imperiului Austro-Ungar“, cum spune documentarul. „Iar acum, România, a doua cea mai săracă țară din UE, este din nou la periferie. Sărăcia înseamnă că multe clanuri pot tăia pădurile pe care țara nu-și permite să le apere.“

În acest documentar, Holzindustrie Schweighofer, compania care a acceptat pentru procesare lemn tăiat ilegal, este „eroul“ principal al „colonizării“. Exploatarea se întâmplă în România, însă locurile de muncă, valoarea adăugată se acumulează în alte țări. „Relația este similară cu cea din timpul monarhiei austro-ungare. Avem imperiul, Europa de Vest, companii austriece, germane, franceze, care taie păduri la periferia UE. Imperiul folosește resursele naturale, sistemele de sănătate, de educație de la periferie și extrag valoarea pentru a o pune în slujba centrului. Europa se autocolonizează.“

La sute de ani distanță de centru

Dincolo de acest proces, UE permite și o formă mai amplă de colonizare – finanțele, strategia de a face bani din bani, adevărata putere în lumea de azi. „Avem de-a face cu o paradigmă a extracției, nu doar de la cei mai bogați, ci de la toți. Însă ei nu folosesc expresia asta. Sună mai bine dacă spui privatizare și dereglementare“, spune pentru Al-Jazeera sociologul Saskia Sassen. Acordul de liber schimb negociat între UE și SUA, înghețat pe moment de venirea lui Donald Trump la Casa Albă, prevede multe asemenea „dereglementări“ în favoarea finanțelor. Numai că acordul rămâne secret pentru cetățeni, la el pot avea acces doar „liderii“. „Ca ministru de Finanțe al unei țări afectate de aceste negocieri, a trebuit să semnez o declarație de confidențialitate cum că nu voi spune alegătorilor mei ce am citit. E absurd“, spune Yanis Varoufakis.

Pe 20 februarie, data difuzării documentarului Al-Jazeera, datele guvernului de la Viena arătau că salariul mediu pe oră în Austria este de 13,8 euro, în Cehia este de 4,6 euro, în Polonia de 4,4 euro, iar în Romania de 2 euro. La începutul acestei luni, presa slovacă scria că afaceriștii din țară sunt interesați de angajarea muncitorilor români, adăugând că, la nivelul actual de creștere, România va ajunge la nivelul salariilor din Slovacia în 20 de ani, iar Slovacia va avea nevoie de 389 de ani să ajungă la nivelul salariilor din Norvegia.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Sam Mar 04, 2017 7:33 am

Va trebui sa-l studiez cu mai mare atentie pe Piperea, despre care am auzit cate ceva doar de la Mircea Badea. bine

Bombardamentul informaţional şi asaltul manipulatoriu (I)
Achiziţii involuntare rezultate din judecăţi prescurtate

Notă: acest text este un extras dintr-un volum de eseuri pe care l-am publicat anul trecut, la Editura CH Beck, sub denumirea Cap, câştig eu, pajură, pierzi tu (Ia-ţi un lag)[1]. Intenţia publicării acestui extras este aceea de a atrage atenţia asupra bombardamentului informaţional şi a asaltului manipulatoriu la care suntem expuşi cu toţii în ultimele două luni de proteste.

Lumea vitezei, a bombardamentului informaţional, a advertising-ului omniprezent, mediul tensionat urban în care trăim pot duce la suprasaturarea memoriei conştiente. Mintea noastră nu mai are timp şi nici resurse suficiente pentru a procesa informaţia prea abundentă, derulată la viteze prea mari şi cu un grad ridicat de redundanţă. Mintea noastră are lag. Nu e nimic jenant aici: nu poţi opri cu mâna un tren care circulă cu 120 km la oră şi nu poţi pretinde că vezi cum arată un pozitron[2].

În astfel de situaţii, în care te simţi depăşit şi supraîncărcat (overloaded, în limbajul IT), îţi poţi construi tot felul de ziduri de protecţie sau de scuturi. Asta facem toţi, şi nu numai când dormim, ci şi când ne punem căştile pe urechi, când zapp-am cu telecomanda de pe un post tv pe altul, când pescuim, când cumpărăm sau când refuzăm să mergem la vot.

Dar soluţia cea mai comodă, cea mai la îndemână, o soluţie (semi)inconştientă, este să îţi “opreşti” conştiinţa şi să îţi laşi “înţelepciunea trupului” să preia conducerea, ca şi când ai naviga pe pilot automat. E important de ştiut că intrăm pe “pilot automat” chiar şi când nu suntem conştienţi de acest lucru sau când deciziile automate se iau după acumulări comportamentale infinitezimale, sedimentate în interiorul subconştientului.

Asaltul informaţional determină necesitatea unei reacţii în intervale de fracţiuni de secundă, dar şi imperativul auto-conservării şi, de aceea, creierul îşi creează, în timp, bariere sau debouche-uri, ca mod de apărare şi reacţie imediată. De aici, deciziile emoţionale, negândite, pe care le luăm în mod curent, uneori având impresia sau certitudinea că aceste decizii sunt liber asumate şi personale, subiective. De aici şi virarea pe “scurtăturile” mentale care ne fac să luăm decizii simplificate, pe baza unor informaţii singulare, incomplete. Aceste "scurtături" mentale sunt mecanisme în baza cărora luăm decizii apelând la un singur aspect al realităţii, întrucât, mental şi emoţional, ne-am obişnuit cu eficacitea acestei decizii simplificate, iar la aceste scurtături apelează şi ceilalţi, ceea ce probează încă o dată eficienţa lor.

Psihologii spun că funcţionăm aşa în 95% din timpul pe care ni-l petrecem într-o viaţă. Ne mai mirăm că folosim doar 10% din materia noastră cenuşie?

Aceste decizii ne-gândite sunt, de regulă, eficiente, întrucât toată lumea a ajuns să funcţioneze în acest fel.

Dar ele pot avea consecinţe periculoase, prejudiciabile, atât pentru cel care le ia (sau crede că le ia dar, de fapt, se lasă dus de val), cât şi pentru cei cu care decidentul intră în contact sau în relaţie.

Aşa că: dă-te un pas în spate.

Gândeşte-te un pic.

Vezi dacă decizia de achiziţie pe care te pregăteşti să o iei sau pe care tocmai ai luat-o e decizia ta. Sau dacă nu cumva e decizia altora (validarea publică, spiritul de turmă, empatia, reciprocitatea sau concesia reciprocă îţi impun decizii care nu sunt chiar în asentimentul tău, deşi aşa par). Sau dacă nu cumva e “opera” unor mecanisme interne, profunde, biologice, de care nu eşti (pe deplin) conştient, ori “fapta” de arme a pilotului automat.

N-o lua pe scurtătură

Ca să achiziţionezi ceva trebuie să accepţi, să consimţi, să te conformezi. Cu unele contracte eşti de acord pentru că nu ai de ales: aşa sunt contractele forţate (asigurări obligatorii, furnizări de utilităţi). Cu unele contracte, chiar dacă nu eşti de acord, trebuie să înveţi să trăieşti: aşa sunt contractele de adeziune sau cele cu clauze pre-formulate (contractele de credit, contractele de transport de călători). Sunt şi câteva contracte pe care le poţi negocia. Cele mai multe contracte se încheie, însă, în baza unor mecanisme psihologice (semi)automate, în cadrul cărora voinţa ta are doar un rol aparent.

Deciziile din viaţa de zi cu zi, achiziţiile minore de care nici măcar nu suntem conştienţi, alegerile şi opţiunile care ne modifică permanent realitatea, toate acestea au doar în mică măsură fundamente voliţionale conştiente. Ele sunt:

(a) fie rezultatul unor “scurtături” mentale;

(b) fie rezultatul conformării automate, netrecută prin filtrul gândirii şi, deci, străină ideii de liber arbitru.

Psihologii au descoperit, destul de recent, nişte aşa-numite “scurtături” mentale pe care le folosim în judecăţile noastre zilnice[3]. Prin intermediul acestor scurtături (shortcuts), procesarea mentală a realităţii în vederea trecerii la acţiune este simplificată la maxim, fiind “bazată”, de regulă, pe o singură caracteristică a realităţii. Aceste judecăţi scurte sunt rezultatul unui forme de gândire simplificată utilă, fiind sinonime cu stereotipurile[4]. Întrucât sunt aceleaşi condiţii care se repetă la nesfârşit, acţiunile ghidate de această gândire simplificată se repetă ele însele la nesfârşit, sunt neschimbate, se transformă, prin repetare, în obişnuinţe, se banalizează prin repetare.

Stereotipurile sunt, pentru psihologi, sinonime cu judecăţile “euristice”, adică acele adaptări ale mentalului şi ale emoţionalului la rapiditatea şi complexitatea vieţii de zi cu zi care determină individul că, la fel ca peştii din interiorul bancului de peşti sau ca graurii din interiorul stolului, să se mişte sincron, conservând energia şi econimisind tipul necesar hranei sau evitării pericolelor şi răpitorilor.

Aceste acţiuni, deşi sunt rezultatul unor “unelte” mentale tocite, care repetă un şablon sau care se înscriu într-un trend, sunt totuşi utile, întrucât în marea majoritate a cazurilor au fost şi sunt eficiente şi, în plus, au marea “calitate” de a scuti individul în cauză (sau comunitatea din care acesta face parte) de efortul de procesare mentală şi de auto-apărare. Scopul intrinsec al scurtăturilor îl reprezintă maximizarea beneficiilor, unită cu minimizarea costurilor. E ca şi când corpul nostru biologic sau social ar fi o mare corporaţie condusă pe principii neo-liberale.

Soluţiile obţinute pe scurtătură, judecăţile euristice sau automate sunt reacţii la un factor declanşator al unei crize, una care complică situaţia individului în condiţiile în care reacţia sa trebuie să fie rapidă, luată în termeni de milisecunde, iar individul este, de la început, într-o stare confuză, incertă, este tulburat şi dezorientat. Judecăţile euristice îi permit individului să economisească timp, energie şi efort mental. Acest tip de management de criză practicat permanent de mentalul şi emoţionalul nostru individual sau colectiv nu e ceva rău în sine. Cu atât mai eficient este acest management atunci când individul se poate folosi de energia grupului şi de elementele comportamentale cu care se poate pune în sincron.

E rău, însă, atunci când acest management de criză este manipulat.

Soluţiile scurte, judecăţile euristice, pot deveni chiar malefice prin consecinţele pe care le poate declanşa atunci când sunt manipulate sau păcălite de cineva care încearcă să extraga un profit sau un emolument oarecare din această manipulare.

Poate că pare incredibil, dar omul modern a dobândit capacitatea de a fi de acord, de a accepta şi a se conforma fără dubii, fără întrebări, fără preget. Victimă sau complice, el se lasă tras şi dus de curentul principal (main stream) al influenţării automate şi al persuasiunii. În aceste situaţii generate de societatea post-modernă, nu prea se mai poate vorbi de liberul arbitru. Conştiinţa se ascunde în umbră, de bună voie.

Oamenii se lasă atraşi de bună voie în întunericul unei nopţi care pare calmă[5].

În această noapte aparent calmă, la fel ca la tv, atunci când intenţia sau obligaţia producătorului emisiunii este de a proteja identitatea persoanelor arătate, fetele sunt “blurate” (imaginea este în mod intenţionat înceţoşată). Identitatea se pierde. Omul suferă un proces de dez-individualizare. Prima consecinţă a blurării indentităţii şi, deci, a liberului arbitru, este lipsa asumării conştiente a acestor opţiuni sau acceptări tacite, de unde rezultă o angoasantă lipsa a responsabilităţii.

În filmul clasic al lui Stanley Kubrick, Portocala mecanică[6], personajul principal, un adolescent violent, infractor, lider al unei bande de cartier, este supus unui proces experimental de spălare a creierului, în timpul căruia este pus să asculte la nesfârşit Oda bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven. După finalizarea experimentului, personajul este eliberat, fiind lăsat să acţioneze ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, doar că în momentele de tulburare emoţională era obligat să asculte din nou Oda bucuriei, ceea ce îi calma imediat pulsiunile criminale. Dar liberul arbitru îi era anihilat. Fiinţa sa morală era aneantizată. Derulat ca model ce ar fi trebuit să fie transformat în instrument de politică penală a statului britanic, experimentul ar fi trebuit să fie repetat la toţi cei aflaţi în situaţia personajului nostru. Planul a fost, însă, oprit pentru că s-a observat că beneficiile prezumate ale experimentului (eliminarea riscului unor infracţiuni violente) erau cu mult depăşite de riscurile acestuia (transformarea omului într-un zombi, într-un soldăţel de plumb acţionat de o cheiţă).

Mecanismul automat presupune un program (o înregistrare), un marker comportamental, în cazul oamenilor, şi un factor declanşator (starter). Odată apăsat starter-ul, apare secvenţa comportamentală corespunzătoare, programată. În lipsa factorului declanşator, mecanismul nu se activează dar, atâta timp cât programul, marker-ul comportamental, este întipărit în sistem, secvenţa comportamentală poate fi declanşată oricând, exact aşa cum se întămplă cu personajul din Portocala mecanică.

Preocupant este că factorul declanşator poate fi introdus şi artificial sau fraudulos. Mai mult chiar, programul poate fi păcălit prin introducerea unui factor declanşator capabil să imite originalul[7].

Şi omul “posedă” astfel de mecanisme, ele fiind utile şi lucrând, de regulă, în avantajul nostru. Dar factorii declanşatori ne pot păcăli şi pe noi. La animale, reacţia automată la un singur stimul e naturală. La om, reacţia la un singur stimul (factor declanşator) e ne-naturală şi, în plus, e o comportament deprins, învăţat, mai degrabă decât înnăscut. La om nu acţionează un singur factor declanşator, ci o combinaţie de astfel de factori, iar scurtăturile sunt chestiuni culturale şi sociologice, destul de diferite în funcţie de societate şi epocă. Dar, e cert că, din raţiuni de adaptare la lumea modernă, la viteză, am ajuns să utilizăm din ce în ce mai des scurtături[8] şi să reacţionăm semi-automat la starteri, ceea ce poate fi în dezavantajul nostru, mai ales dacă starter-ul e apăsat de profitori sau de cei care abuzează de puterea lor economică.

De regulă şi pe termen lung, judecăţile euristice sunt eficiente[9].

Dar cei ce le cunosc şi le exploatează pentru a ne determina decizii greşite de cumparare şi care ne prejudiciază pot fi acuzaţi de practici înşelătoare.

Scurtăturile mentale şi emoţionale ne fac vulnerabili faţă de oricine ştie cum funcţionează acestea.

Cei ce ştiu deţin puterea economică şi abuzează de ea (R. Cialdini nu se fereşte să îi denumească “profitori”) pot activa factorii declanşatori ai acestor mecanisme automate, pe care le vor manipula, pentru a profita declanşând reacţia pe care şi-o doresc. R. Cialdini spune că “specularea scurtăturilor e o armă de influenţare automată şi gata pregătită pentru cei încă ne-expuşi la bombardamentul informaţional al lumii post moderne; noi, cei expuşi atâta timp acestor stereotipuri comportamentale, cu greu mai putem să ne dăm seama de forţa lor[10]”.

_____________________________________________________

[1]O variantă mai scurtă a sa a fost publicată aici : [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

[2]În fizica cuantică s-a ajuns la concluzia că există materie şi anti-materie. Există perechi particule – anti-particule. Electronului (element atomic de sarcină negativă) îi corespunde pozitronul (element atomic de sarcină pozitivă). Cele două particule au aceeaşi masă, dar sarcini electrice opuse. Când se ciocnesc, cele două particule se anihilează reciproc, de aici rezultând doi fotoni. Aceste particule sub-atomice nu numai că nu pot fi percepute conştient (existenţa lor fiind doar dedusă logic sau intuită), dar au şi enervantul obicei de a fi în două locuri în acelaşi timp şi a exista sau a deveni neant în funcţie de faptul că sunt sau nu observate de instrumente.

[3]A se vedea : Robert B. Cialdini, Psihologia manipulării, Bucureşti, Europress Group, 2012, p. 21. Autorul îi citează pe D. Kahneman, P. Slocic, A. Tversky, Judgement under uncertainty; Heuristics and biases, Cambridge University Press, New York, ediţia din 1982, şi pe S. Chaiken si Y. Trope, Dual-process theories in social psychology, Guildford, New York, 1999, despre care Cialdini afirmă că ar fi inventatorii sintagmei “judecată euristică” şi ai termenului “scurtătură” (shortcut).

[4]Un bun exemplu de stereotip (fapt banalizat prin repetare) este echivalenta între “scump” şi “bun” (de calitate). Asociat cu nesiguranţa sau cu incertitudinea (nu ştii dacă produsul e bun sau nu) acest stereotip poate determina o decizie de a cumpăra. Există, desigur, şi stereotipul ieftin = prost (inferior). Pe exact acest stereotip se bazează lanţul de magazine de poşete şi genţi de lux Louis Vuitton. La fel şi Prada. Multă vreme s-a folosit de acest stereotip şi Apple, până când a apărut un concurent, Samsung, care a început să practice acest stereotip, după care cele două corporaţii au început să se lupte în justiţie pe diverse patente, mărci înregistrate sau alte drepturi de proprietate industrială pe care şi le fură sau şi le copiază reciproc.

[5]Iată cum sună finalul unui poem de Dylan Thomas (pe care o recită actorul Michael Cain în filmul Interstellar): “Do not go gentle into that good night,/ Rage, rage against the dying of the light”. Iar în Ecleziastul, 11:7, stă scris: “Căci lumina este dulce, şi plăcut este ochilor să privească soarele”.

[6]În original, A Clockwork Orange. Este un film satiră/science fiction din 1971, ecranizat după romanul cu același nume al lui Anthony Burgess apărut în 1962.

[7]Această bizarerie a fost dovedită experimental în cazul animalelor. Robert Cialdini relatează un experiment tulburător efectuat de nişte ornitologi. O curcă, pentru care instinctul matern se declanşează automat când aude piuitul puilor de curcă, a fost păcălită să se comporte faţă de un dihor împăiat (dihorul fiind duşmanul natural al curcii) care avea implantat un mecanism care imita artificial piuitul puilor de curcă ca şi când ar fi fost puiul ei (R. Cialdini, op.cit., p.15).

[8]Civilizaţia avansează prin extinderea numărului de operaţii pe care le putem efectua fără să gândim (afirmaţie atribuită lui Alfred North Whitehead). Avansează ea, civilizaţia? Către ce? Către o societate a roboţilor fericiti? Hm. Bag sama că d-aia a discuta despre drepturile omului e un lux teoretic. Nota bene: cuvântul robot este de origine slavă și se poate traduce prin: muncă, clacă sau muncă silnică. Karel Čapek a descris în piesa sa R.U.R. din anul 1921 muncitori cu asemănare umană, dar care nu sunt oameni, ei fiind crescuți în rezervoare, ca populaţiile piscicole.

[9]Arthur Schopenhauer spunea că oamenii cu talent pot nimeri o ţintă pe care ceilalţi oameni nu o pot nimeri, pe când oamenii de geniu pot nimeri o ţintă pe care ceilalţi oameni nu o văd. Dar asta se întâmplă rar, nu?

[10]R. Cialdini, op.cit., p. 27.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Inca o carte de cumparat, daca nu apare destul de rapid pe Scribd. Laughing

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Mier Mar 15, 2017 7:08 pm

Noul analfabetism

Neoanalfabetismul va fi o formă de dependenţă între o minte umană distrofică şi o reţea obezificată de computere cu mult mai capabile decât toate device-urile umane pe care le deservesc.

Afirmaţia conform căreia istoria ne învaţă ceva pentru a nu mai repeta erorile trecutului constituie, fireşte, o exagerare sau cel puţin o formă naivă de optimism. Există greşeli pe care le repetăm ori de câte ori avem ocazia, de fiecare dată cu consecinţe dezastruoase, dar negreşit plini de bune intenţii. Una dintre ele este iluzia că am putea recupera o pierdere care a avut loc la nivel civilizaţional. Reforma şi Renaşterea, două momente care ne sunt deosebit de dragi, reprezintă contrazicerea cea mai potrivită a acestei afirmaţii. Prima şi-a dorit întoarcerea la un creştinism al originilor, "purificat" de limba liturgica, de tradiţia exegetică, de antropologia sacră şi de ritualuri. A doua şi-a dorit reînvierea măreţiei antice ca antidot la o lume vrednică de dispreţ. Citire © Sputnik/ Екатерина Чеснокова O nouă tehnologie: vom putea citi fără să deschidem cărţile În fapt, Reforma ignora un detaliu semnificativ: creştinismul originilor îi avea, vii şi pipăibili, pe Iisus Hristos şi pe Apostoli, o întreagă generaţie sanctificată de Logosul încarnat, care se putea lipsi de toate dezvoltările ulterioare, conţinându-le totuşi ca potenţialităţi. Singurul lucru concret pe care l-a dus la rău sfârşit această întreprindere funestă a fost distrugerea creştinismului real în numele unei imposibilităţi pure. Pe fondul acesta Renaşterea nu putea decât să preia elemente disparate şi complet epidermice ale unei epoci pe care nu avea cum s-o înţeleagă altfel decât la nivel oniric şi subiectiv. Ambele perioade istorice, privite prin prisma potrivită, vin să ne înveţe acelaşi lucru: pierderile la nivel civilizaţional sunt irecuperabile, apa sâmbetei nu mai aduce nimic înapoi. O civilizaţie care-şi propune să dureze ca succesiune de mode este o structură destinată prin proiect risipei. Cineva se plângea că marea problemă a capitalismului este aceea că nu-şi poate reproduce tipul uman fondator: protestanţi legaţi de textul biblic, care cultivau virtuţile, economi, muncitori din greu, cu gustul investiţiilor. E mai grav: marea noastră problemă este mai nou incapacitatea de a reproduce orice generaţie. Cu alte cuvinte, o luăm de fiecare dată de la capăt, ceea ce numai continuitate nu se poate numi. În absenţa unei moşteniri pe care s-o transmitem, a unui termen de comparaţie care să ne servească drept reper, nu-i de mirare că ne imaginăm despre noi înşine că suntem cam tot ce putea da mai bun specia noastră. Iar atunci când o situaţie prezentă seamănă cu ceva despre care ni s-a spus, afirmăm cu lejeritate că istoria se repetă. Diana Farca a cucerit publicul cititor din Republica Moldova © Sputnik. Cristina Dănuță, Rodion Proca Diana Farca a cucerit publicul cititor din Republica Moldova Este evident pentru toată lumea că textul scris şi-a pierdut relevanţa în formarea noilor generaţii. Cuvântul scris mai este cel mult tolerat în raport cu imaginile care au preluat controlul. Se vorbeşte despre analfabetism funcţional, o sintagmă elegantă pentru a recunoaşte că am fost învinşi. Nu ne amintim promisiunile cu care a venit alfabetizarea, pentru că nu au fost făcute generaţiei noastre. S-a vorbit despre accesul la cultură, despre ridicarea nivelului cultural. Ca într-o teologie a alfabetizării, s-a utilizat metafora luminării maselor. Analfabetismul a fost privit ca o formă oribilă de ignoranţă, ca o prostie demnă de animale din care omul trebuia smuls chiar şi împotriva voinţei lui. Concomitent, folcloriştii culegeau din gura moşnegilor hâtri şi a babelor ghiduşe perle de înţelepciune care poposeau în crestomaţii ca morţii în morminte, încetând să mai circule. Astăzi ştim că preţul cel mai crunt al alfabetizării este scăderea galopantă a capacităţii de memorare a oamenilor. Scrisul este un instrument şi atunci când alegi ca memoria ta să se afle pe hârtie, automat o vei diminua teribil pe cea conectată la intelect. Dacă sacerdoţii de altădată ştiau texte sacre pe de rost, dacă menestrelii medievali cântau epopei de mii de versuri, este pentru că erau analfabeţi. De altfel, atunci când s-a început folosirea alfabetulului în Imperiul Roman, nimănui nu i-a trecut mult timp prin cap că ar putea fi întrebuinţat la altceva decât în scopuri vulgare, ca de exemplu însemnarea pieselor de ceramică de la un sistem de irigaţii. Pentru tot ceea ce era înalt şi demn de respect, nimic nu era mai sigur ca mintea omului. De aceea este astăzi greu de datat un text de demult, pentru că noi datăm hârtia care-i serveşte ca suport, dar nu avem nicio posibilitate să ştim câte mii de ani a trecut de la gură la ureche, din analfabet în analfabet. Radu Iliescu © Foto: De ce nu mai citesc tinerii Şi uite că aflăm plini de surpriză că analfabetismul strămoşilor nu era un vid în care oamenii mugeau şi se împungeau ca vitele, ci un mod de a organiza informaţia în care suportul uman era definitoriu. Într-o cultură care încă mai favorizează oralitatea cum este cea islamică, despre Profetul Muhammad se spune că era "un Coran umblător", pentru că suntem ceea ce ştim, nu-i aşa? În plin secol XXI, în ciuda alfabetizării, musulmanii păstrează imperativul învăţării Coranului pe de rost, iar cei care-l îndeplinesc se numesc hafiz şi se bucură de mare cinstire printre coreligionari. Pentru noi, acest tip de efort este "absurd", pentru că propria ignoranţă ne împiedică să-i vedem sensul. Iar între timp nici de cărţi nu ne mai apropiem, locul alfabetului fiind luat de imagine şi de ecranul tactil. Există voci avizate care spun că din 2005 nici măcar nu ne mai aflăm în civilizaţia cărţii, ci într-o civilizaţie digitală în care cuvântul scris corect gramatical şi organizat raţional în texte are un impact mai puţin relevant decât un emoji. Cum va fi noul analfabetism? După cum afirmam, dacă ceva se pierde la nivel civilizaţional, atunci este cu desăvârşire pierdut. Aici intervine un corolar: dacă ceva din ce s-a pierdut se recuperează, rezultatul apare doar ca parodie. Protestantismul este parodia plictisitoare a creştinismului primar. Masonii de azi sunt parodia meşterilor care cândva făceau vitralii din sticlă flexibilă pentru catedralele gotice. Neonalfabetismul nu va reînnoda cu alfabetismul bunicilor, nu va însemna o revenire spectaculoasă a memoriei, nu mai e loc, pentru că tot ceea ce neoanalfabeţii ar putea avea cândva nevoie să ştie se află deja în cloud. Oamenii nu vor fi creatori de folclor, nici măcar la modul acela simplu şi bun în care cineva pune mâna pe o vioară şi cântă altora care dansează la horă. Nu mai este nevoie nici să ne spunem ghicitori, nici poveşti, nici să cântăm în sufragerie la pian, acum avem o cultură vizuală industrializată, în care un om cu talent poate bucura o sută de milioane de captivi. Neoanalfabetismul va fi o formă de dependenţă între o minte umană distrofică şi o reţea obezificată de computere cu mult mai capabile decât toate device-urile umane pe care le deservesc. Tot ceea ce oamenii îşi vor dori va fi să nu fie stresaţi, fără să conştientizeze şi să înlăture cauzele stresului. Sătui de discernământul plicticoşilor de altădată, neonalfabeţii se vor muta în insula lui merge-şi-aşa, adică acolo unde a fost înainte Pinocchio şi i-au crescut urechi de măgar. Atunci când ceva n-o să le placă, vor spune: "Nu-i logic!", ignorând cu desăvârşire exigenţele logicii. Vor folosi cuvinte al căror sens îl vor ignora, iar frazele lungi vor fi evitate ca să nu se înece în ele. Atunci când încă vor fi obligaţi să redacteze texte, dintr-o rutină pe care nu o vor pricepe, vor copia integral şi vor considera că nu există dovadă mai bună de respect pentru un text decât acela de a-l prelua fără să-l contrazică măcar într-o virgulă. Asta până când profesorii vor înţelege că tot ce merită transmis poate fi făcut prin intermediul desenelor animate amuzante şi inteligente.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

ENKI Joi Mar 23, 2017 7:00 pm

Fragment dintr-un interviu mai amplu cu psihiatrul Aurel Romila.

"Populaţia României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi)"

- În ultimele decenii, numărul persoanelor afectate de tulburări psihice este în creştere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibraţi psihic?

- Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare măsură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recunoaşte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut selecţia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eliminaţi din societate de nişte nimicuri, de nişte anonimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de normalitate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tragic această soartă a poporului român. N-o să iau mitraliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.

- Am vorbit de boală, dar nici graniţele normalităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce înseamnă, de fapt, normalitatea?

- Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu degetul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E normal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armonie între cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau subdezvoltată, armonia se pierde şi apare boala sau suferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valorile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul îndemn era non nocere, să nu faci rău!

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

baso Joi Mar 23, 2017 10:02 pm

Bine ca spune asta si un psihiatru.

ENKI Joi Mai 04, 2017 9:53 am

ENKI a scris:

N-as fi crezut ca EVZ va publica vreodata asa ceva. Laughing

Noul „om nou”

Pe vremuri, din Honolulu până la Rejkyavik, marii sărbătoriți ai zilei de astăzi erau muncitorii din fabrici și uzine, pe care intelectualii pasionați de inginerie socială și bântuiți de demonul revoluționar îi slăveau ca pe făuritorii și, deopotrivă, destinatarii „viitorului luminos al omenirii”.

În ultimele decenii, vechea clasă muncitoare, cu salopete albastre, bască ori șapcă în opt colțuri, și-a redus efectivele proporțional cu gradul de dispariție a strungurilor și a menghinelor clasice. Treptat, și-a dezamăgit slăvitorii la „înălțimea” idealurilor cărora s-a încăpățânat să nu se ridice. Generații de muncitori de pe tot cuprinsul Mapamondului au mâncat cu poftă, de ziua lor internațională proclamată de alții, hamburgerul, crenvurștiul sau micul, dar au refuzat mereu proiectul comunist clasic. Nu au vrut nici în ruptul capului să devină „oameni noi”, după tiparul „Manifestului comunist”. Adică să renunțe la credințele lor, la familie, la tradiție, la patrie, pentru iluzia unei lumi mai bune și mai drepte...

Astăzi nu mai avem o clasă bine definită de mari sărbătoriți ai zilei de 1 Mai. Ar fi ziua tuturor celor care prestează o activitate remunerată, indiferent de forma acesteia, sau ziua în care se celebrează munca în abstract. Asta nu înseamnă că, din Honolulu până la Rejkyavik, ar fi încetat ceea ce Nicolae Ceaușescu numea, bâlbâit și gâjâit, „procesul de creiere a omului nou”. Procesul continuă cu succes la nivelul întregii societăți occidentale și, surpriză, mai ales în marile corporații transnaționale.

Se crede, îndeobște, că marile corporații transnaționale sunt exponentele capitalismului. Cei care se declară de stânga văd în ele exploatarea cu sălbăticie a resurselor și a omului (de către om, așa cum îi plăcea lui Marx să se exprime), în vreme ce majoritatea celor care se declară de dreapta (pe partea economică, așa cum îi place lui Gigi Becali să spună) le privesc cu un respect aproape mistic, ca pe un fel de temple în care, zi de zi și ceas de ceas, se confirmă triumful istoric al liberei inițiative asupra etatismului. În realitate, sub acoperirea de sticlă și beton a clădirilor de birouri, în spatele numerelor cu multe zerouri ale cifrelor de afaceri și ale profiturilor, se ascund aceia pe umerii și pe smartphone-ul cărora se va putea făuri „visul de aur al omenirii”.

Dacă plecăm de la premisa că utopia comunistă (exprimare, ce-i drept, ușor pleonastică, de vreme ce utopiile sunt, în general, comuniste) este strict despre relații economice, această realitate ne scapă. Dacă însă admitem evidența dovedită istoric că utopia este despre o tentativă urâtă de schimbare a naturii umane, gândită de o elită de inițiați organizați într-o ierarhie complexă, care îi consideră pe oameni incapabili să-și înțeleagă și să-și dobândească propria fericire, atunci nu putem rata concluzia că noul „om nou” se făurește în spațiul indicat mai sus.

Prin „corporatist” subînțelegem angajatul companiei transnaționale care desfășoară o muncă de birou. Încă de „mic”, corporatistul este prins într-un mecanism de relații de muncă, reguli și proceduri care seamănă până la identitate cu economia socialistă, binecunoscută nouă. Precum în socialismul marxist-leninist, cultura organizațională este dezvoltată în jurul unui sentiment aproape religios al muncii și al întrecerii stupide. Se zice că asta are legătură cu stimularea competiției și cu maximizarea eficienței. În fapt, cele două aspecte au relevanță doar de la un anumit nivel al ierarhiei corporatiste în sus. În termeni reali, majoritatea corporatiștilor sunt niște birocrați care desfășoară activități banale și repetitive, care nu cer inițiativă sau creativitate, și în care competiția nu prea are niciun sens. Tuturor le este însă puternic indusă ideea că se află permanent într-o concurență de tip stahanovist cu ei înșiși și cu colegii, al cărei scop final este avansul în ierarhie. Or, stahanovismul nu este o probă a competenței, ci a loialității până la uitarea de sine față de cauză. În zilele noastre, față de companie.

Prins în lupta de zi cu zi pentru propășirea companiei, corporatistul ajunge să folosească un bagaj din ce în ce mai limitat de cuvinte, în care predomină acronimele din versiunea transnațională a limbii engleze. Chiar și acest limbaj specific amintește de „cea mai dreaptă dintre orânduiri”, fiind o combinație pe alocuri sinistră, pe alocuri comică, de „1984” al lui George Orwell și de „Vițelul de aur” al cuplului Ilf și Petrov. Ca și în socialism, și în multinaționale, angajatul înoată într-un mediu în care este dezirabil ca toți să gândească la fel. Să citească aceleași cărți motivaționale, să își dorească aceleași lucruri (ultimul tip de smartphone, neapărat un city-break la Amsterdam etc.), să mănânce rațional și sănătos și, bineînțeles, să aibă aceeași viziune despre lume și despre societate.

Viziunea despre lume și despre societate indusă corporatistului decurge, invariabil, din cartea roșie a corectitudinii politice. De vreo două decenii, marile companii transnaționale au adoptat și promovat, în interiorul lor și în spațiul public, fără nuanțe, temele specifice: zeificarea mediului înconjurător prin teza, aiuritoare, pentru mulți specialiști din domeniu, a încălzirii climei din cauza omului, ridicarea la rang de normă socială a unor comportamente sexuale marginale, cotele de gen și de rasă etc. Bombardat zilnic cu asemenea teze, precum și cu mesajul că tipul de organizație în care lucrează reprezintă alfa și omega realizărilor umanității, descurajat să-și pună întrebări ori să-și manifeste simțul critic, corporatistul dezvoltă, pe aceste baze, tendința de a se crede avangarda societății, cel mai deștept membru al ei. Din păcate pentru el, lucrurile stau chiar pe dos. Omul cu pricina devine din ce în ce mai prost și, deci, din ce în ce mai ușor de manevrat. În aceste condiții, pentru inginerul social, treaba se simplifică. Devine, astfel, suficient, să lanseze narative simple, cu aparență de credibilitate și cauză justă, contrase în sloganuri pe măsură – ”Corupția ucide”, sau „#noapteacahoții”, sau „#rezist” – pentru ca noul „om nou” să iasă în stradă pe un frig de -12 grade Celsius, provocat, firește, de încălzirea globală.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Continut sponsorizat